mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Recomandare – Driskoll despre iad


O excelenta predica a lui Mark Driskoll  despre un subiect mai putin abordat si abordabil si, cu siguranta, mai putin confortabil: iadul. Un anume pastor de mega-biserica din America (de acolo ne vin si comori si gunoaie – ultimele in cantitati tot mai mari), pe nume Rob Bell, a decis ca este imposibil ca un Dumnezeu iubitor sa arunce oameni in iad, in varianta in care acesta – iadul, adica – este un loc al suferintei eterne  si prin urmare, va gasi El in final o metoda prin care sa-i mantuiasca pe toti. In final, dupa ce-l citeaza pe John Piper care si-a luat adio de la Bell ( “Farewell, Rob Bell”) domnul Manastireanu  se intreaba retoric; “why Christians would treat other Christians this way”. Eu ma intreb mai degraba: why Christians would call this kind of people, Christians?

Advertisements


2 Comments

Unei ortodoxe, despre botez…


Textul de mai jos a fost scris de un prieten si postat pe blogul lui Mihai Oara – un fost baptist care a facut drumul inapoi, catre ortodoxie – si este adresat nu autorului ci uneia dintre comentatoare. Din oarece motive care nu-mi sunt cunoscute, nu a aparut (inca).  Gabi este un pic cam prea pacifist pentru gusturile mele, trebuie sa recunosc, si mult mai dispus sa acorde credit presupusei bune credinte a celor care gandesc diferit de el. E si bine si rau, dupa caz…  Totodata este preocupat de ortodoxie si ecumenism, in general. Iata textul:

