mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Intunecatii ochi albastrii


blue-eye

Articolul de mai jos l-am scris in urma cu opt ani si publicat pe un blog pe care, intre timp, l-am ingropat. Zilele astea mi-am amintit de el. Si de ceea ce a fost atunci. De fapt de ceea ce  n-a fost. M-am gandit sa-l revizuiesc si sa-l postez din nou. Nu stiu daca este o idee buna. In general nu-mi place sa vorbesc prea concret despre mine. De data asta fac o exceptie. Sper ca nu expun pe nimeni in afara de mine si asta intr-o masura pe care o socotesc acceptabila. Daca o sa constat ca m-am inselat il voi sterge din nou, de data aceasta pentru totdeauna.

Avea 26 de ani si ochi albastri, foarte albastri. Era de o frumusete anume, care nu putea trece neobservata, desi nu facea nimic pentru a frapa si agresa. Nu se imbraca provocator si nu-si punea machiaj de doua degete. Poate tocmai de aceea mi-a atras atentia; exista o anumita putere de persuasiune a discretiei, un farmec al bunului simt, in contrast cu carnea expusa peste tot, in plina strada.

Mai tarziu am realizat ca avea oarece tendinte de ingrasare, pe care le controla printr-un regim draconic, pe de o parte, si pe de alta parte fumand tigara dupa tigara.

  Am ajuns sa ne cunoastem intamplator in fabrica unde lucram amandoi dar a fost o intamplare pe care am dorit-o, care m-a bucurat. Am aflat ca stie sa deseneze si ca luase cateva premii pentru asta, in timp ce era in liceu; si eu obisnuiam candva sa desenez si sa pictez asa ca am avut un punct de discutie. A doua zi mi-a adus o mapa cu desene si mi le-a aratat si am inteles ca premiile luate au fost meritate deplin.

Si am mai aflat apoi ca este maritata si are un copil si am stiut ca am in fata un drum cu sens interzis. Dar constiinta functioneaza subtil si e trasa in toate partile de funii din cele mai diverse, ca o papusa de carpe. E atat de usor sa vezi ceea ce vrei sa vezi, sa crezi ce-ti convine si mai ales sa-ti gasesti scuze ca alternativa la asumare, schimbare si pocainta. Asa ca am cautat sa ma intersectez cu ea, evident, “intamplator” iar apoi acest lucru a devenit relativ usor: a ajuns sa lucreze in echipa mea. Ma cauta din priviri la randul ei si imi zambea intr-un anumit mod si mai ales ochii, ochii aceia albastri. Nu poti sa minti cu ochii, doar cu cuvintele.

Sa nu ma intelegeti gresit, atractia mea nu era inainte de toate fizica, desi si aici eram suficient de lucid ca sa stiu ca aceasta latura isi va face prezenta in viitorul apropiat. Ma indreptam incet spre ea prin gesturi marunte, schimburi scurte de cuvinte, bucuria unor emotii, leganat de vise dulci despre care stiam ca sunt irealizabile. Si totusi, ascultand din cand in cand gandul fugar ca ar putea exista exceptii de la regula ca desi pacatul se plateste, eu as putea trai una din aceste exceptii.

   Cu timpul i-am aflat povestea:

Crescuse intr-o familie cu probleme, cu un tata alcolic si violent iar mai apoi a trait drama divortului parintilor. Dupa aceea i-a murit mama. A ramas cu tatal, un betiv care o injura mereu si de aceea in copilarie si-a spus ca neaparat se va marita cu un barbat care o s-o respecte. S-a gandit ca acesta trebuie sa fie pocait, pentru ca pocaitii sunt diferiti de restul, de “ceilalti” si probabil isi respecta sotiile. Si l-a gasit cand avea 17 ani; el era cu vre-o 6 ani mai mare si era penticostal. Au trait impreuna, ea a ramas insarcinata iar lucrurile s-au precipitat pentru ca aparentele trebuiau salvate, gunoiul maturat sub covor si toata lumea trebuia sa intre si sa iasa cucapul sus din biserica. Si viitoarea soacra i-a spus: “no’, daca-l vrei pe baiatul meu, atunci tre’ sa te pocaiesti” – adica sa se boteze si sa devina penti’. Cam asta insemna pocainta in capul acestei femei. Nu stia, ea si multi altii, ca pacatul nu se rezolva prin casatorie ci prin pocainta.

