Cand fericirea ajunge sa fie echivalata cu confortul, protejam aceasta fericire excluzand din preajma noastra tot ce ar putea sa ne tulbure linistea, siguranta si eventualele certitudini de care avem nevoie pentru a ne construi vise si a crede ca odata se vor si implini.
Uneori ceea ce trebuie sa dam la o parte sunt adevaruri, alteori oameni.
Ieri dupamiaza am vazut o batrna stand in fata portii casei si scotocind in poseta , probabil cautand dupa cheie si mi-am adus aminte ca batranii exista si la fel batranetea, ca o promisiune care ne-a fost facuta si care se va implini fara nicio indoiala.
Pentru ca fericirea sa nu ne fie amenintata, am inventat puscarii, spitale, azile de batrani si orfelinate. Pana cand ajungem noi insine sa fim dati la o parte si impinsi catre unul dintre acestea, ni se rasuceste mana la spate si suntem fortati sa privim viata de cealalta parte a ferestrei, din interior, sa-I simtim mirosul si sa-i ascultam zgomotul ca un scrasnet de senila pe asfalt.
Ultimul bastion la care suntem dispusi sa renuntam este acela al iubirii, devenita vitelul de aur caruia ii atribuim fericirea trecuta si mai ales pe cea care inca urmeaza sa vina. Nu este vorba de dragostea pe care decidem sa o oferim neconditionat, ci de cea pe care ne asteptam sa o primim, care ne va implini si face fericiti. Caci nimic nu ne poate opri sa iubim si totodata, nimeni nu poate sa garanteze un anume raspuns fata de aceasta iubire. Iar daca daruim ca parte unui targ, pentru a ni se raspunde in acelasi mod, la un moment dat ne vom opri sa mai daruim…
Chestia asta cu dragostea neconditionata este mai degraba retorica arhiuzata si subiect de predicute gaunoase pentru pastori, decat realitate traita sau intalnita. Am vazut-o de atat de putine ori printre cresini incat daca n-as fi vazut-o deloc, probabil acum m-as indoi de existenta ei. Insa am vazut-o, totusi, si in lumina ei mi-am vazut, imi vad inca, propria neiubire, intunecimile precum si ispita continua de a le redefini, de a le justifica pentru ca astfel sa pot sa le pastrez.
Iar in centru ramane crucea – raul suprem facut Dumnezeului-Om si totodata locul adevaratei iubiri care ni se da ca o ultima realitate si promisiune a fericirii.
mirosdecafea 
August 19, 2014 at 9:02 am
Si daca fericirea e invers proportionala cu confortul?
Batranii nostri o duceau mult mai greu si nu aveau probleme cu depresia.
Cand muncesti din greu si te zbati pentru existenta parca nu ai timp sa fii nefericit.
Parca citisem undeva ca musulmanii au cea mai mica rata a sinuciderilor (in ciuda faptului ca se mai arunca singuri in aer o data cu victimele lor).