Draga Doina,
Vad ca esti o infocata aparatoare a credintei ortodoxe. De asemenea vad dorinta ta de-a ajunge mantuita, in ciuda neputintelor si imperfectiunilor tale, prin milostivirea lui Dumnezeu.
Fac parte dintr-o biserica evanghelica si voi aborda subiectele teologice tot din aceasta perspectiva. Dar vreau sa specific de la inceput ca am fost preocupat in mod deosebit de ceea ce s-a intamplat si se intampla in biserica ortodoxa. Am fost preocupat sa stiu daca in cadrul bisericii ortodoxe sunt oameni care il cunosc cu adevarat pe Dumnezeu si traiesc in conformitate cu planurile Sale.
In urma cercetarii mele am descoperit foarte mult adevar in teologia lor, dar si multe invataturi omenesti care nu sunt poruncite de Dumnezeu prin Cuvantul Sau. De asemenea am descoperit multi oameni care au fost cu adevarat nascuti din nou, nascuti din Duhul lui Dumnezeu, si care au trait o viata de sfintenie aparte si de care Dunmezeu s-a folosit in mod deosebit, dar totodata am descoperit ca marea majoritate a ortodocsilor, chiar daca au fost botezati cand au fost mici, nu il cunosc pe Dumnezeu, nu sunt nascuti din nou, si traiesc contrar invataturilor parintilor bisericii ortodoxe.
O concluzie la care am ajuns este ca atat evanghelicii cat si ortodocsii trebuie sa aiba un punct comun de la care sa plece in relatia lor cu Dumnezeu: pocainta. Ceea ce trebuie sa preceada botezul trebuie sa fie pocainta. Nu mai iau in calcul credinta in Domnul Isus pentru ca ea este afirmata de toti credinciosii, fie ortodocsi, fie evanghelici.
Un ortodox matur care nu se pocaieste de faptele lui nu are nici o sansa sa ajunga in raiul lui Dumnezeu chiar daca a fost botezat cand a fost copil, iar un evanghelic care face botezul in apa la o varsta adulta, dar fara sa se fi pocait inainte de pacatele lui, botezul acesta nu-i foloseste la nimic. Exemplu in acest sens sunt fariseii care au venit la Ioan Botezatorul sa primeasca botezul, dar acesta i-a mustrat aspru pentru ca nu aveau fapte vrednice de pocainta lor.
Ceea ce vreau sa spun prin aceasta este ca atat pentru ortodox cat si pentru un evanghelic inceputul vietii de credinta in mod constient apare odata cu pocainta, iar in urma unei pocainte si credinte sincere, omul este si nascut din nou prin Duhul lui Dumnezeu.
Asa ca pentru un ortodox pocainta si credinta trebuie sa apara dupa ce a fost botezat in apa (cand era un copil), iar la un evanghelic pocainta si credinta trebuie sa fie inainte de botez.
Toti ortodocsii pe care i-am cunoscut ca fiind oameni ai lui Dumnezeu au experimentat in viata lor o pocainta reala si sincera. Un om care m-a impresionat in mod deosebit a fost Valeriu Gafencu, care in inchisoare a experimentat o pocainta reala si profunda, dar cu toate acestea a ramas un ortodox convins.
Doar dupa ce trecem prin aceasta experienta a convertirii putem sa vorbim mai departe despre botez.
In cei priveste pe ortodocsi ei se impart in doua categorii. O categorie sunt aceia care dupa experienta convertirii si intoarcerii reale la Dumnezeu, raman in biserica ortodoxa, insusindu-si in mod constient botezul pe care l-au facut atunci cind au fost mici. Iar cea de-a doua categorie sunt aceia care dupa experienta convertirii considera ca botezul care li s-a administrat cand au fost mici nu este valabil si cer sa fie rebotezati in una din bisericile evanghelice, pentru ca preotul nu-i mai boteaza inca o data(am auzit totusi ca undeva prin America este o biserica ortodoxa care practica botezul la adulti pentru reconfirmare, dar nu sunt sigur daca este adevarat).
Eu consider ca un ortodox care s-a pocait de pacatele sale sincer si cauta in continuare sa traiasca dupa Cuvantul Domnului poate sa fie mantuit, chiar daca nu s-a rebotezat la o varsta adulta ci doar si-a insusit botezul care i-a fost adminstrat cand a fost copil, dar daca vrem sa fim rigurosi invataturii Scripturii botezul trebuie in mod logic sa urmeze pocaintei si credintei. Cei care se boteaza din nou cand sunt la o varsta adulta nu fac nici un pacat, ci doar respecta porunca Domnului si ordinea impusa de El.
Botezul la copiii mici nu este o practica si invatatura a bisericii primare. Aceasta practica si invatatura a aparut mult mai tarziu, iar unul din parintii bisericii s-a opus cu vehementa. Este vorba de Tertulian.
Pe langa exemplele care s-au mentionat mai sus de catre alti comentatori vreau sa mai mentionez si eu unul.
Cand Filip i-a vorbit famenului Etiopian, iar acesta a zis: “Iata apa ce ma impiedica sa fiu botezat”, Filip i-a raspuns: “Daca crezi din toata inima se poate”. Famenul a raspuns: “Cred ca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”. In urma acestei marturisiri Filip l-a botezat pe famen. (Fapte 8:36-38)
Ce credeti: daca famenul nu-si marturisea credinta in Domnul Isus, mai putea fi botezat? Eu cred ca nu. La fel este si cu copii mici. Ei nu pot sa-si marturiseasca credinta lor in Domnul Isus si de aceea nici nu ar trebui botezati.
Un singur lucru mai vreau sa spun. Mari istorici ortodocsi recunosc faptul ca prin crestinizarea in masa a popoarelor barbare, facuta uneori cu forta, au fost introdusi in biserica ortodoxa oameni care in prealabil nu au avut o convertire reala. Din acest motiv puritatea bisericii a avut de suferit. Miscarea monastica a fost si o reactie la “paganizarea” bisericii. Unii pentru ca au vrut sa traiasca o viata pura s-au separat de biserica oficiala si s-au retras in manastiri.
Sa nu te surprinda faptul ca au aparut bisericile evanghelice. Ele sunt si o reactie la decaderea bisericilor traditionale. Pentru ca prin botezul copiilor mici, copii care la varsta adulta nu ajung la convertire constienta si traire duhovniceasca, puritatea bisericii a avut de suferit.
Intr-o biserica in care se practica botezul adultilor puritatea bisericii este mai ridicata, pentru ca cei care se boteaza o fac in mod constient. Bineinteles ca botezul la adulti nu scuteste biserica de elemente parazite, dar riscul este mult mai mic in acest caz, decat in cazul in care biserica este formata din toti cei care au fost botezati cand au fost mici, fie ca traiesc in Duhul lui Hristos, fie ca nu traiesc in acest Duh.
Imi cer scuze pentru ca m-am intins atat de mult, dar sper sa iti foloseasca pentru a-ti intelege mai bine propria biserica si perspectiva evanghelica, de asemenea.