Si s-a botezat.

Apoi s-a pocait – cred ca chiar s-a pocait, mi-am dat seama de asta mai tarziu.

Dar un drum inceput cu stangul risca sa continue la fel, intr-un defazaj perpetuu fata de mersul lui Dumnezeu si in absenta binecuvantarii acestuia. Au avut un copil care am murit imediat dupa nastere, relatia dintre ei a inceput sa se deterioreze, probabil sub presiunea crizei; au aparut certurile din ce in ce mai violente.

In tot timpul asta, cei din biserica i-au descoperit talentul muzical. Avea o voce absolut extraordinara si canta de asemeni la chitara. Si au facut ceea ce fac evanghelicii in general: cand se pocaieste unul mai cu mot, il urca pe un soclu si-l pun imediat sa “slujeasca”. Si asa ajung sa predice avocati, ofiteri, directori care or fi ei buni in meseria lor dar sunt copii spirituali si asta nu-i vina lor; doar Fat Frumos crestea intr-o zi cat altii intr-un an, oamenii obisnuiti nu. Notiunea de ucenicie se pare ca lipsea cu desavarsire. Asa ca au pus-o sa cante, apoi au inceput s-o ia in diferite “misiuni” prin alte biserici. Devenise un fel de star local…

Dupa aceea a inceput sa vada; ca sfintii nu-s toti si intotdeauna sfinti, ca exista o scena si de asemeni exista culise, ca exista o discrepanta intre ceea ce se spune si se traieste efectiv. Mi-a povestit de un lider din biserica, caruia-i plecase nevasta in Austria, la munca, si care i-a propus sa se culce cu el. L-a refuzat. Mi-a spus o data ca multe lucruri se ascund sub haina religiei; i-am dat dreptate atunci si nu mi-am schimbat parerea intre timp.

  Apoi barbatul a inceput s-o insele pentru ca, imi spunea ea, “stii cum sunt barbatii, ziua cu una, noaptea cu alta”. Nu, nu stiam ca asa sunt barbatii.

Au mai avut un copil care de data aceasta a trait.

Apoi l-a inselat si ea.

Si nimic n-a mai mers si ceea ce a inceput ca un vis, s-a transformat in cosmar. Am aflat ca vrea sa divorteze; mi-am dat seama ca este probabil in cautarea unei alternative si ca se oprise in dreptul meu.

   In toata aceasta perioada, Dumnezeu m-a avertizat de mai multe ori despre raul care-mi era aproape si am inteles…

In cazurile de acest fel, cred ca exista un punct critic pe care, daca reusesti sa-l depasesti, ti-e mult mai usor apoi sa mergi in directia corecta si batalia a fost deja castigata. Ceva in genul: “impotriviti-va diavolului si el va fugi de la voi…” Am trecut peste un astfel de punct critic atunci cand mi-a spus ca barbatul ei lipseste de acasa in seara care urmeaza.

M-am prefacut ca nu inteleg. Ea s-a prefacut ca nu intelege ca inteleg. Apoi totul a fost simplu si in zilele care au urmat am putut sa discutam calm, ca si cum nimic nu s-a intamplat si mai ales ca si cum nimic nu s-ar fi putut intampla vreodata.

In discutiile noastre mi-a spus un lucru care mi-a ramas adanc infipt in memorie:

“cand eram crestina, aveam o pace extraordinara si traiam cu sentimentul ca sunt cu Domnul tot timpul si nimic rau nu mi se poate intampla; imi lipseste asta. Sa stii ca nici un om nu te poate iubi asa cum te iubeste Dumnezeu”.

Am plecat amandoi din fabrica, ea inaintea mea.

