mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Camasa alba si bine calcata


 

Noaptea trecuta am avut un vis ciudat.

Nu-i mai tin minte exact continutul. Ce-mi amintesc este ca la un moment dat mi-am vazut unul din fostii colegi din clasele 1 – 8. Il chema Sorin. Spun “il chema” pentru ca a murit in urma cu multi ani (vreo 10 sau mai multi…oau, cum mai trece timpul!).

Sorin a fost unul din putinii colegi cu care am fost, cat de cat, apropiat. Nu, nu prieteni…ar fi prea mult spus. Mergeam impreuna in pauza, la chioscul din curtea scolii, de unde ne cumparam eugenia cu 50 de bani. Alergam….trebuia sa alergam ca sa nu intarziem cand se termina pauza.

Ne-am inteles bine, probabil pentru ca fiecare intrase in viata cu stangul.

Eu, nemultumit de faptul de a exista, in sine…

El – complexat din cauza celor doi dinti din fatape care buza superioara nu reusea sa-I acopere bine, si care-i faceau pe colegi sa-l numeasca “Castorul”.

Eu nu i-am zis niciodata asa – deh, educatia primita de la mama mea. Ea m-a invatat sa nu rad niciodata de defectele fizice ale oamenilor, dar sa ma prapadesc de ras atunci cand e vorba de prostia lor. Am ajuns sa rad destul de mult in ultimul timp. 🙂

Ma intreb de ce l-o fi facut Dumnezeu asa, cu dintii aia?

Putea fi altfel…

Sau cine stie, daca cei mai multi oameni ar fi avut dinti de castor, ceilalti, actualii “normali”, am trece drept ciudati si-am deveni tinta batjocorii majoritatii.

Chestie de conventie si de sansa pentru unii, de nesansa pentru altii.

Hm…viata nu-i dreapta. Dumnezeu este, exista, si e bine sa nu facem confuzie intre viata , asa cum se prezinta ea acum, si Dumnezeu.

Sorin s-a casatorit cu o fata de la penticostali – modesta, asemenea lui. S-a botezat si el.

A facut-o pentru fata, pentru Dumnezeu?

Numai Dumnezeu stie…. poate si el a stiut, poate ea mai stie inca.

N-am apucat sa discut cu el, dupa…

Ea era cu cativa ani mai mare decat el, dar nu asta are importanta.

Apoi am aflat ca lucrurile nu merg bine intre ei. Mai tarziu am auzit ca s-au despartit, ca ea a vrut asta.

El a tinut la ea, a facut-o cu adevarat.

Unii au spus ca de aceea a facut cancer, ca s-a consumat, si-a rumegat durerea in el…

Nici asta nu stiu. Cine ar putea sti?

A asteptat-o un timp, a nadajduit…

Toti ne intrebam de ce o facea? Nu era o frumusete…

Mai tarziu s-a recasatorit, si-a refacut viata, numai ca anumite lucruri nu se mai pot repara, reface, nu mai pot fi aduse la viata, asemenea unui picior amputat sau unui an pe care l-ai risipit aiurea si s-a dus si n-o sa mai vina niciodata in prezent.

Dupa moartea lui m-am intalnit intamplator cu ea, de fapt doar ne-am intersectat pe strada. Am observat ca albise si ne-am salutat.

In visul meu Sorin avea o camasa alba, bine calcata. Eu nu reusesc niciodata sa-mi calc cum trebuie camasile.

Poate doar in ceruri, sunt hainele suficient de albe si de bine calcate.

Si cine stie, poate ca Sorin este in ceruri, in virtutea aceluias principiu dupa care or sa intre acolo toti cei ce vor ajunge in acel loc: harul care nu ne tine in seama greselile, pacatele, slabiciunile, deciziile stupide.

Altfel, nu este nadejde; pentru el si pentru noi toti.

Advertisements


2 Comments

Asta da relevanta!


Mi-a fost dat sa vad tot feluri de lucruri, care mai de care mai ridicole si sarite de pe fix, facute in numele relevantei. Stiti….acel: hai sa pretindem ca suntem ca ei si in felul asta poate-i prindem cumva si-i aducem la noi la biserica. Si dupa ce i-am adus, continuam pe aceeasi linie, ca nu cumva sa plece.

De la pastori imbracati ca niste golani de cartier si muzica de deplasat rinichii, evident adaptata scopurilor care scuza absolut orice mijloace (sunt un bagabooooont, tot un bagabooooont….-cunoscatorii stiu la ce ma refer), pana la predici care aduc mai degraba a “stand up comedy”, ce-i drept mai diletante decat ceea ce profesionistii de la “Seinfeld” obisnuiau sa prezinte, pe vremuri.