Gabriel Bordea, Inginer Proiectant


Leave a comment

Ca cautam dincolo?


Iarba din curtea vecinului…hm

E verde

mai verde

foarte verde

cea mai verde!

Si prin definitie, mai verde decat a noastra. Asa ca apare tentatia emigrarii in curtea lui, pentru a putea beneficia de aceeasi pasune. Pana la urma Domnul ne duce la pasuni verzi, nu? Asta presupune ca nu ne lasa la cele vechi, ale noastre…

Ce cautam dincolo?

Neputinta de a crea ceva consistent, dublata de frustrarea neputincioasa a celor ce-si constientizeaza aceasta neputinta, ne face sa cautam, mereu si mereu, in alta parte.

Vesnica tentatie a evreilor, inconjurati de popoare pagane, de a le imprumuta stilul de viata si mai ales religia. Este un leitmotiv in intreg Vechiul Testament. Mereu tragand cu ochiul, visand, tanjind la idolul infipt in soclu si cu altarul alaturi si imaginandu-si ca, incovoindu-se in fata lui, o gramada de probleme pe care Iehova le lasase neatinse, in ciuda rugaciunilor si jertfelor, se vor rezolva astfel. Dorinta de a schimba ceva, visul variatiei de dragul variatiei, generozitatea care darama gardurile si abia apoi se gandeste ca, pe langa separare, aceste garduri mai ofera si protectie.

Sau macar nu ne vor mai numi ceilalti “incuiati”, “talibani” si “fundamentalisti”. Vom fi un pic mai mult ca ei, ramamand totusi suficient de mult ca noi, intr-un raport de forte unde aproape mereu, proportiile sunt date peste cap.

Ma amuza penticostalii care viseaza la organizarea baptistilor (apropos: ordine este si in cimitir; din plin), evanghelicii care se uita la evlavia manifestata a ortodocsilor (uitand moralitatea cu minus a majoritatii ortodoxe din aceasta tara), crestini care-l citesc pe Osho in cautare de adevaruri si iluminari pe care nu au putut-o gasi in Biblia pe care, de altfel, nici n-o prea citesc.

Am avut aceasta senzatie intensa a penibilului in stare pura cand, asteptand pe aeroport in India, am vazut o europeanca avand in mijlocul fruntii, vopsit sau tatuat, punctul acela rosu specific hindusilor evlaviosi.

Europenii au venit in India ca sa gaseasca ceea ce nu au gasit acasa, probabil pentru ca nici macar nu au cautat.

Imaginea samanului intelept de prin filme, calauzindu-l pe albul ignorant in cele spirituale, catre adevarurile ascunse in natura sau mai stiu eu unde….

Ce asteptam de la ei, de la ceilalti, necrestinii…

Si ce visam sa primim noi, evanghelicii, de la bisericile traditionale? Aplauzele pe care le oferim generos, ignorand considerentele morale pe care ni le aplicam in interiorul familiei evanghelice (un pastor curvar este, totusi, inlaturat din slujire….cel putin asa sper) nu-i vor face pe acestia sa ne accepte mai mult decat au facut-o pana acum. Pentru ei suntem niste eretici si e bine ca acest lucru sa ne intre in cap, odata pentru totdeauna.