   N-a existat niciodata intre noi ceea ce s-ar putea numi o “relatie” ci mai degraba o apropiere emotionala si intelectuala (pentru ca, am uitat sa spun, era de o inteligenta sclipitoare). In alte circumstante lucrurile ar fi putut sta altfel insa nu negociezi niciodata trecutul, al tau sau al altora. El este un drum inchis, care se deschide in partea cealalta, a viitorului asa ca iei lucrurile asa cum sunt, nu cum ar fi trebuit sau ar fi putut fi daca… Un mers inainte in acest caz, ar fi insemnat, probabil, un prezent intens si un viitor aiurea, adica ceea ce refuzam, nu vrem sa stim de cele mai multe ori iar regretele rascumpara doar vina, nu si consecintele. Lumina se dovedeste a fi intunecata, frumusetea urata, libertatea incatusata, nobletea sordida.

Am mai vazut-o, cred, o singura data, dupa cativa ani. Eram intr-o masina, in drum spre casa si ea tocmai iesise dintr-o curte si cred ca vorbea cu cineva. Nici macar nu sunt sigur ca era ea. Nu m-a observat…

Atat.


1 Comment

Despre Biserica


De ce ne scot din sarite imperfectiunile bisericii? Pentru ca da, ne enerveaza, ne irita si uneori ne innebunesc de-a binelea. De ce nu este asa cum trebuie, cum s-ar cadea sa fie? Si nu e vorba de mici zgarieturi care iau stralucirea afisata. Uneori e vorba de lucruri grosolane care ne fac sa ne indoim ca aceea mai poate fi biserica.

Eu cred ca revolta noastra se datoreaza faptului ca prin aceasta trezire la realitate, ni se spulbera inca o speranta: aceea ca ei sau ea, biserica ne poate ajuta sa ne schimbam. Ca acolo sunt oameni diferiti de noi pentru ca au gasit secretul…acel secret cre ramane ascuns de noi. In fapt aflam ca ei sunt asemeni noua sau chiar mai putin. Ca se cearta cu aceeasi usurinta si manati de aceleasi orgolii si se ingrijoreaza la fel de intens.

Astfel realizam ca e foarte probabil sa fim singuri in luptele noastre pentru ca biserica, cea care ar fi trebuit sa ne ajute acum si aici, lipseste, e neputincioasa si dezorientata si eventual are ea nevoie sa fie ajutata si, cel putin in prima faza, aceasta constatare naste manie.

Cum e sa realizezi ca biserica, ea care iti propune la modul imperativ valori si standarde morale atat de inalte, e doar “umana” cand e vorba sa le traiasca ea insasi. E relevant modul in care, dupa ce-l predica pe Isus, cel care vindeca si astazi, credinciosii alearga la medici la primele simptome aiurea care apar, ca si cum ar exista doua lumi: una reala, de carne si sange, concreta, cea in care traim si o alta a cuvintelor de Duminica, a predicilor pe care le credem insa nu intr-atat incat sa si traim in lumea reala conform lor.

Si atunci realizezi ca trebuie sa lasi in urma biserica (ma rog, acea parte a bisericii) pentru a-l cunoaste si vedea pe Dumnezeu asa cum este. Asta inseamna sa intalnesti oameni care inteleg sa mearga in ritmul pe care l-ai descoperit si adoptat, adica cealalta bucata a bisericii sau daca nu, sa mergi singur. Nu este solutia ideala insa uneori poate fi singura.


Leave a comment

Despre un an nou – text de necrezut (decat partial…probabil)


winternight

Nostalgie ruseasca cu scrasnet de senile, cu zgomotul harsait de kalasnikov tocmai armat, ca o injuratura inghitita odata cu paharul de votca plin ochi. Viitorul ne face cu mana iar noi il privim cu suspiciune si asta pe buna dreptate – e un necunoscut purtator de masca, de masti suprapuse asa incat fiecare masca reprezinta fiinta celei anterioare si iluzia urmatoareia. “Esti dintre ai nostrii sau dintre vrasmasii nostrii?… El a raspuns: “Nu”.”

