mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Vechituri: Ochiul (2)– Fata care nu va mai fi niciodata frumoasa

2 Comments


Agaţam cu mainile privirii si aruncam in memorie.

E o camera mare, cu de toate…

Eu am agaţat-o pe ea.

Am pus-o acolo, intr-un colţ, dupa ce am facut putina curaţenie. Unele amintiri trebuie pastrate cu grija, asezate frumos ca sa nu se sfarame; indepartezi murdariile de prin preajma lor, asa cum te feresti sa te asezi pe o banca murdara cand porti pantaloni de culoare deschisa.

Camera amintirilor este mare, insa nu infinita. Ca sa incapa chestii noi, unele din cele vechi vor trebui sa dispara. Dar care? Asta-i problema: sa alegi, sa te straduiesti sa pastrezi ceva si sa uiti altceva; sau macar sa-ţi doresti, pentru ca nu intotdeauna depinde de tine.

Ea inca e acolo, n-a plecat si s-o scot, nici nu ma gandesc!

Sunt lucruri pe care le vezi, altele la care te uiti si mai sunt cele pe care le privesti si-ţi raman.

Uneori se intalnesc, se intrepatrund cu firisoare subtiri de culoare, ca acuarelele umede pe hartie, pe vremea cand eram scolar si imbinam neindemanatic cerul albastru cu verdele ierbii.

Privesti pentru ca te-ai uitat, te uiti pentru ca ai vazut…

Si pentru ca am vazut-o, am ajuns ma uit la ea si de atunci o privesc uneori asa cum mi-a ramas in amintire, in special in zilele cu ploaie, asemeni zilei aceleia de acum aproape sase luni cand ne-am intersectat.

Nu putea sa aiba mai mult de optasprezece ani.

In mod normal as fi trecut pe langa ea asa…ca pe langa orice pustoaica normala, imbracata normal, intr-o normala zi cu ploaie.

 Dar in treacat, mi-a agaţat privirea si mi-a smuls-o.

Avea faţa desfigurata. Pielea era subtire si intinsa, cu petele acelea pe care o arsura veche le lasa pe suprafata ei, dupa ce rana s-a inchis si ce s-a putut vindeca, a facut-o.

Isi ascundea privirea undeva, in asfaltul umed.

De parca ei ar fi trebuit sa-i fie rusine si nu focului aceluia nenorocit, zilei blestemate care n-a putut fi smulsa din calendar sau ingerului pazitor care a moţait in loc sa-si faca treaba.

Sau noua, celor (relativ) normali, pentru bucuria egoista de moment ca asa ceva nu ni s-a intamplat noua, ca ea este “aleasa” si nu noi…

Zilele astea mi-am amintit-o din nou.

M-am gandit ca nu va mai fi niciodata frumoasa.

Ca standardele noastre o vor impinge intr-un colţ, un loc al izolarii si singuratatii, al intrebarilor prea profunde pentru o lume unde poleiala sclipitoare conteaza mai mult ca orice.

Ca nu va gasi pe nimeni care so o viseze noaptea, sa nu poata dormi din cauza ei si sa fie fericit cand o vede trecand pe langa el.

Dar care e faţa din spatele feţei?

Cine are timp sa caute dupa ea?

Ochi sa o vada?

Intelegere sa inteleaga?

Rabdare sa astepte decojirea primei feţe, pentru nasterea celei din urma? S

i oare ea va avea rabdare cu timpul care se va scurge ca dintii unui fierastrau care-ti intra in carne si parca nu mai termina?

Asteptand, ce?

Ziua cand toate oglinzile se vor sparge si singurul mod de a-ti privi propria faţa va fi sa te oglindesti in retina lui Dumnezeu.

Atunci cicatricile vor fi disparand si focul va fi nu o amintire a absolutei dureri ci a nemarginitului har.

Doar atunci.

Rabdare…

Advertisements

2 thoughts on “Vechituri: Ochiul (2)– Fata care nu va mai fi niciodata frumoasa

  1. Buna observatie ai facut. Bun sfat ai dat. Ramine acum ca fiecare cititor sa priceapa ghicitoarea ta adinca : ” care fatza adevarata o vom putea vedea” daca vom investi destula rabdare…si ce ar trebui sa dam uitarii ??? …toate acestea pentru ca doar slava Domnului Isus sa se arate …….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s