Imi amintesc de pastorul care si-a pus pe site-ul bisericii poze cu comisia de examinare care i-a acordat doctoratul in teologie. La vederea sutanelor, am zambit pe sub mustata, gandidu-ma ca aceiasi parintei in negru ne afurisesc pentru ca furam oi din dreptcredincioasa turma ortodoxa. Pana una alta, ne ascundem sub umbrela unei autoritati academice pe care o contestam din punct de vedere spiritual, inconsecventi pana la schizofrenie.

Curioasa sa vada cum traiesc fetele din Canaan,  Dina,  fiica lui Iacov a sfarsit prin a fi violata.

Povestea din Geneza ar trebui sa ne urmareasca si sa ne faca sa fim mai prudenti in fata impulsurilor ecumenice generoase, cand mila tinde sa biruiasca judecata (dreapta) si diferentele sunt ignorate sau nivelate in numele iubirii. Iubire care, la randul ei, devine o stare de bine, luminoasa si roza, atotinclusiva si cu tendinte catre senilitate, lepadand orice fel de rigoare morala pentru ca, nu-i asa, doar Dumnezeu este dragoste neconditionata…

Vom putea sa ne adresam celorlalti si sa fim credibili si demni de a fi ascultati, doar atunci cand vom invata sa fim noi insine. Linsul talpilor si spinarile flexibile si aplecandu-se, nu sunt exercitii care starnesc prea mult respect pentru ca sunt incompatibile cu ideea de demnitate care vine din maturitate, echilibru si revelatie inteleasa si traita.

Cred ca singura sansa a unui un dialog interconfesional sanatos , vine din cunoasterea propriei identitati spirituale si din lipsa absoluta de disponibilitate catre negocierea propriilor valori. Ecumenismul n-ar trebui sa aiba drep scop unirea formala ci descoperirea unitatii interioare – daca este si atata cata exista, iar apoi, pe baza a ceea ce realizam ca avem impreuna, sa incepem sa construim. Si sa pastram totodata deschisa usa catre concluzia ca lucrurile care ne despart sunt, totusi, mai multe decat cele care ne unesc si ca nu ne ramane decat sa ne salutam din mers, politicos, insa fiecare urmandu-si propria destinatie.


Leave a comment

De citit


Un articol interesant al lui Emi Zarnescu, despre crestinismul nord European. Am cunsocut si au acest tip de crestinism acum vreo 2 ani, in Arad, cand un pastoras de prin Olanda ne-a invatat cum sa ne adresam necredinciosilor: dragoste si atat. Freasca Sfantul sa pomenesti de altceva; de pacat sau de nevoia de pocainta, bunaoara.

Cred ca cel mai mare deserviciu pe care-l putem face dragostei lui Dumnezeu este sa o dezbracam de sfintenie si de dreptate. Este o tendinta tot mai pronuntata si la noi. E genul de predicare care naste crestini schilozi, in cel mai bun caz, si necrestini, convinsi ca sunt OK cu Dumnezeu pentru ca odata au ridicat mana si au spus o rugaciune, in cel mai rau…

Drumul catre iad e, cu adevarat, pavat cu intentii bune. Destinatia ramane insa aceeasi, in ciuda intentiilor.


Leave a comment

Noi nu ne uitam la stiri


 Verbul “a (te) uita” in forma lui negativa, conjugat la cele trei persoane, singular si plural.

Eu nu ma uit

tu nu te uiti

el nu se uita…..

noi nu ne uitam.

Da, noi nu ne uitam la stiri. Forma ultima de autoprotectie si, totodata, protest fata de tembelizorul care vrea sa ne modeleze creierele si sufletele, dupa modele impuse deloc dezinteresat, de catre platitorii din spatele marilor trusturi media.

Azi s-a intamplat sa realizam ca niciunul din cei patru, care ne-am nimerit impreuna in aceeasi sedinta, nu ne uitam la stiri.