Cum arata o invitatie la dans in lipsa muzicii? Si dansul care incepe, care tocmai a inceput, pantofi tarsaiti pe parchetul lacuit. Zgomotul lemnului zgariat sau lovit de cadenta talpilor e singura armonie careia trebuie sa-I raspundem cu propriile miscari: un-doi-trei, un-doi-trei si tot asa… Ne rasucim intr-un tropait surd iar tropaitul acesta ne face sa ne rasucim din nou, mereu si mereu intr-un ciclu nesfarsit… Nu te opresti niciodata sau nu te opresti niciodata pana cand te opresti. Stop…nu, voi nu va opriti, doar el. Apoi ne intrebam, intrebam: ce este asta? Si dintr-un colt al camerei goale, o voce ne raspunde: viata, iar noi repetam: viata, asta e viata adica tocmai ceea ce facem, gandim, mestecam intre falci, scuipam discret sau inghitim ingretosati si in sila. Sa faci unele lucruri cu sila, cu de-a sila ca astfel sa mituiesti ordinea existenta si sa-ti castigi drum si loc catre un pic de placere, liniste si lasare in pace. Piruetele si paharul de apa de la robinet si ghetele nedate cu crema si telefonul care ne enerveaza atunci cand suna si cand nu suna si prietenii care au darul de a scoate din sarite cand ne cauta si cand nu o fac, da, asta e viata.

Cum ati trait sarbatorile? De fapt se spune: cum ati petrecut sarbatorile? I-am raspuns unui curios: a fost grozav, o daaa…m-am distrat de minune. Si m-am odihnit, ce m-am mai odihnit! Iar acum sunt OK si totu-I OK. Apoi i-am dat un zambet-grimasa ca sa intaresc cele spuse dar nu cred ca-l pasa iar intrebarea a fost doar asa…de complezenta. Exista si altfel de intrebari decat cele formale, de plastic,  insa nu avem timp de ele. De fapt, nu avem timp de raspunsurile oferite de celalalt pentru ca raspunsurile sunt ale lui pe cand timpul e al nostru.

Nu ma intereseaza, nu ma interesezi, nu vreau sa stiu de tine, mori, crapa, dispari. Sau nu. Undeva, ascunse, un pic de compasiune, intelegere, caldura, rabdare, iertare a doua sansa, a treia, a patra. O bunatate asemeni celei a lui Dumnezeu.

Am inceput anul ca o masca din aceea de teatru cu rasu’-plansu’ (nu cumva erau doua, cate una pentru fiecare “mood”?) sau ca figura lui Christos din icoana aceea din nus’ ce manastire din Egipt: un colt al gurii ridicat si un altul coborat, amestecand contrarii in aceeasi figura si in acelasi fragment de timp, luand totul la gramada, cu ambele brate incarcate pentru ca asta este…, lucrurile exista pur si simplu si ce ti-e dat in frunte ti-e pus. Sau nu, nu e asa totul ci doar o parte, restul sunt spice de grau sau buruieni culese pentru ca au fost semanate, pentru ca le-am seamanat iar ce ramane apartine fatalitatii iar acele “God’s things” sunt doar cateva, proportia fiind variabila, discutabila si necunoscuta. Fatalitate pusa in fata libertatii. Cere-i scorul? Castiga cineva? Cine?  Ma gandesc ca va trebui sa iau decizii, chestie la care am devenit tot mai indolent si nepriceput pentru ca vrut sa ma desprind de lume, de aceasta lume care pare sa-mi faca in ciuda, innebunitor de altfel decat dreapta sau frumoasa. O lume creata de Dumnezeu si strambata, rasucita, sparta in mii de bucati de cand cu Adam si marul. Lume turbata, incapatanata in schiopatatul parca tot mai urat si in nebunia de a insista sa existe, mereu in aceeasi conditie. “Indrazniti, eu am biruit lumea” este tocmai refuzul de a accepta un status quo urat si de a-I opune frumusetea, biruitoare pentru ca este, exista si pentru ca asemeni luminii, este tenace in fata incercarilor de tot felul ale intunericului de a o ucide. Iar eu ma intreb acum daca nu incep sa cant fals atunci cand las in urma ciuda si incep sa fc pace cu existenta – a mea si a altora?

La ce sa ne asteptam? La orice vrem, ne place, credem ca e bun si se inscrie in perimetrul general al binelui, cat cunoastem acest bine. Putem sa visam mult, sa visam mare, sa credem pe masura viselor sau chiar mai mult, uimiti sa vedem ca chiar functioneaza, ca realitatea se pleaca in fata adevarului si mila biruieste judecata, fie ea si dreapta. Pentru ca nimeni nu merita nimic iar ceea ce ni s-a dat, avem sau primim ne vine doar prin har si déjà lucrurile devin serioase si nu se mai preteaza unui discurs superfuu iar eu n-am altceva la indemana in acest moment.


