mirosdecafea

Just another WordPress.com site


2 Comments

Osul de peste


Imi sta in gat si degeaba tusesc. Nu scap de senzatia de sufocare si de ochii care-mi ies din orbite.

Poate nu tusesc destul de tare.

Poate tusesc prea devreme sau prea tarziu.

Sau poate doar tusesc degeaba…

Citeam deunazi nus’ ce statistica facuta de astia de pe la UE (de parca ei ar fi tare breji…) si care afirma ca aproximativ 40% din elevii romani scriu si citesc prost.

Nu-s nostalgig dupa vremurile de dinainte de ’89 dar totusi, mahalaua lingvistica era tinuta la periferie pe vremea aia. Acum a invadat centrul, se exprima, se produce si inca agresiv si cu o insistenta demna de o cauza mai buna si de o calitate mai acatari.

Ce te faci insa cand mahalaua da din coate si-si face loc in biserica? Adica o parte din acesti 40% se vor converti intr-o zi (da Doamne) insa in loc sa se apuce sa citeasca, adica sa-si toceasca coatele si neuronii asupra unor carti de calitate, vor incepe sa produca texte si sa le cante in fata unor pustani pe care in felul acesta ii vor forma dupa chipul si asemanarea proprie.

Suport greu cuvintele prost asezate, stangaci randuite in fraza, alese cu toptanul si aruncate pe pagina in virtutea principiului: lasa-i ca-s prosti si n-or sa se prinda. Tupeul nu tine loc de talent si nici indrazneala nu inlocuieste munca, la fel cum bunele intentii nu inlocuiesc competenta.

Ma intreb ce-i cu aceasta invazie generalizata de muzica proasta in mediul evanghelic? De unde a rasarit si mai ales, de ce are succes? De ce alegem superficialitatea zgomotoasa in locul calitatii complexe si profunde care necesita munca si pricepere de ambele parti: ca sa fie produsa si ca sa fie receptata?

Pastorul Cristian Ionescu  a postat pe blogul personal o mostra de zgomot pentru nimic ai carei protagosnisti sunt cei de la Decean (nu-i cunosc, nu-i stiu personal si deci, n-am nimic cu ei, pro sau contra…).  Am zambit pe sub mustata: nu-s nici de departe cei mai cei; ehei…sa-i vezi pe hip-hoperi…

De fapt nu-s neaparat ingrijorat pentru pustanii de acolo. Anumite chestii sunt explicabile datorita varstei. Si varsta e mobila in sens unic 🙂 . M-au iritat insa un pic tipii si modul lor de a manipula sala, de a-i determina pe copiii aia sa faca anumite chestii. Si mai ales textele….of…oase de peste.

Iata alte oase de peste, adunate la intamplare de pe internet, schelete intregi, cu tot cu cap. Nu voi da numele trupelor sau persoanelor care ne “incanta” cu ele.

———————————————————-

Eu stau si astept sa se-ntample ceva
Ceva sa-mi schimbe azi viata mea
Te vad cum cobori muntele
Si toti vor sa se-atinga de haina Ta
Tu esti cel ce face minuni
Si stiu raspunsul meu e-n mana Ta
Da vin, ma apropii si ma inchin
Si teama spun cu vocea mea

R: Doamne daca vrei Tu poti
Doamne daca vrei Tu poti
Da Doamne daca vrei tu poti
Sa m-atingi cu mana Ta
Sa atingi azi viata mea.

Azi viata mea Isuse atinge-o Tu
Atinge viata mea
Aici,acum,aici,acum
Cu mana Ta te rog Isuse Isuse
Atinge vïata mea.

————————————————–

1.Focuri se-aprind peste tot
Stele astazi ard si nu pot
Sa mai stea undeva, ascunse
Ele ard pentru Tine, Isuse
Focul ce Tu l-ai aprins
În inimi, nu mai poate fi stins
Te-asteptm ca sa vii, sa ne-atingi
O, Isuse

R: Revarsa acum din Duhul Tau
Revarsa acum din iubirea Ta
Revarsa ungerea ta ,in casa Ta
Peste noi /:2

2.Noi toti te-asteptam sa revii
Nu vrem sa ne-oprim zi de zi
Ne uitam doar în sus, la Tine
Luminam calea Celui ce vine
Da stim într-o zi vom zbura
Da stim într-o zi noi vom sta
Lânga inima Ta, acasa
La Tine, copii tai Te cheama