Nu ca am vrea sa traim rupti de realitate dar…ceea ce ne prezinta ei, poate fi numita realitate? O zi are 24 de ore si o emisiune de stiri tine o singura ora. Asta inseamna ca evenimente intamplate pe intreaga suprafata a pamantului si care afecteaza viata a 6 miliarde de oameni, sunt selectate, cernute, aranjate intr-o anume ordine, cosmetizate si dupa aceea puse pe sticla. A….si mai sunt comentate; nu avem de-a face cu fapte brute ci informatie interpretata. De cine? Dupa ce criterii? Reflectand care valori? Sau interese?

De ce-ar trebui sa cred, de ex. ca fortele coalitiei  care bombardeaza in prezent Libia, sunt baietii buni? O fac dezinteresat, asa cum vor unii si altii sa ne faca sa credem?

In concluzie, nu ma uit la stirile televizate.

Imi culeg informatia din ziarele electronice. Pot sa selectez, sa aleg ce o sa citesc si ce-o sa ignor. Apoi aleg ce sa cred si ce nu din ceea ce citesc.

Nu vreau sa ma las prostit, dus de nas, folosit de indivizi fara scrupule, lobotomizat…

Si suntem mai multi in aceasta postura.

Cel putin patru.


Leave a comment

Consideratii despre botez


Este un text mai vechi, carua i-am schimbat titlul. Au trecut doi ani de cand l-am scris si inca sunt convins de corectitudinea afirmatiilor facute acolo. Recunosc ca este un subiect care merita aprofundare. Cine stie?…poate pe viitor…

Precizari:

–         urmeaza un articol lung, comparativ cu ceea ce am scris pana acum

–         este de asemenea un alt fel de scriitura. Pentru cei neinteresati de comentarii pe text, ar fi bine s-o lasati balta.

–         nu sunt teolog in sensul clasic al cuvantului. Urmand insa etimologia termenului, fiecare individ care citeste Biblia si incearca sa inteleaga ce scrie acolo, face hermeneutica si prin urmare, teologie. O poate face prost sau bine dar asta e alta discutie…

–         nu stiu greaca; exista insa suficienta informatie pe internet pentru cei interesati sa sape dincolo de suprafata textului. E necesara totusi engleza…

–         este un text “la prima mana”. Sper sa am mai tarziu timp de stilizari si de eliminate eventuale greseli gramaticale.

  Sa ne ocupam acum de text.

Matei 28:

18Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.20Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Evident, pasajul este foarte cunsocut si in astfel de situaltii avem de-a face cu fenomenul desensibilizarii fata de detalii, intelesul este atat de (aparent) evident si modul de interpretare atat de cunsocut si putin variat, incat nimeni nu se mai asteapta la nimic nou.

  Un alt obstacol de trecut este modul in care este “folosit” textul si anume drept stimulent pentru evanghelizare, ceea ce nu-i neaparat gresit. Totusi, o aplicare consacrata poate constitui un zid care sa limiteze alte aplicari posibile, la fel de legitime din punct de vedere al criticii textuale.

Pe cale sa se inalte la ceruri dupa inviere, in prezenta discipolilor sai, Isus le adreseaza acestora cuvinte despre care stia ca aveau sa fie considerate de acestia si de biserica crestina ce urma sa se nasca, drept un testament spiritual, si asta pe buna dreptate.

Inainte de a putea vorbi despre trimiterea propriu-zisa, avem de-a face cu o afirmatie care o precede si o determina:

18Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.”

Pentru “putere” este folosit termenul “exousia” pe care versiuni mai elegante ale scripturii il traduc prin “autoritate” mai degraba decat prin “putere”. Diferenta este una de substanta pentru ca-l prezinta pe Isus drept cel care are drept de domnie, in timp ce domnia propriu-zisa a fost uzurpata de Satan. Continuarea este una logica:

“19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. “

 Acest “duceti-va” este urmarea, rezultatul afirmatiei anterioare: “Toată puterea Mi-a fost dată”. In afara acesteia, ea este suspendata in neant, nu se agata de nimic si nu se sprijina pe o temelie ferma.