Leave a comment

Imaginand Iarna


Sa asculti iarna cu ochii inchisi, imaginandu-ti ca esti undeva, departe, intr-o alta lume.

Tanguirea vantului, zapada care se loveste de ferestrele inghetate, linistea di-nauntru, vajaitul de afara.

Incetezi sa mai fii singur desi nu este nimeni in preajma. Poate doar un inger inghesuit discret intr-un colt al camerei si care isi strange zgribulit aripile, asemeni unui porumbel alb, degerat.


1 Comment

Ei cand isi vor cere iertare?


Traim de cativa ani o perpetua si de succes culpabilizare a populatiei din tara noastra in legatura cu poporul evreu. Nu ma refer acum la ceea ce li se vara in cap copiilor pe la orele de istorie si nici la ceea ce inghitim noi, adultii de la diferitele televiziuni care ne educa correct din punct de vedere politic.Eu ma refer la crestini. Aproape ca nu exista conferinta crestina la care sa fi participat in ultimii ani si in care sa nu li se fi vorbit participantilor despre o posibila atitudine antisemita, atat personala cat mai ales una virtual existenta pe linia genealogica familiala, pana pa a treia si a patra generatie in urma. Scriptural vorbind, o astfel de atitudine este o sursa de blestem, o poarta larg deschisa catre rau si care deci trebuie inchisa prin pocainta, dezicere personala si rupere in rugaciune a legaturilor blestemului. Si cred ca este adevarat iar relatia cu Israel este una speciala, cu clauze diferite de toate cele privind alte comunitati umane. Eu personal ma declar un crestin pro-Israel. Insa vorbesc aici despre excese, despre sarea care da gust mancarii pana la un punct si i-l ia apoi cand si pe masura ce acel punct este depasit. Adica: daca mi-am cerut odata iertare in calitate de urmas al unui bunic  antisemit de exemplu, va trebui sa repet gestul la a doua conferinta? Si la a treia la fel? O a doua rugaciune de iertare privind acelasi pacat nu denota oare faptul ca nu am incredere in eficienta primeia, ca o consider oarecum anulata si de aceea o iau de la capat? Exista un sfarsit al acestui drum, o rupere a cercului vicios al vinovatiei? Sau cineva, intr-un mod foarte constient, se joaca cu mintile oamenilor manipuland unul din cele mai puternice elemente  ale sufletului omenesc si care este sentimentul de vinovatie. Esti vinovat si prin urmare trebuie sa taci, esti vinovat si de aceea trebuie sa stai cu nasul in tarana, esti vinovat asa ca trebuie sa suporti gesturi si atitudini  (altfel insuportabile) atunci cand acestea vin din partea fostelor tale victime.

In alta ordine de idei, de vreme ce ne cerem iertare, nu e normal sa ne asteptam ca la un moment dat aceasta sa fie acordata si acest lucru sa duca la incheierea intregului process de vinovatie – pocainta? Cat trebuie sa te pocaiesti ca sa fii iertat? Din cate stiu eu, in Biblie recunoasterea si regretarea raului faptuit este imediat urmata de iertare, acordata generos de catre Dumnezeu, fara regrete si fara jumatati de masura. Stau lucrurile altfel cand ne pocaim de anti-Semitism? Si daca da, pe ce baza Biblica?

O ialta ntrebare pe care eu o consider la fel de legitima ca si problema antisemitismului ce trebuie rezolvat este aceasta:

Ei (evreii) cand isi vor cere iertare? Mereu ni se solicita o “mea culpa” care variaza intre recunoasterea si asumarea faptelor atat a celor personale cat si a celor facute de grupul social cu care ne identificam pe de o parte acea atitudine care poate merge catre paranoia cand vina devine component de baza in definirea propriei identitati, pe de alta parte.

Dar ei? Dar vinovatia lor? Raman totusi  poporul  care l-a dat pe Marx, o multime din apropiatii lui Lenin care au orchestrat revolutia bolsevica (Leo Trotky de ex.) si mai apoi razboiul civil din Rusia ,cu toate grozaviile lui, au fost evrei. Comunismul Romanesc i-a avut in frunte (Ana Pauker) si evreii din Romania si-au gasit loc in randurile infamei securitati comuniste  din anii  ’48 – ’50.

