mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Imaginand Iarna


Sa asculti iarna cu ochii inchisi, imaginandu-ti ca esti undeva, departe, intr-o alta lume.

Tanguirea vantului, zapada care se loveste de ferestrele inghetate, linistea di-nauntru, vajaitul de afara.

Incetezi sa mai fii singur desi nu este nimeni in preajma. Poate doar un inger inghesuit discret intr-un colt al camerei si care isi strange zgribulit aripile, asemeni unui porumbel alb, degerat.


1 Comment

Ei cand isi vor cere iertare?


Traim de cativa ani o perpetua si de succes culpabilizare a populatiei din tara noastra in legatura cu poporul evreu. Nu ma refer acum la ceea ce li se vara in cap copiilor pe la orele de istorie si nici la ceea ce inghitim noi, adultii de la diferitele televiziuni care ne educa correct din punct de vedere politic.Eu ma refer la crestini. Aproape ca nu exista conferinta crestina la care sa fi participat in ultimii ani si in care sa nu li se fi vorbit participantilor despre o posibila atitudine antisemita, atat personala cat mai ales una virtual existenta pe linia genealogica familiala, pana pa a treia si a patra generatie in urma. Scriptural vorbind, o astfel de atitudine este o sursa de blestem, o poarta larg deschisa catre rau si care deci trebuie inchisa prin pocainta, dezicere personala si rupere in rugaciune a legaturilor blestemului. Si cred ca este adevarat iar relatia cu Israel este una speciala, cu clauze diferite de toate cele privind alte comunitati umane. Eu personal ma declar un crestin pro-Israel. Insa vorbesc aici despre excese, despre sarea care da gust mancarii pana la un punct si i-l ia apoi cand si pe masura ce acel punct este depasit. Adica: daca mi-am cerut odata iertare in calitate de urmas al unui bunic  antisemit de exemplu, va trebui sa repet gestul la a doua conferinta? Si la a treia la fel? O a doua rugaciune de iertare privind acelasi pacat nu denota oare faptul ca nu am incredere in eficienta primeia, ca o consider oarecum anulata si de aceea o iau de la capat? Exista un sfarsit al acestui drum, o rupere a cercului vicios al vinovatiei? Sau cineva, intr-un mod foarte constient, se joaca cu mintile oamenilor manipuland unul din cele mai puternice elemente  ale sufletului omenesc si care este sentimentul de vinovatie. Esti vinovat si prin urmare trebuie sa taci, esti vinovat si de aceea trebuie sa stai cu nasul in tarana, esti vinovat asa ca trebuie sa suporti gesturi si atitudini  (altfel insuportabile) atunci cand acestea vin din partea fostelor tale victime.

In alta ordine de idei, de vreme ce ne cerem iertare, nu e normal sa ne asteptam ca la un moment dat aceasta sa fie acordata si acest lucru sa duca la incheierea intregului process de vinovatie – pocainta? Cat trebuie sa te pocaiesti ca sa fii iertat? Din cate stiu eu, in Biblie recunoasterea si regretarea raului faptuit este imediat urmata de iertare, acordata generos de catre Dumnezeu, fara regrete si fara jumatati de masura. Stau lucrurile altfel cand ne pocaim de anti-Semitism? Si daca da, pe ce baza Biblica?

O ialta ntrebare pe care eu o consider la fel de legitima ca si problema antisemitismului ce trebuie rezolvat este aceasta:

Ei (evreii) cand isi vor cere iertare? Mereu ni se solicita o “mea culpa” care variaza intre recunoasterea si asumarea faptelor atat a celor personale cat si a celor facute de grupul social cu care ne identificam pe de o parte acea atitudine care poate merge catre paranoia cand vina devine component de baza in definirea propriei identitati, pe de alta parte.

Dar ei? Dar vinovatia lor? Raman totusi  poporul  care l-a dat pe Marx, o multime din apropiatii lui Lenin care au orchestrat revolutia bolsevica (Leo Trotky de ex.) si mai apoi razboiul civil din Rusia ,cu toate grozaviile lui, au fost evrei. Comunismul Romanesc i-a avut in frunte (Ana Pauker) si evreii din Romania si-au gasit loc in randurile infamei securitati comuniste  din anii  ’48 – ’50.