Pana aici n-am spus nimic nou. Ajungem insa la mijlocul versetului 19 si trebuie sa punem impreuna cumva, doua afirmatii oarecum distincte: faceti ucenici (ucenicizati) si “botezandu-i”. Cred ca de data aceasta Cornilescu este correct in modul in acre reda pasajul; daca in loc de “botezandu-i” am fi avut “si botezati-i”, conjunctia suplimentara aparuta ar fi creat sentimentul de distanta intre cele doua actiuni, ca o felie de branza si una de sunca dintr-un sanwitch; contribuind impreuna la gustul final, insa perfect separabile si posibil de analizat una in absenta celeilalte. Nu este cazul aici iar versiunea “New American Standard” confirma aceasta aranjare a cuvintelor:

19(S)Go therefore and (T)make disciples of (U)all the nations, (V)baptizing them in the name of the Father and the Son and the Holy Spirit,”

De fapt Isus spune: “pentru ca mie mi-a fost data toata autoritatea in cer si pe pamant, mergeti (observati imperativul!) si faceti ucenici, botezandu-i…. 

  E un lucru consacrat in teologia evanghelica faptul ca termenul “botez” sugereaza, inainte de toate, botezul in apa. Dupa parerea mea, e nejustificata aceasta abordare si, mai mult, prezinta pericolul mutarii accentului de pe o realitate spirituala, pe un ritual si deci “ritualizarea” vietii bisericii cu toate implicatiile care au decurs de aici de-a lungul timpului, culminand cu botezul ritualic al copiilor mici drept punct de intrare in biserica, in cazul confesiunilor istorice.

Termenul botez semnifica, pur si simplu, cufundare. Este un botez in apa daca avem de-a face cu scufundarea in apa. Sunt insa alte pasaje in Scriptura unde nu exista in mod explicit o mentionare a apei; in astfel de cazuri, elemental in care se face botezul, trebuie desprins din context, asta daca nu exista déjà o mentionare diferita a altceva.

Ioan, de exemplu, il prezinta pe Isus ca cel care urma sa-i boteze pe interlocutorii sai cu Duh Sfant si cu foc, si pune acest lucru in contrast cu botezul in apa practicat de el (Mat 3:11). In timp ce Botezul cu/in Duhul Sfant apare frecvent in Noul Testament si a devenit subiect de preocupare si controversa in zilele noastre, botezul cu foc ramane unic ca mentionare insa deloc singular in ce priveste realitatea pe care o desemneaza, focul reprezentand curatirea, purificarea si fiind adesea asociat cu judecata.

  Una din cele mai interesante mentionari a cuvantului botez o gasim in Romani 6, cand apostolul ne spune ca noi am fost botezati in Christos iar apoi prezinta consecintele spirituale ale acestui act. Intreg contextual scriptural forteaza o disociere a acestui botez (botezul “in Christos”) de botezul in apa. Iata cateva argumente:

1.      Noi nu suntem botezati “in Christos” adica cufundati in el, in momentul indeplinirii ritualului botezului in apa, ci inainte de aceasta. Realitatea spirituala si consecintele ce decurg din aceasta au de-a face cu convertirea adica nasterea din nou si nu cu un ritual.

2.      Prin botezul “in moartea lui”, de fapt am fost ingropati impreuna cu el si atunci cand el a inviat, am inviat si noi. Avem de-a face cu o identificare cu Christos care ne duce prin fazele esentiale ale existentei sale. Pentru ca El a fost acolo, noi am fost in El datorita faptului ca am fost botezati/cufundati in Christos. Nu este o identificare cu Domnul datorita ritualului, ca o consecinta a acestuia ci are de-a face cu actul credintei.

Comentatorii sunt impartiti in abordarea textului. In timp ce John Stott considera Romani 6 ca referindu-se la Botezul in apa, identificarea acestui botez cu convertirea ca moment cand suntem, efectiv, adaugati trupului lui Christos este agreeata de Dennis McCallum si Marin Lloyd Jones. N-am avut inca timp sa-l consult pe Dodd si, de asemenea, nu stiu cum trateaza Faragau pasajul in vastul sau comentariu pe Romani.

