mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Guest post: Carmen din Cluj

Leave a comment


Nu se mai putea locui aşa. Acoperişul era spart şi ploaia intra în cameră. Pilonii erau fisuraţi şi în zilele în care bătea vântul auzeam cum trosnesc gata să cedeze. Mirosea a mucegai şi mobila – mobila mea, moştenită de la bunica –  se degrada cu repeziciune; se auzea din cand în când pocnetul sec al unui vas care crăpa. Trebuia să imi repar casa…Cum ? nu ştiam….

Am cerut ajutor prietenilor.  Nu m-au refuzat, dar mi-au explicat că sunt prea multe case în oraş, şi că soluţia ar fi să mă mut la unul dintre ei iar pe proprietatea mea să construim un club…M-am adresat apoi unei vestite şi cu tradiţie firme. E drept că se ocupau mai mult cu serviciile de înmormântare dar patronul era o persoană atât de impozantă încât m-am gândit că s-ar pricepe la orice. Mi-au arătat că peste casa mea, fără alte reparaţii urmau să construiască o clădire care tare mai semăna cu un cavou…Am renunţat. M-am hotărât că mă voi descurca singură şi am trecut la desenarea planului. Cand am terminat am fost tare dezamăgită… Uitasem să desenez ferestrele, uşa o proiectasem mică, acoperişul părea ascuţit şi ameninţător…

            Cand disperarea se mutase déjà cu mine, mi-a bătut la uşă…o fiinţă ciudată, delicată dar fermă, înfăşurată într-o manta aspră şi cu încălţămintea prăfuită… « Ai nevoie de ajutor » mi-a spus, « şi eu ţi-l ofer dacă mă laşi să locuiesc aici, cu tine. Din casa ta voi face un palat »

            Sapă şi azi, serios , tăcut, labirinte, canale…Sapă la temelie, scormoneşte în pereţi…Sapă, sapă mereu… Mă întreb ce mai vrea să dărâme ; zidurile sunt firave, abia se mai ţin. Cum va construi palatul ? Păienjenişul ăsta nu-i capabil să mai reziste altor lovituri. Nu-i pasă că lucrurile mi se tot degradează şi nici nu mă lasă să le salvez ducându-le în altă parte. Întreb mereu şi nu primesc răspuns. Urmăreşte, de fapt, dărâmarea casei mele ?…

            M-am mutat pe platforma de la etaj unde am un oarecare confort. Simt loviturile în tălpi. Nu pot ţine curat deşi ştiu exact ce am de făcut. Îmi intră nisipul în ochi şi respiraţia mi-e oprită de un vânt ascuţit şi cu miros de putreziciune.

Nici platforma nu mai ţine. Mi-e frică de prăbuşire. Oare nu m-a înşelat fiinţa asta ciudată căreia i-am permis să stea cu mine ?  Ştie? Nu ştie de frământările mele? …sapă, sapă mereu.  Căteodată când asprimea loviturii mă zguduie o rog să îşi odihnească o clipă braţul. Nu vrea…« Trebuie să termin ce am început…»

În prima zi când a venit să locuiască în casa mea  mi-a arătat un plan. De curând am rugat-o să mi-l mai arate odată.  A zâmbit trist : « E de ajuns ce ţi-am spus până acum »

Ieri, când um perete s-a prăbuţit, m-am luptat să n-o mai las să lucreze. Ferm m-a dat la o parte şi mi-a pus o întrebare neaşteptată : « Ştii care e numele meu ?» « De unde să ştiu ? Te-am rugat să îmi spui şi ce mi-ai spus nu am ţinut minte…Am întrebat şi pe alţii pe la care ai trecut şi te-au numit cu nume aşa de diferite… » « Ţi-e de puţin folos să afli de la alţii. Lasă-mă să termin de construit ce am început şi atunci vei şti care e numele meu…pentru tine… »

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s