Inchinatorilor la zeul relevanta, le propun ceva cu adevarat…relevant. S-a intamplat in America, locul spre care ne-am intors in intregime parabolicele spirituale, dupa ce-am aflat ca Sadoveanu s-a inselat si lumina nu mai vine de la rasarit: niste pastori (vreo doi) si-au inchiriat sanctuarele bisericilor, musulmanilor din vecinatate, aflati in criza de acoperis deasupra capului pentru a-l slavi cu foc pe Alah.

De ce nu?

Apropos: ultimele descoperiri arheologice au confirmat ca istoria lui Ilie care i-a injunghiat pe proorocii lui Baal este un fals grosolan (evident, cum ar fi putut un Dumnezeu plin de dragoste sa porunceasca asa ceva?) si ca de fapt Ilie a fost invitat sa predice la una din intrunirile acestora iar scena aducerii alternative a jertfelor si acel ori Dumnezeu/ ori Baal, total incorect din punct de vedere politic, a fost de fapt o intrunire ecumenica fructuoasa unde cele doua tabere au adus jertfe impreuna. Speram ca o viitoare traducere a Bibliei, realizata sub coordonarea domnului Danut Manastireanu  sa reflecte aceste realitati.

Semnat: un fundamentalist evanghelic calvinisto-armenian, cu afinitati penticostalo-carismatice si simpatii baptiste.

La mai mare!


Leave a comment

Vechituri: Dorul de duca


Tocmai am recitit acest text. L-am scris cu vreo 2 ani in urma si realizez ca nu s-au schimbat multe. Nici in jurul meu si nici in capatana pe care-o port pe umeri. Da, este o unda de pesimism aici; are de-a face, cred, cu o aplecare pe care-am mostenit-o prin nastere, catre astfel de stari. Exista o parte plina a paharului si uneori este invizibila ochilor de carne; aici intervine cealalta vedere, cea ascunsa, launtrica, duhovniceasca – sau nu intervine… 🙂

Nu-i vorba, Romania te poate innebuni, enerva si scoate din pepeni.

Numai cine n-a trait aici, nu stie sentimentul pe care-l ai cand realizezi ca totul e pe dos, merge in jos, se destrama ca un ciorap agatat in cuiul de la scaun.

Daca mai esti si crestin, exasperarea poate capata proportii apocaliptice pentru ca standardele, idealurile si modelele sunt desavarsite.

Te mai calmezi un pic atunci cand ajungi pe dincolo.

Nici la ei nu-i grozav.

Si capra lor e pe moarte si, romani fiind, asta poate fi un superb prilej de paranghelie.

Moral, Europa e pe nicaieri si America-i calca pe urme.

Oficial suntem parte a Europei si am ajuns sa-i impartasim viciile in timp ce civilizatia acesteia continua sa ne ramana straina.

Ii inteleg pe cei care pleaca: o fac convinsi ca merg la mai bine.

Unora le e mai bine. Reusesc, se realizeaza, devin parte a acelei lumi.

Unii se intorc si recunosc ca s-au inselat.

Altii se intorc si nu recunosc nimic.

Altora le este prea rusine ca sa se mai intoarca.

Altii nu mai au nimic aici asa ca nu mai au la ce sa se intoarca.

Azi dimineata m-am intalnit cu un fost coleg de servici. A oprit masina in dreptul meu si am discutat un pic. A fost in Canada pentru doi ani si jumatate. Avea toate motivele sa ramana, toate atuurile.

Studii superioare (inginer), tanar (in jur de 28 – 30), necasatorit…

S-a intors.

Mi-a spus ca a fost o decizie bine gandita si pe care nu o regreta; la fel, nu regreta nici experienta canadiana: ceva nou, ceva in plus…

In urma cu 10 ani, ideea plecarii ma obseda. N-am facut-o.

Regret? In cea mai mare parte a timpului, nu.

Am fost pe “dincolo”, nu foarte mult insa suficient ca sa realizez ca peste tot te iei cu tine, ca problemele – cele mai multe si mai mari – n-au de-a face cu ce-i in afara ta, ci cu ceea ce porti pe dinlauntru si, in definitiv, cu ceea ce esti.

Probabil ca suna abstract…

Mda…


Leave a comment

Simone Weil


Unii nu au auzit de Simone Weil…cei mai multi. Altii, destul de putini, au devenit incurabil atasati de ea. Amestecul dintre biografie si idei, pasiunea cu care si-a imbratisat crezurile, uneori eronate, dorinta de a schimba ceva in aceasta imensa groapa de gunoi care a devenit planeta noastra, idealismul si inteligenta iesita din comun, cuceresc. Am cunoscut-o pe Simone Weil, citindu-l pe Gustave Thibon apoi m-am aplecat asupra a doua din cartile ei, publicate in romaneste… Stiu ca a gresit in multe privinte in judecatile ei. Totodata a avut intuitii extraordinare, specifice celui care a avut harul sa priveasca prin crapatura usii intredeschise, in odaia celuilalt taram. Sau mai bine zis, sa ciocaneasca in zidul ce ne desparte de Dumnezeu si apoi sa stea cu urechea lipita de acesta, asteptandu-i raspunsul.