  Ideea pe care vreau sa o subliniez este ca termenul “botez” nu trebuie in mod necesar si automat sa fie asociat cu apa. Botezul este, pur si simplu, o cufundare in ceva, insemnand o identificare absoluta cu acel lucru, o umplere cu o anume realitate.

  Intorcandu-ne la Matei, Isus nu spune: “faceti ucenici si botezati-i”, ca si cum ar fi vorba de doua actiuni distincte aflate intr-o oarecare relatie. Cred ca sensul pasajului este, mai degraba: faceti ucenici botezandu-i, adica ucenicizati prin botez.

  A boteza “in numele” nu impune o formula care insoteste botezul in apa, ci presupune cufundarea ucenicilor in realitatea trinitatii: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. De altfel, esenta uceniciei consta in invatarea, identificarea cu anumite realitati; ucenicia in sensul classic al termenului presupune a invata de la cineva prin exemplul personal al acestuia.

  Versiunea Cornilescu ne baga putin in ceata atunci cand adauga la inceputul versetului 20 conjunctia “si”.

Versiunile engleze célèbre prin rigoarea cu care traduc din original nu prezinta o astfel de “incheietura” a textului. Eu propun urmatoarea versiune:

19Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.20Invaţandu-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

Este o redare in accord cu versiunile KJ, NKJ si NASB. Iata cum “suna” textul in NASB:

19(S)Go therefore and (T)make disciples of (U)all the nations, (V)baptizing them in the name of the Father and the Son and the Holy Spirit,  20teaching them to observe all that I commanded you; and lo, (W)I am with you always, even to (X)the end of the age.”

Ucenicia este vazuta deci nu ca avand drept pivot principal ritualul botezului in apa, ea nu incepe cu acesta si, evident nu se termina acolo, ci ucenicizarea presupune formarea unei personalitati noi prin impregnarea ucenicului cu realitatea Dumnezeirii, in cele trei persoane ale sale; iar lucrul acesta se face prin invatare care inseamna mai mult decat transmiterea scolastica a unor principii corecte si presupune o relatie intre cel ce invata si cel care primeste invatatura si unde exemplul personal joaca un rol cheie.

Daca urmam linia clasica si presupunem ca Isus s-a referit la botezul in numele Trinitatii, ca la o simpla formula care insoteste cufundarea in apa, ajungem la o contradictie ireconciliabila cu modul in care boteaza in apa apostolii, in Faptele Apostolilor, unde niciodata nu apare aceasta formula. Ucenicii au folosit drept formula care preceda cufundarea in apa, Numele lui Isus Hristos.

Daca ar fi sa parafrazez pasajul in discutie, as face-o in felul urmator:

Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, si faceti acest lucru cufundandu-I in realitatea Dumnezeirii, adica în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adica invaţandu-i să păzească tot ce v-am poruncit. “

In concluzie:

1.      Accentul pasajului cade nu pe ritual ci pe ucenicizare

2.      Imperativul este nu de a face convertiti, ci ucenici

3.      aceasta presupune botez, adica cufundare in sensul de cunoastere si raportare personala la Dumnezeu, in cele trei persoane ale sale: Tata, Fiu si Duh Sfant.

4.      Acest botez se face prin invatare, prin ucenicizare sistematica care implica transmiterea invataturii, avand drept scop modelarea personalitatii invatacelului.


1 Comment

Vechituri – Clipe intr-o gara


Cu mai multi ani in urma, am avut parte de cel mai “altfel” revelion din viata mea si anume am pasit peste pragul dintre ani, intr-o manastire din Bucuresti; una catolica mai exact. Am ajuns acolo la invitatia “fetelor”, adica a calugaritelor, impreuna cu niste prieteni, tot evanghelici si acestia.