Asa ca…ei cand isi vor cere iertare, domnilor pastori?


Leave a comment

Zi


Zi obositoare, cu maruntisuri nu mai putin frustrante decat daca ar fi fost nevoie de lucruri mai mari decat ele. Fac zilnica greseala de a privi in jurul meu si apoi de a lasa starea de nesiguranta sa-mi umple restul zilei. De parca Dumnezeu mi-a incredintat mie propria viata si directia acesteia, ca sa o pot duce incotro as vrea. Apoi ar fi bine sa constati ca nu e pentru tine.

Ziua luminii revarsata peste criminale obroace, strecurindu-se pe langa ele sau pe deasupra lor, auzind chemarea si iubirea iubirii.

La pachet a venit dorinta nebuna de a citi ; cautand prin biblioteca mea improvizata, am gasit o editie de versuri de Heine. A trebuit sa ma lupt impotriva si sa depasesc ideea de traducere, care facea ca ceea a trebuit sa mai treaca printr-un filtru uman ca sa ajunga la mine, sa nu mai prezinte in ochii mei foarte multa incredere,


Leave a comment

Ganduri


Ma uimeste mereu faptul ca existenta este posibila fara Dumnezeu. Oamenii traiesc pur si simplu, singuri sau plimbandu-se de mana, imbracati in atat de lipsitii de imaginatie blugi, tricou si adidasi, intr-o uniformitate a unui individualism atat de proclamat si apreciat. Si inca o data realizez ca libertatea este un dat al catorva alesi pe cand ceilalti nu au cu adevarat nevoie de ea si cand ajung sa lupte, totusi, pentru ceva numit libertate, o fac in virtutea unor impulsuri instinctuale trezite de discursurile lozincarde acelori cativa. Iar Dostoievski avea dreptate cand spunea prin gura marelui inchizitor ca “ne-o vor da noua”.

Unii din acesti indiferenti cred, sau cel putin o afirma, intr-un fel de Dumnezeu, un fel de Fantomas al carui rol este, inainte de toate, sa nu ofenseze si sa nu incurce pe nimeni. O credinta preluata in formele ei dar nicicand adoptata cu adevarat prin intelegere si interiorizare. Dumnezeul – Fantomas este plasat intr-un fel de stand- by pe termen lung ca sa nu deranjeze pe nimeni dar suficient de aproape cat sa fie util cand viata o ia razna. Utilitarism care are drept menire propria fericire. Binele si utilul se confunda intr-o stralucire orbitor de intunecata. Biecuvantata fie ziua cand o vezi, o recunosti si pentru ca apartii totusi unei umanitati atinse de chemarea harului, intelegi ca trebuie sa o depasesti ca sa ramai in viata.

Fascinatia abisului, al unei continue si ritmice apropieri de acesta. In copilarie imi amintesc de frica dusa pana la groaza atunci cand priveam de pe muchia acoperisului blocului cu zece etaje unde locuiam in golul de care ma despartea doar un pas. Teama devenea fizica, o simteam in stomac ca si pretutindeni, in intregul trup.

Regine Olsen aruncandu-se la picioarele lui Kirkegaard intr-o disperata incercare de a-l face sa se razgandeasca in privinta logodnei rupte. Cat de bine il inteleg pe Kirkegaard.

Sunt fascinat de complexitatea lui Dumnezeu. Diavolul nu este absolut in absolut nimic in timp ce Dumnezeu nu poate fi limitat in absolut nimic din ceea ce reprezinta atributele persoanei Sale. As fi vrut sa evit cuvantul “atribute” – suna atat de tehnic, total opus ideii de Dumnezeire. Eu mi-l imaginez pe Dumnezeu frumos si plin de bucurie, abia asteptandu-nu rugaciunile – mici, schiloade si adeseori enervant de egoiste – ca sa le indeplineasca. Atunci, pentru Numele lui Dumnezeu, ce sau pe cine predicam Duminica de Duminica, cu atata inversunare? Probabil adesea umbra propriilor suflete ranite, incrancenarile personale…


Leave a comment

Amintiri in oglinda


mirror-2

Ni s-a intamplat, cred, tuturor sa ne bata cineva la usa exact atunci cand eram mai putin dispusi sa deschidem si sa facem conversatie, fie si acele cateva cuvinte care rezolva totul, gen: “nu, nu locuieste aici”, “nu ma intereseaza”, “nu am timp”. Pe langa lipsa de chef universal, valabila uneori tuturor, pe mine ma mai paste si o sictireala aparte, un taciturnism cronic, ca si cum mi-ar fi frica ca am la dispozitie in viata un numar limitat de cuvite si as putea ajunge la capatul lor prin astfel de risipe inoportune si  prin conversatii frivole si inutile.

