mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Vechituri: Personalul

2 Comments


Mi s-a pus si mie pata zilele trecute s-o pun de un buget de austeritate, ca tot omu’ trezit la realitate de sutul crizei, primit in plina parte dorsala, intru risipirea linistii venita din lipsa de griji a unei existente derulate plat si fara de convulsii.

Prin urmare am hotarat sa nu mai calatoresc cu intercity-ul si nici macar cu rapidul (acceleratele pe ruta mea au disparut, prin grija ofticoasa a CFR-ului). Asa ca am ales un tren personal, partial din considerente financiare si partial din spirit de aventura, ca acei americani care, bine hraniti si zapaciti de confortul societatii supertehnologizate in care traiesc, merg sa locuiasca in colibe in jungla, doar de dragul de a schimba ceva.

Am nimerit un personal mai jegos decat majoritatea care, oricum, sunt murdare si prapadite. Asta era unul din acelea supraetajate, ca autobuzele englezilor si pe deasupra mai era si aglomerat.

 Am decis in cele din urma sa urc la etajul superior si m-am asezat pe una din banchetele cu vinilul taiat si carpit, privindu-mi cu coada ochiului vecinii din stanga – doi tineri imbracati in clasicii blugi, adidasi si sepci de base-ball – si tragand cu urechea la cei din spate.

Tipii au disparut curand, in una din haltele care au presarat drumul si unde trenul oprea cam din 10 in 10 minute; cei, mai exact cele din spate, au ramas (as fi preferat sa fie invers) vorbind tot timpul; primul lucru care m-a frapat la ele a fost multimea dezacordurilor, dupa aceea am remarcat varietatea si lipsa de consistenta a temelor abordate si intr-un final, mi-am dat seama ca cea mai guraliva era studenta la farmacie, in Arad. Corect: agramatismele nu te impiedica sa prescrii aspirina iar cultura se formeaza citind ceva mai mult decat cursurile, inainte de examene, sau subtitrarile de la filme. \

Intr-un final au coborat si vecinele mele si linistea care s-a lasat a fost neobisnuit de adanca, ignorand zgomotul ritmic al rotilor de otel ce se rostogoleau pe sine si conversatia cu glas scazut a celorlalti vecini de vagon iar eu m-am bucurat ca nu-s insurat cu ceva asemanator celor doua si condamnat la supravietuire in conditii de stres maxim si fara rost.

Sau poate ca-s doar un carcotas perfectionist si asta e normalitatea iar viata e o balta statuta care ne serveste deopotriva de bazin in care ne spalam murdariile, fantana din care bem si toaleta in care defecam.

Pe la jumatatea drumului, trenul s-a golit si am ramas aproape singur in intregul vagon. Am descoperit un mod interesant de a “ucide” timpul si de a fenta starea de provizorat si disconfort induse de calatorie si anume statul in zona unde se fac imbarcarile si debarcarile, mare cat aprox. o camera de garsoniera confort 3 si cu usile culisante larg deschise.

Vremea se incalzise suficient de mult si am ramas doar in camasa, exagerand un pic, recunosc…dar s-a meritat din plin.

Aer curat, vantul care ma obliga sa ma tin de bara din mijloc, peisajul variat derulandu-se prin fata mea, intr-un cuvant: evadarea virtuala inspre altceva, scurtatura catre destinatie care nu anuleaza timpul in sine ci-l transforma, il metamorfozeaza si-i da o alta semnificatie.

Ma gandesc sa fac ceva ca sa ma vindec de cinismul si acreala care m-au invadat, sa vad partea plina a paharului, pentru ca asa e biblic si daca e biblic e adevarat, pentru ca Scriptura surclaseaza realitatea imediata, in numele uneia mai inalte si care tine de o alta lume.

De exemplu sa compar viata nu cu o balta murdara ci cu o calatorie cu un tren personal prapadit; dincolo de mizeria si cioburile din jur, iti ramane varianta deschiderii usilor in bataia vantului si poti sa privesti muntii si dealurile, padurile, fie ele si desfrunzite, anticipand finalul calatoriei care vine o data cu primavara, desi e doar Februarie si este criza si ma asteapta un cip mare cat toate zilele cand o sa-mi innoiesc pasaportul – expirat acum – si asta nu ma intereseaza aproape deloc  pentru ca n-am citit presa care urla pe tema asta si nici n-am de gand s-o fac prea curand desi ma gandesc c-ar trebui…

Advertisements

2 thoughts on “Vechituri: Personalul

  1. Personalul, cu toate relele lui, te-a dus totuşi la destinaţie.

  2. Sper că cele două nu te-au deranjat că sunt la farmacie la ARAD? 🙂 Super postare….
    Să auzim de bine

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s