Asa ca…ei cand isi vor cere iertare, domnilor pastori?


Leave a comment

Zi


Zi obositoare, cu maruntisuri nu mai putin frustrante decat daca ar fi fost nevoie de lucruri mai mari decat ele. Fac zilnica greseala de a privi in jurul meu si apoi de a lasa starea de nesiguranta sa-mi umple restul zilei. De parca Dumnezeu mi-a incredintat mie propria viata si directia acesteia, ca sa o pot duce incotro as vrea. Apoi ar fi bine sa constati ca nu e pentru tine.

Ziua luminii revarsata peste criminale obroace, strecurindu-se pe langa ele sau pe deasupra lor, auzind chemarea si iubirea iubirii.

La pachet a venit dorinta nebuna de a citi ; cautand prin biblioteca mea improvizata, am gasit o editie de versuri de Heine. A trebuit sa ma lupt impotriva si sa depasesc ideea de traducere, care facea ca ceea a trebuit sa mai treaca printr-un filtru uman ca sa ajunga la mine, sa nu mai prezinte in ochii mei foarte multa incredere,


Leave a comment

Ganduri


Ma uimeste mereu faptul ca existenta este posibila fara Dumnezeu. Oamenii traiesc pur si simplu, singuri sau plimbandu-se de mana, imbracati in atat de lipsitii de imaginatie blugi, tricou si adidasi, intr-o uniformitate a unui individualism atat de proclamat si apreciat. Si inca o data realizez ca libertatea este un dat al catorva alesi pe cand ceilalti nu au cu adevarat nevoie de ea si cand ajung sa lupte, totusi, pentru ceva numit libertate, o fac in virtutea unor impulsuri instinctuale trezite de discursurile lozincarde acelori cativa. Iar Dostoievski avea dreptate cand spunea prin gura marelui inchizitor ca “ne-o vor da noua”.

Unii din acesti indiferenti cred, sau cel putin o afirma, intr-un fel de Dumnezeu, un fel de Fantomas al carui rol este, inainte de toate, sa nu ofenseze si sa nu incurce pe nimeni. O credinta preluata in formele ei dar nicicand adoptata cu adevarat prin intelegere si interiorizare. Dumnezeul – Fantomas este plasat intr-un fel de stand- by pe termen lung ca sa nu deranjeze pe nimeni dar suficient de aproape cat sa fie util cand viata o ia razna. Utilitarism care are drept menire propria fericire. Binele si utilul se confunda intr-o stralucire orbitor de intunecata. Biecuvantata fie ziua cand o vezi, o recunosti si pentru ca apartii totusi unei umanitati atinse de chemarea harului, intelegi ca trebuie sa o depasesti ca sa ramai in viata.

Fascinatia abisului, al unei continue si ritmice apropieri de acesta. In copilarie imi amintesc de frica dusa pana la groaza atunci cand priveam de pe muchia acoperisului blocului cu zece etaje unde locuiam in golul de care ma despartea doar un pas. Teama devenea fizica, o simteam in stomac ca si pretutindeni, in intregul trup.

Regine Olsen aruncandu-se la picioarele lui Kirkegaard intr-o disperata incercare de a-l face sa se razgandeasca in privinta logodnei rupte. Cat de bine il inteleg pe Kirkegaard.

Sunt fascinat de complexitatea lui Dumnezeu. Diavolul nu este absolut in absolut nimic in timp ce Dumnezeu nu poate fi limitat in absolut nimic din ceea ce reprezinta atributele persoanei Sale. As fi vrut sa evit cuvantul “atribute” – suna atat de tehnic, total opus ideii de Dumnezeire. Eu mi-l imaginez pe Dumnezeu frumos si plin de bucurie, abia asteptandu-nu rugaciunile – mici, schiloade si adeseori enervant de egoiste – ca sa le indeplineasca. Atunci, pentru Numele lui Dumnezeu, ce sau pe cine predicam Duminica de Duminica, cu atata inversunare? Probabil adesea umbra propriilor suflete ranite, incrancenarile personale…