A trebuit sa deschid in cele din urma dat fiind insistentele care n-aveau de gand sa inceteze. Atunci l-am vazut pe el. Primul lucru  care mi-a atras atentia a fost inaltimea dublata de un trup slab, aproape desirat, pe care hainele stateau ca pe un umeras. Puloverul albastru cu gulerul camasii albe scos pe desupra, pantalonii dintr-un fel de stofa gri, ieftina si pantofii din imitatie din piele, vizibil uzati. Mi-am amintit pantofii…ii purtasem undeva prin clasa a noua, cred. Primul an de liceu, trecerea ditr-o lume mica, in care ajunsesem sa ma simt confortabil in alta care imi parea o jungla inspaimantatoare, in care viermuiam cu totii in acelesi uniforme albastre. Stiam ca este un liceu cu o reputatie proasta, umblau zvonuri despre profesori batuti… Nu-mi facea nicio placere sa-mi amintesc despre acea perioada si prin urmare nu-mi placea de el. Cautam in minte cuvintele necesare sa-l expediez asa ca i-am spus:

– nu am tip…

– timp pentru ce? mi-a raspuns timid, aproape in soapta.

– timp pentru tine, pentru toata chestia asta. N-a fost nimic bine atunci. Viata mea era pe dos, tatal meu tocmai murise si n-a fost nimic bine nici in relatia mea cu el. N-am chef de amintiri, abia reusesc sa suport prezentul.

– da… mi-a raspuns tot in sopta, privindu-si varfurile pantofilor. Pantofii aceia! Imi amintesc ca s-au stricat repede asa ca i-am dus la reparat. Si ca apoi un coleg se amuza copios de ideea ca am putut sa repar niste pantofi de musama si ca el avusese acelasi model dar ii aruncase de mai mult timp. Privind in urma, mi-as fi dorit sa-i fi tras un pumn in gura.

De ce ne raman in memorie cu predilectie acele lucruri care ne ranesc?

I-am vazut mainile. Erau inghetate, de o culoare usor vinetie si mi-am adus aminte de mainile si picioarele mele care inghetau in orice conditie, sfidand sosetele groase si manusile si asta inca de cu toamna, cand cadeau primele brume.

– atunci plec, mi-a spus cu voce lui soptita.

Nu si-a luat ramas bun si n-am stiut sa spun altceva decat “bine”. Am inchis incet usa, de frica sa nu tulbur linistea care se asternuse peste lucruri, peste mine. Apoi am intrat in baie si mi-am privit intens in oglinda chipul pe care, de altfel, il vedeam si fiecare zi de cateva ori. Ridurile de pe frunte, tamplele albe, zambetul absent de pe buze…m-am recunoscut indaratul lor. Da, acesta sunt eu, cel de acum, prezentul. Insa imediat l-am vazut pe celalalt, ca pe un chip cufundat in apa si ale carui trasaturi se pierd in unduirile tulburi. A plecat si a ramas totodata. Intotdeauna va ramane, stabilind o legatura neinteleasa de nimeni – nici macar de mine – intre apropiere si distanta, intre fiinta si nefiinta.

Inghetam repede in copilarie si atunci mi se dadea acelasi vesnic exemplu universal: “altii” Altii sunt altfel, altii asa si pe dincolo, ca ei de ce nu sunt atat de degerati, parca ai fi mort. Da, altii erau mereu altfel iar eu mereu diferit.

