mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Vechituri – Clipe intr-o gara

1 Comment


Cu mai multi ani in urma, am avut parte de cel mai “altfel” revelion din viata mea si anume am pasit peste pragul dintre ani, intr-o manastire din Bucuresti; una catolica mai exact. Am ajuns acolo la invitatia “fetelor”, adica a calugaritelor, impreuna cu niste prieteni, tot evanghelici si acestia.

  Am fost curios sa descopar ce ne desparte si ce ne apropie, cat de incompatibile sunt diferentele si cat de esentiale punctele comune. Imi amintesc ca pe drumul de intoarcere, am citit capitolul despre ecumenism din manualul de teologie sistematica al lui Eriksson, in incercarea de a mai risipi din ceata si de a cristaliza ceva coerent din impresiile proaspete si contradictorii care mi se ingramadeau in minte.

  Gazdele s-au dovedit a fi extrem de primitoare: masa pusa, zambete directe si fara mesaje subliminale, bun simt cu carul, asa cum intalnesti inca prin satele din Moldova, pentru ca am uitat sa spun: 90% din ele erau moldovence, de prin satele populate in majoritate de catolici, din Iasi si Bacau.

  Era o manastire noua, cu usi si ferestre de termopan si asta nu mi-a placut, dar am trecut repede peste acest inconvenient, pentru ca ceea ce da personalitate zidurilor sunt oamenii dindaratul lor si viata care se desfasoara acolo.

  Erau calugarite misionare, adica erau cu un picior in manastire si cu celalalt in lume si nu ma refer la compromisuri ci la slujirea celor din exterior. Faceau de toate: unele erau asistente medicale, altele profesoare si cele mai tinere – studente. Munceau normal, in diferite parti ale Bucurestiului; mi le imaginam calatorind in metroul supraaglomerat, in straiele lor negre si m-am gandit ca in lumea asta mare si nebuna, exista inca suficient har ca sa simtim o oarece umbra de respect fata de acela care a ales o cale ce noua ni se pare absurda pentru ca este prea grea. E oarecum asemenea escaladarii unui munte: alpinistii sunt nebunii pe care-i simtim diferiti, dar al caror curaj si disponibilitate de a risca ne trezesc, oarecum, admiratia.

  Aveau un azil de batrani,adica un loc unde oameni ajunsi la capatul calatoriei, sa-si aplece ultimele zile asa cum te incovoi ca sa intri pe o poarta prea inalta pentru tine si sa pasesti intr-un loc cald si luminos. Si m-am gandit ca cei care au ajuns acolo sunt, de fapt, privilegiati, pentru ca in afara de acoperis si hrana, mai au parte de un pic de dragoste si aceasta dragoste se transforma in rabdarea de a-i asculta, privi si probabil regreta un pic atunci cand se sting.

  Erau un grup restrans cele care ne-au chemat, de fapt erau catolici charismatici si n-o sa ma apuc acum sa discut despre asta pentru ca cerneala care a curs – si a curs tare multa – pe marginea subiectului, a lasat lucrurile tot in coada de peste. Am incercat sa inteleg atunci si, eventual, sa cern adevarurile care ma pot imbogati din gramada de lucruri pe urma sa le intalnesc, pe care le-am intalnit…

  N-o sa va spun concluzia pe care-am tras-o; probabil pentru ca nu este o concluzie ci mai multe si in al doilea rand, multe din lucrurile pe care le-am gandit acum opt ani, le vad altfel acum…

  Am facut, in general, chestiile pe care le-am fi facut si daca mi-as fi petrecut seara cu pocaitii (mai putin muzica lui Riky Martin pe care am suportat-o cu stoicism, ca sa nu le supar). Am jucat tot felul de jocuri prostute si care te fac sa razi mult, am spus glume si am mancat bine.

  Am facut si poze alb-negru, cu un aparat rusesc cu blitz; imi amintesc uneori de seara aia cand rasfoiesc albumele cu fotografii si mi se pare straniu sa ma vad langa niste fete imbricate in negru si care rad atat de larg si deschis, de parca totul este la locul lui in lumea asta.

  Dupa aceea noi ne-am indreptat catre viata noastra si le-am lasat cu propria lor viata si m-am gandit ca am fost doua trenuri care au oprit intamplator in aceeasi gara, pentru cateva minute si pasagerii s-au privit curiosi prin geamurile deschise. Apoi trenurile au plecat, fiecare spre destinatia initiala.

  Ma tot intreb de atunci daca nu cumva destinatia este, de fapt, aceeasi…

Advertisements

One thought on “Vechituri – Clipe intr-o gara

  1. Frumos! Mi-a placut episodul si modul cum l-ai povestit!
    🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s