mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Lucruri scrise cu ciuda

1 Comment


E cert ca nu am avut multi eroi.

Uneori, privind in jurul meu, imi vine sa cred ca nu am avut deloc.

De unde atata lichelism, lasitate, lipsa de etica elementara in relatiile dintre oameni? Da, sigur, acesta e prezentul insa prezentul este rezultatul trecutului, al unui anume trecut…

Cioran, cred, spunea intr-una din primele lui carti, ca Romania e o tara in care oamenilor decenti le este foarte dificil sa traiasca. Si asta se intampla in anii ’30, cand se presupune ca lucrurile nu stateau chiar asa de rau, cand aveam totusi niste elite intelectuale si ciuma comunismului nu trecuse inca peste noi, ca un tavalug murdaritor de suflete si schiloditor de trupuri.

Prezentul e rau pentru progenitura bolnava a unui trecut stramb. Copiii seamana cu parintii, le mostenesc viciile si, daca panta pe care acestia si-au curs viata este una descendenta, alunecarea generatiei urmatoare va fi si mai adanca, murdaria si mai murdara, intunericul – mai intunecat.

Citeam nu demult un articol despre partizanii anticomunisti care au luptat in munti in anii ’40 si ’50 si am remarcat ca cea mai mare parte a lor au fost prinsi sau ucisi in urma tradarii. Adica, oameni in care au avut incredere, rude sau prieteni, i-au vandut.

Nu ma indoiesc ca au existat – exista inca – oameni adevarati in aceasta tara. Ceea ce ma contrariaza este proportia lor mica, extrem de mica in comparative cu cealalta, a lichelelor si pupincuristilor.

Extrasul de mai jos este dintr-un articol al lui Octavian Paler care vorbeste despre Ion Gavrilă-Ogoranu, conducatorul unui astfel de grup de partizani ce a actionat in muntii Fagarasului. A reusit sa se ascunda de securitate timp de 21 de ani, dupa ce ultimii sai camarazi au fost prinsi si executati  in 1955.

Intr-o zi, venind de la CNSAS mi-a arătat un xerox al unui document despre care vorbise în carte (cartea scrisa de Ogoranu:” Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”). Era o “cerere” trimisă Securitătii în 1979, la doi ani după ce Securitatea îl pusese în “libertate controlata” pe Ion Gavrilă-Ogoranu. Iată cum suna cererea: “Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Galtiu, cetăteni devotati ai Republicii Socialiste România, vă rugam să mutati din această localitate pe numitii Ion Gavrilă si Ana Gavrilă, fiind foarte periculosi. Ion Gavrilă a fost bandit în munti, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar sotia lui este văduva doctorului Petru Săbădus, dusman al poporului si mort la închisoare”.

Motivul acestei “cereri” nu era unul “ideologic”. Câtiva consăteni voiau să pună mâna pe casa în care locuia familia Gavrila! Si au ales o cale care li se părea mai sigura, găsind sprijinitori inclusiv printre vecini! După asa ceva, e chiar incredibil că un om care a dormit în munti, opt ani, cu mana pe puscă si a fost căutat de Securitate, direct si prin intermediari, alti douăzeci, pană ce din cauza unei “vânzări” a fost prins, se multumeste să se întrebe: “Să nu doresti uneori să nu mai fii, să nu mai vezi si să nu mai auzi nimic?” Si îsi răspunde: “Cine a prezis o mlastină a deznădejdii în istoria acestui popor a stiut ce-a prezis!”

O parte din vina o poarta, cred, lipsa unei aristocratii si a unei educatii pe aceasta linie, acea “noblese oblige” care a facut diferenta intre istoria noastra, viermanoasa prin intrigi si tradari si istoria altora.

Pe vremea cand altii se provocau la duel in numele onoarei – indiffrent cat de gresit a fost inteles acest concept – noi alegeam politica “inteleapta” a compromisului si ne trimeteam copiii sa fie ieniceri in armata sultanului si fiicele, cadane in haremurile de la Stambul. Nu am reusit sa gasim lucruri care sa ne faca sa intelegem ca uneori e mai bine sa mori decat sa traiesti si Constantin Brancoveanu este exceptia, nu regula.

Am supravietuit, capul s-a plecat si a evitat sabia, dar cu ce pret?

Puteam sa murim oameni – am ales sa traim precum cainii.

Se presupune ca biserica ar fi trebuit sa fie exceptia, coltul de normalitate si de moralitate intr-o lume cazuta in cap, punctul de rezistenta, vocea care se ridica si in marea de taceri lase si conformiste, rosteste: NU, si acest nu devine vocea lui Dumnezeu care aduna in jurul ei asemeni unei trambite.

Da de unde…

Ochi curiosi si maini dibace au scormonit prin arhivele politiei secrete romanesti si rezultatele au facut sa se clatine idoli, artificial cocotati (sau autococotati) pe socluri si praful s-a ales din iluziile noastre. Daca biserica a rezistat si chiar a crescut, lucrul acesta s-a petrecut nu prin si datorita liderilor ei ci in ciuda lor si ii sunt recunoscator lui Dumnezeu pentru ca a promis ca EL isi va zidi propria biserica. Altfel…vai si-amar…

Un lucru mi-l (mai) doresc si anume sa aflu ca cei care au cedat, au facut-o pentru ca n-au mai rezistat, pentru ca au fost snopiti in bataie sau li s-a pus pistolul la tampla. Dar tare ma tem ca o sa mi se ia dreptul si la aceasta ultima iluzie si ca pretul a fost nu propria viata ci 2 -3 sute de lei in plus pe luna, o punga de cafea si o iesire in strainatate la nu stiu ce congres (abia m-am apucat sa citesc “Rascumpararea Memoriei”).

Pana una alta, avem popi curvari si cu burtile revarsate peste curea si pastori pusi pe capatuiala (a (nu) se citi “binecuvantati” 🙂 ), o biserica profund compromisa si, ceea ce e mai grav, incapabila sa-si asume cu onestitate propriul trecut, ca un prim pas catre vindecare.

Scriu lucrurile astea cu obida, cu ciuda si fara sa-mi propun sa fiu obiectiv. O fac ca unul care am renuntat la televizor cu mai multi ani in urma si evit sa intru in contact cu orice stire care are de-a face cu politica autohtona – motive de igiena elementara…

Cred ca, la fel ca si in cazul tiganilor, ne schimba Dumnezeu sau nu ne mai schimba nimeni. Raul este prea adanc cuibarit, mai adanc de minte si suflet, a intrat in oasele, tesuturile, celulele, genele noastre.

Advertisements

One thought on “Lucruri scrise cu ciuda

  1. Dupa ce am citit Cu Dumnezeu in subterana si am citit de Experimentul Pitesti mi-au trebuit cateva luni bune sa imi revin din soc. Si am realizat ca eu nu as fi rezistat, psihic in primul rand, in fata durerii si fricii.
    Si cunoscundu-ma pe mine, nu ma garbesc nici sa ii judec pe altii.
    Banuiesc ca stii cine a spus: Tine-ma Doamne de urechi ca altfel te vand ca Iuda.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s