Cosurile bunaoara. Este catastrofal sa ai fata ciuruita de cosuri cand esti adolescent. Praf si pulbere iti face imaginea de sine, te grezi mai urat decat orice ratusca urata si ce-i mai grav, habar n-ai cum te percep ceilalti asa ca umpli spatiile albe ale necunoasterii cu ce-ti trece prin cap, adica o gramada de prostii care fac lucrurile sa arate si mai rau decat sunt in realitate. Dar frigul nu se vedea, puteam sa inghet in liniste, afisand un aer de normalitate. nimeni in afara mea nu-si dadea seama si putini erau cei suficient de atenti ca sa observe anumite schimbari de nuanta. Cosurile insa le afisam fara sa vreau, se asezasera pe partea din mine care ma definea cel mai mult inaintea altora: fata. Copilaria si adolescenta sunt varste la care traim false drame, crize ce se produc doar in noi, tulburari neintelese de noi insine si la care cei din jur sunt orbi in intregime. Ceea ce din perspectiva prezentului este insignifiant, pentru un copil este o chestiune de viata si de moarte, capata dimensiuni uiase si se transforma intr-un manunchi de temeri, frustrari si blocaje cu efect devastator.
Cosurile au disparut desi tenul a ramas mereu o problemapentru totdeauna dar  important este ca am scapat de ideea de urgenta, de lucru extrem de important si pe care nu il pot controla; nu, nu mai este important, ca multe altele. Insa atunci cand te definesti in intregime, o faci suprapunand un sir de imagini care ti-au apartinut si un sir de chipuri si persoane care ai fost. Imi definesc “eu”-l nu ca pe un flash care surprinde un anume moment, cel actual’ ci mai degraba ca pe un film, o suprapunere de cadre succesive care alearga si prezinta o continua miscare a celui care am fost, catre cel care am devenit, apoi mai departe, catre o noua devenite si inca una, pana acum, in prezent. Iar acest “acum” nu este nici el un capat de drum. Nimeni nu stie unde este capatul de drum, acea devenire finala care incununeaza parcursul, nu neaparat sinonima cu moartea ci cu plinatatea, cresterea intru desavarsire care face ca desavarsirea sa fie in masura sa dea un  sens tuturor poticnirilor, erorilor, sperantelor si disperarilor anapoda care ne-au insotit.
A fi in Christos ne transforma in fapturi noi iar eliminarea vechiului nu coincide cu o stregere a amintirior sau cu o indreptare a trecutului ci mai degraba cu un fel de indreptatire a lui. Cioburile sunt inghesuite laolalta si lipite astfel incat sa spuna acel altceva pe care n-a reusit sa-l rosteasca altadata.

Cel putin asa cred, asa trebuie sa fie…


1 Comment

Ceva dragoste printre doua povesti


romeojuliet

De unde imi vine evidenta lipsa de simpatie pentru povestea de iubire a lui Romeo si a Julietei si asta in contrast cu interesul si un nivel ridicat de rezonanta interioara pe care mi-o trezeste cealalta iubire tragica, cea dintre Hamlet si Ofelia? In primul rand, in timp ce imi amintesc detalii din “Hamlet”, “Romeo si Julieta” ramane intr-un fundal incetosat, lectura e una prea veche ca sa-mi aduca in prim plan scene vii, dialoguri memorabile si mai ales identificarea cu situatia, cu personajele. Imi amintesc vag dulcegariile pe care si le spun cei doi, declaratii de iubire care oblitereaza orice alta realitate din jur si subordoneaza totul pasiunii de moment.

Hamlet are o misiune: aceea de a-si razbuna tatal. O iubeste pe Ofelia dar o face cu o luciditate nemiloasa, e constient de mediocritatea acesteia, sufera atunci cand, intamplator, asista din umbra la intelegerea dintre ea si Rege, Regina si tatal ei, Polonius in care ea se angajeaza sa raporteze acestora toate faptele si cuvintele lui Hamlet. O iubeste si o detesta totodata, ca un iubit inselat si deci ranit, care stie ca chiar si dupa ce tradarea se va fi consumat definitiv, va continua sa o iubeasca.

Hamlet vede in Ofelia femeia care decade (aluzie la mama lui?), percepe in folosirea micilor trucuri de seductie feminine, un semn ca cea pe care o iubeste atat de mult este de fapt o faptura comuna si nu una exceptionala. Il vedem comportandu-se cu Ofelia asa cum o face cu propria mama, Regina casatorita incestuos cu fratele si ucigasul tatalui lui Hamlet. Cuvintele taioase, crude, brutalitatea verbala sunt menite sa curate, sa purifice si sa trezeasca.