  Am fost curios sa descopar ce ne desparte si ce ne apropie, cat de incompatibile sunt diferentele si cat de esentiale punctele comune. Imi amintesc ca pe drumul de intoarcere, am citit capitolul despre ecumenism din manualul de teologie sistematica al lui Eriksson, in incercarea de a mai risipi din ceata si de a cristaliza ceva coerent din impresiile proaspete si contradictorii care mi se ingramadeau in minte.

  Gazdele s-au dovedit a fi extrem de primitoare: masa pusa, zambete directe si fara mesaje subliminale, bun simt cu carul, asa cum intalnesti inca prin satele din Moldova, pentru ca am uitat sa spun: 90% din ele erau moldovence, de prin satele populate in majoritate de catolici, din Iasi si Bacau.

  Era o manastire noua, cu usi si ferestre de termopan si asta nu mi-a placut, dar am trecut repede peste acest inconvenient, pentru ca ceea ce da personalitate zidurilor sunt oamenii dindaratul lor si viata care se desfasoara acolo.

  Erau calugarite misionare, adica erau cu un picior in manastire si cu celalalt in lume si nu ma refer la compromisuri ci la slujirea celor din exterior. Faceau de toate: unele erau asistente medicale, altele profesoare si cele mai tinere – studente. Munceau normal, in diferite parti ale Bucurestiului; mi le imaginam calatorind in metroul supraaglomerat, in straiele lor negre si m-am gandit ca in lumea asta mare si nebuna, exista inca suficient har ca sa simtim o oarece umbra de respect fata de acela care a ales o cale ce noua ni se pare absurda pentru ca este prea grea. E oarecum asemenea escaladarii unui munte: alpinistii sunt nebunii pe care-i simtim diferiti, dar al caror curaj si disponibilitate de a risca ne trezesc, oarecum, admiratia.

  Aveau un azil de batrani,adica un loc unde oameni ajunsi la capatul calatoriei, sa-si aplece ultimele zile asa cum te incovoi ca sa intri pe o poarta prea inalta pentru tine si sa pasesti intr-un loc cald si luminos. Si m-am gandit ca cei care au ajuns acolo sunt, de fapt, privilegiati, pentru ca in afara de acoperis si hrana, mai au parte de un pic de dragoste si aceasta dragoste se transforma in rabdarea de a-i asculta, privi si probabil regreta un pic atunci cand se sting.

  Erau un grup restrans cele care ne-au chemat, de fapt erau catolici charismatici si n-o sa ma apuc acum sa discut despre asta pentru ca cerneala care a curs – si a curs tare multa – pe marginea subiectului, a lasat lucrurile tot in coada de peste. Am incercat sa inteleg atunci si, eventual, sa cern adevarurile care ma pot imbogati din gramada de lucruri pe urma sa le intalnesc, pe care le-am intalnit…

  N-o sa va spun concluzia pe care-am tras-o; probabil pentru ca nu este o concluzie ci mai multe si in al doilea rand, multe din lucrurile pe care le-am gandit acum opt ani, le vad altfel acum…

  Am facut, in general, chestiile pe care le-am fi facut si daca mi-as fi petrecut seara cu pocaitii (mai putin muzica lui Riky Martin pe care am suportat-o cu stoicism, ca sa nu le supar). Am jucat tot felul de jocuri prostute si care te fac sa razi mult, am spus glume si am mancat bine.

  Am facut si poze alb-negru, cu un aparat rusesc cu blitz; imi amintesc uneori de seara aia cand rasfoiesc albumele cu fotografii si mi se pare straniu sa ma vad langa niste fete imbricate in negru si care rad atat de larg si deschis, de parca totul este la locul lui in lumea asta.

  Dupa aceea noi ne-am indreptat catre viata noastra si le-am lasat cu propria lor viata si m-am gandit ca am fost doua trenuri care au oprit intamplator in aceeasi gara, pentru cateva minute si pasagerii s-au privit curiosi prin geamurile deschise. Apoi trenurile au plecat, fiecare spre destinatia initiala.

  Ma tot intreb de atunci daca nu cumva destinatia este, de fapt, aceeasi…