“Doi prizonieri din celule alăturate comunică între ei ciocănind în perete. Peretele este lucrul care îi separă dar este şi mijlocul lor de comunicare. La fel este cu noi şi cu Dumnezeu. Fiecare separare este o legătură.”


1 Comment

Lucruri scrise cu ciuda


E cert ca nu am avut multi eroi.

Uneori, privind in jurul meu, imi vine sa cred ca nu am avut deloc.

De unde atata lichelism, lasitate, lipsa de etica elementara in relatiile dintre oameni? Da, sigur, acesta e prezentul insa prezentul este rezultatul trecutului, al unui anume trecut…

Cioran, cred, spunea intr-una din primele lui carti, ca Romania e o tara in care oamenilor decenti le este foarte dificil sa traiasca. Si asta se intampla in anii ’30, cand se presupune ca lucrurile nu stateau chiar asa de rau, cand aveam totusi niste elite intelectuale si ciuma comunismului nu trecuse inca peste noi, ca un tavalug murdaritor de suflete si schiloditor de trupuri.

Prezentul e rau pentru progenitura bolnava a unui trecut stramb. Copiii seamana cu parintii, le mostenesc viciile si, daca panta pe care acestia si-au curs viata este una descendenta, alunecarea generatiei urmatoare va fi si mai adanca, murdaria si mai murdara, intunericul – mai intunecat.

Citeam nu demult un articol despre partizanii anticomunisti care au luptat in munti in anii ’40 si ’50 si am remarcat ca cea mai mare parte a lor au fost prinsi sau ucisi in urma tradarii. Adica, oameni in care au avut incredere, rude sau prieteni, i-au vandut.

Nu ma indoiesc ca au existat – exista inca – oameni adevarati in aceasta tara. Ceea ce ma contrariaza este proportia lor mica, extrem de mica in comparative cu cealalta, a lichelelor si pupincuristilor.

Extrasul de mai jos este dintr-un articol al lui Octavian Paler care vorbeste despre Ion Gavrilă-Ogoranu, conducatorul unui astfel de grup de partizani ce a actionat in muntii Fagarasului. A reusit sa se ascunda de securitate timp de 21 de ani, dupa ce ultimii sai camarazi au fost prinsi si executati  in 1955.

Intr-o zi, venind de la CNSAS mi-a arătat un xerox al unui document despre care vorbise în carte (cartea scrisa de Ogoranu:” Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”). Era o “cerere” trimisă Securitătii în 1979, la doi ani după ce Securitatea îl pusese în “libertate controlata” pe Ion Gavrilă-Ogoranu. Iată cum suna cererea: “Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Galtiu, cetăteni devotati ai Republicii Socialiste România, vă rugam să mutati din această localitate pe numitii Ion Gavrilă si Ana Gavrilă, fiind foarte periculosi. Ion Gavrilă a fost bandit în munti, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar sotia lui este văduva doctorului Petru Săbădus, dusman al poporului si mort la închisoare”.

Motivul acestei “cereri” nu era unul “ideologic”. Câtiva consăteni voiau să pună mâna pe casa în care locuia familia Gavrila! Si au ales o cale care li se părea mai sigura, găsind sprijinitori inclusiv printre vecini! După asa ceva, e chiar incredibil că un om care a dormit în munti, opt ani, cu mana pe puscă si a fost căutat de Securitate, direct si prin intermediari, alti douăzeci, pană ce din cauza unei “vânzări” a fost prins, se multumeste să se întrebe: “Să nu doresti uneori să nu mai fii, să nu mai vezi si să nu mai auzi nimic?” Si îsi răspunde: “Cine a prezis o mlastină a deznădejdii în istoria acestui popor a stiut ce-a prezis!”

O parte din vina o poarta, cred, lipsa unei aristocratii si a unei educatii pe aceasta linie, acea “noblese oblige” care a facut diferenta intre istoria noastra, viermanoasa prin intrigi si tradari si istoria altora.

Pe vremea cand altii se provocau la duel in numele onoarei – indiffrent cat de gresit a fost inteles acest concept – noi alegeam politica “inteleapta” a compromisului si ne trimeteam copiii sa fie ieniceri in armata sultanului si fiicele, cadane in haremurile de la Stambul. Nu am reusit sa gasim lucruri care sa ne faca sa intelegem ca uneori e mai bine sa mori decat sa traiesti si Constantin Brancoveanu este exceptia, nu regula.

Am supravietuit, capul s-a plecat si a evitat sabia, dar cu ce pret?