Hamlet vrea sa o transforme pe Ofelia in femeia pe care el a decis sa o iubeasca in timp ce Romeo o iubeste pe Julieta asa cum este pentru ca o vede asa cum isi doreste sa fie. Hamlet vede in timp ce Romeo este orb.

Shakespeare respecta cutumele religioase ale vremii si ii casatoreste pe Romeo si Julieta iar eu nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la voluptatea cu care in regizor modern i-ar fi aruncat direct in pat, fara niciun act oficial de legalizare a relatiei. Incalcarea unor tabuuri este mijlocul elementar menit sa dea o nota in plus de  atractivitate si magie povestii lor a fost deja folosit in momentul in care fiecare din cei doi trace bariera autoritatii familiei. Distrugerea elementului religios nu facea insa parte din zona simpatiilor generale, asa cum se intampla in zilele noastre. Pe vremea aceea era prea mult, acum probabil este banal, adica insuficient.

In Romeo si Julieta discursurile erotice sunt de factura mistico-religioasa. Pentru fiecare din cei doi, celalalt reprezinta absolutul, un Dumnezeu-surogat a carui menire este atat aceea de a mantui cat mai ales de a oferi fericirea. De fapt, in cazul lor fericirea este acolo, exista in dimensiunea ei maxima. Mai mult ni se poate, mai bine nu exista. Prezenta celuilalt devine ceea ce pentru un crestina este a sta innaintea lui Dumnezeu, iluminare si traire mistica. Insa va dura aceasta fericire? Nu, ea nu ramane niciodata in timp, pasiunea se autoconsuma, dragostea devine combustibil pentru propria ei stralucire. Iata de ce Romeo si Julieta trebuie sa moara: pentru a evita mediocritatea inerenta uzurii, pentru a scapa de lumina de neon a realitatii care reveleaza atat riduri cat si egoisme, mizerii, ranchiune, micimi ale sufletului, un fel de invers al iluminarii quasi-religioase traite pana atunci.

Moartea Ofeliei accentuaza latura tragica a lui Hamlet. Ura sa pentru ea inceteaza odata cu disparitia fizica, ramane doar iubirea, una reala si profunda.

Moartea lui Romeo si a Julietei conserva iluzia, incremeneste visul scotandu-l din temporalitate, chiar daca pentru asta trebuie sa il ucida.
Peste timp, nu Hamlet si Ofelia ci Romeo si Julieta au ramas prototipuri ale iubirii absolute. E un mod de a spune ca asa ceva nu exista in afara minciunii.


Leave a comment

Efemera si Eterna Feminitate


Toma

Eternul feminin pierdut in platitudinile cotidiene, banalizat prin clisee beletristice simplificatoare sau in altele cinematografice, vulgar-agresive, murdarit si deformat de o modernitate care sufera de un puternic strabism al valorilor etice si ontologice. Natasa, faptura eterica de care se indagosteste printul Andrei in “Razboi si Pace” al lui Tolstoi si care stareste in el furtuni sentimentale, arunca in aer intregul sau edificiu existential devine femeia-closca, implinita in maternitate, nevasta cicalitoare a supraponderalului Bezuhov. Pentru ea fericirea isi pierde deplin latura dinamica si se transforma intr-o balta calduta in care cei patru copii ai sai pot sa se scalde linistiti si fara riscuri. Asta nu inseamna ca ar fi vorba de o fericire mai putin reala decat iubirea pasionala, aventuroasa si care apropie fatalist erosul de thanatos ci este pur si simplu diferita. Tolstoi al carui prototip este de altfel Bezuhov, se regaseste deplin atat in desfraul pe care acesta din urma l-a experimentat anterior casatoriei cu Natasa cat si in gustul deplin pentru familie si copii (Tolstoi a avut doisprezece, daca nu ma insel).

Personal ma indoiesc de faptul ca dragostea romantica este o inventie a evului mediu european si ca isi are radacinile in erezia catara, desi argumentele lui Denis de Rougemont prezentate in cartea sa “Iubirea si Occidentul”, merita luate in seama fie si doar pentru frumusetea lor (in aceasta directie sa ne amintim de pasiunea pe care Didona o traieste fata de Eneas, pasiune care o duce in final la sinucidere). Romantismul in forma lui relationala este mai degraba expresia defulata a unui Adam izgonit din paradis, rupt de koinonia cu Divinitatea si caruia orice incercare de intoarcere inapoi ii este barata de sabia de foc a ingerului pus sa pazeasca un paradis desert. Este expresia asteptarilor imposibile ale omului, visul in care franturi de amintire, flash-uri ale trecutului paradisiac se amesteca cu un prezent caracterizat de spini, palamida si mai ales o singuratate cosmica nascuta din absenta Celui pentru care omul a fost creat si a carui asemanare o poarta, chiar daca acum ea este fragmentata, sparta in mii de cioburi. Femeia eterna, femeia  idealizata este chemata sa ia locul Dumnezeului etern a carui proximitate a pierdut-o, agape este inlocuita de eros in sensul profund si nuantat al termenului, un eros ce depaseste latura pur carnala. Cred ca putem vorbi despre o oarecare spiritualizare a eros-ului si deci a carnii insa este vorba de una de suprafata, care nu implica o autentica metamorfoza a lor ci este mai degraba un fel de ascundere sub un strat consistent de emotii, trairi si vise. Avem de-a face insa cu o iubire profund infidela: femeia (sau dupa caz, barbatul) se dovedeste a fi o faptura perisabila, supusa entropiei si atrasa in mod progresiv de gravitatie si de aceea romantismul se va deplasa catre urmatorul subiect iar pentru aceasta trebuie sa il abandoneze pe cel actual, miscare ce devine conditie si motor al fericirii.

Astfel, feminitatea devine prizoniera propriului sau ideal si sfarseste strivita atunci cand nu mai reuseste sa tina pasul cu acesta, cand se trezeste impinsa pe tusa, eliminata si atunci apeleaza la vulgarizare si vulgaritate, se despoaie de voalurile tainei, tocmai cele care o faceau interesanta prin ceea ce promitea si nu prin ceea ce oferea in mod direct, brut si agresiv. Expunerea inlocuieste promisiunea dar totodata ucide asteptatea caci celui care vede totul si poseda totul nu-i mai ramane nimic de vazut si de posedat, adica de cucerit. Prin aceasta, urcusul se transforma intr-un popas permanent care in lipsa celeilalte iubiri ce implica deopotriva maternitatea respectiv paternitatea, sentimentul onoarei impus de legamantul facut si de cuvantul dat, devine imposibil.

Tolstoi previne o situatie de genul acesta caci printul Andrei moare la fel cum Romeo si Julieta lui Shakespeare isi consuma idealul romantic prin sinucidere, inca o data confirmand faptul ca finalitatea iubirii romantice nu este in realitate acel: “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” ci moartea, thanatos-ul care se leaga de eros cu funii subtiri si oarecum camuflate insa extrem de puternice.

Contrastul dintre eros si agape, dintre romantism si crestinism este dat de modul lui Dumnezeu de a iubi, mod exprimat deschis in persoana si viata lui Isus Christos. Dumnezeu atrage pentru ca se ascunde si totodata se reveleaza, pentru ca se ascunde, revelandu-se si se reveleaza prin inefabilul si intangibilul cu care ne blocheaza privile impudice: “fata nu vei putea sa mi-o vezi”. Isus este varful atat al revelaltiei lui Dumnezeu cat si al autocamuflarii Lui. “Eu am venit ca cei ce nu vad sa vada si cei ce vad sa ajunga orbi” vorbeste despre vederea interioara a celui caruia vederea dinafara i-a fost refuzata dar si despre orbirea ochiului ce scormoneste agresiv, plin de sine, ludic. Cel ce bine vede nu este Toma care sfredeleste cu degetul cu  in coasta lui Isus ci mai degraba cel care crede.

Revelatia in Christos nu incheie procesul aratarii de sine a lui Dumnezeu ci dimpotriva, ne invita la cautare: cautarea a ceea ce deja am gasit (Pascalianul: “nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit deja”).