Puteam sa murim oameni – am ales sa traim precum cainii.

Se presupune ca biserica ar fi trebuit sa fie exceptia, coltul de normalitate si de moralitate intr-o lume cazuta in cap, punctul de rezistenta, vocea care se ridica si in marea de taceri lase si conformiste, rosteste: NU, si acest nu devine vocea lui Dumnezeu care aduna in jurul ei asemeni unei trambite.

Da de unde…

Ochi curiosi si maini dibace au scormonit prin arhivele politiei secrete romanesti si rezultatele au facut sa se clatine idoli, artificial cocotati (sau autococotati) pe socluri si praful s-a ales din iluziile noastre. Daca biserica a rezistat si chiar a crescut, lucrul acesta s-a petrecut nu prin si datorita liderilor ei ci in ciuda lor si ii sunt recunoscator lui Dumnezeu pentru ca a promis ca EL isi va zidi propria biserica. Altfel…vai si-amar…

Un lucru mi-l (mai) doresc si anume sa aflu ca cei care au cedat, au facut-o pentru ca n-au mai rezistat, pentru ca au fost snopiti in bataie sau li s-a pus pistolul la tampla. Dar tare ma tem ca o sa mi se ia dreptul si la aceasta ultima iluzie si ca pretul a fost nu propria viata ci 2 -3 sute de lei in plus pe luna, o punga de cafea si o iesire in strainatate la nu stiu ce congres (abia m-am apucat sa citesc “Rascumpararea Memoriei”).

Pana una alta, avem popi curvari si cu burtile revarsate peste curea si pastori pusi pe capatuiala (a (nu) se citi “binecuvantati” 🙂 ), o biserica profund compromisa si, ceea ce e mai grav, incapabila sa-si asume cu onestitate propriul trecut, ca un prim pas catre vindecare.

Scriu lucrurile astea cu obida, cu ciuda si fara sa-mi propun sa fiu obiectiv. O fac ca unul care am renuntat la televizor cu mai multi ani in urma si evit sa intru in contact cu orice stire care are de-a face cu politica autohtona – motive de igiena elementara…

Cred ca, la fel ca si in cazul tiganilor, ne schimba Dumnezeu sau nu ne mai schimba nimeni. Raul este prea adanc cuibarit, mai adanc de minte si suflet, a intrat in oasele, tesuturile, celulele, genele noastre.


1 Comment

Constiinta – care pe care?


…te certi cu propria constiinta. Negociezi, te ţiganesti.

Ii dai palme – iţi da pumni.

Uite cum se intampla: vrei sa crezi ceva, ce-ti place si ce-ti convine si vrei sa fiii convins ca-i bine – pentru toti ceilalti, pentru umanitate, evident, ca doar esti  crestin si deci, prin definitie, altruist.

Aha…

Cu Biblia te descurci tu cumva. Toti o facem. Ar trebui inventate foarfece speciale, pentru taiat pagini din Biblie. Rezistente, ca sa scoti carti intregi de genul “Plangerilor”, din cateva miscari.  Asa…sa nu ne deprime, sa putem zimbi mereu cu gura pana la urechi; “sa se vada bucuria” cum ma aburea odata cineva intr-o predica (sa se vada ce nu-i?).

Dar ce te faci cu constiinta?

Afurisita treaba.

Nu tace nicicum, ţaţa.

Ii strigi: taci fă. Si ea: nu si nu.

Taci fă…

Nu tac!

N-o scoti la capat…cineva trebuie sa cedeze.

Dar ce te faci daca tace, ha? Daca-I zici: “taci” se ea nu-ti mai raspunde? Adica chiar tace?

Ii tragi o palma si…nimic inapoi?

Ala esti atunci!

Ai omorat-o sau cel putin ai bagato-n coma.

Ai ramas fara constiinta, nimic sa te smulga catre inapoi. Dus de mintea ta blestemata ca sa faci toate porcariile din lume. N-o sa mai simti discomfortul tragerii de maneca, al trezirii cand somnul a devenit conditie a fericirii desavarsite si de aceea trezirea s-a transformat in dusmanul ce trebuie ucis cu orice pret.

Oamenii fara cosntiinta sunt parasiti de Dumnezeu. Abandobati fericirii pe care o urmaresc hulpavi, ca o haita de caini in calduri alergand dupa cateaua succesului, pusi sa stoarca din viata totul si orbi  in fata adevarului ca, astfel, ceea ce storc si varsa in tarana este propriul lor suflet.

Fericiti cei care, luptand impotriva propriei constiinte, pierd.

Dulcele gust al infrangerii lui Iacov, sfanta schiopatare dupa noaptea agoniei si inclestarii.

Alternativa?

Iat-o:

24. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile;

25. caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin.

 28. Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite.

(Romani 1)