R: Revarsa acum din Duhul Tau
Revarsa acum din iubirea Ta
Revarsa ungerea ta ,in casa Ta
Peste noï /:2

—————————————————

Orice om pribegeşte în viaţă
Orice om caută ceva
După ce încearcă ce lumea îi oferă
Realizează că pe Tine Te vrea

Alerg la Tine, tânjesc după iubire Ta
Alerg la Tine, tânjesc după sfinţenia Ta
Alerg la Tine, tânjesc după cuvântul Tău
Eşti dorul sufletului meu

Am gresit când am plecat
Crezând că pot şi fără Tine
Am fost nebun, Te rog iarta-mă
Vreau să mă întorc la Tïne

——————————————————

…uuuuuuuuu……2007
Dunamis, Boboc, S3raia
Etaju 3 ecooooooo
Eo eo … SOS
Eo eo … se aude un strigat din strada
Eo eo .. un strigat dupa libertate
A celor ce traiesc in pacat
Salvati-ne sufletele!!!!!!!
A sosit vremea sa dam raspunsul
E timpul ca strada sa il cunoasca pe Dumnezeu cu adevarat
De aceea …. ascultaaaaaaaaaaaaa!!!!!

De ce Hip Hop, dc R&B, dc Rap?
De ce Pop-rock de ce fac ce fac
Sa fie oare pentru bani, pentru MTV?
Poate s-ajung vedeta intr-o buna zi…
Noooooo…. nu vreau vile, nicei toale fine
Nici limuzine, nici conturi bancare pline
Zi de zi, imi da indemnuri inima
Sa le spun celor din strada: “Ome, Christo te ama”!!!
Sunt ceea ce cant, mi-e meseria
Pe beat-uri de Hip-Hop sa-l reprezint pe Mesia
Baietasii se mira, in biserica hip-hop?
Boboc, daca nu juri nu esti adevarat!
Eu stiu ca muzica asta Dumnezeu a creat-o
Si sa cantam pentru El, a lasat-o!
Multi mi-au spus frate ca Isus e Isus
Si ca-n muzica asta n-ai nimic de El de spus
Te intreb ce e Isus, ce e dincolo de moarte?
—————————————————————-

Ma bate gandul sa renunt de tot sa mai mananc peste. Nu de alta, dar prea multe oase…..

Advertisements


1 Comment

Cine este Sanja Cristea Tiberian?


Habar n-am…

Am descoperit-o intamplator, bantuind aiurea pe internet. Pe resurse crestine  are o gramada de cantece.

E ciudat ca mi-au placut, desi nu straluceste vocal; are stilul ei propriu, mai degraba…

 Si mai am o slabiciune speciala pentru versuri: fac indigestie la chestiile interpretate bine dar cu versuri de doi lei (adica o tin intr-o continua indigestie cand dau de muzica crestina contemporana 🙂 ) si prefer sa ascult lucruri simple si modest cantate, insa cu texte de calitate.

Poezia Saniei  mi-a atras atentia; beculetele verzi ale simtului estetic mi s-au aprins, la fel cum s-a intamplat cand am dat prima oara de poeziile lui Ionatan Pirosca. In gramada de maculatura verbala si sunete discordante si agresive produse de subcultura evanghelica, ea face nota discodanta. Si asta e bine.

Iata un exemplu:

Ai fost acolo, Doamne

Am plâns o noapte-ntreagă la fereastră –
mustea pământul de noroi şi râme –
Plângeam încet, cu inima albastră,
Cu pumnii strânşi, cu sufletul fărâme.

Am plâns, cât să mă satur într-o viaţă,
cu scâncet mic, mototolit şi tristă;
Nu pricepeam că şi să mori se-nvaţă,
Că şi nimicul de-i nimic există.

Cădeau din mine picurii de ploaie
Şi-am plâns un veac cu inima pustie.
Mustea pământul galben de noroaie
Ai fost acolo, Doamne?… Nu se ştie…

Şi-am putrezit cu picurii-n ţărână –
aşa mi-a fost tristeţea de adâncă –
Şi noaptea s-a făcut o săptămână.
Ai fost acolo, Doamne?… Nu ştiu încă…

S-a spart cu zgomot cerul de fereastră,
brăzdându-mi ochii în culori străine.
Atât am plâns, că m-am făcut albastră.
Ai fost acolo, Doamne?… Nu ştiu bine.

(Sanja-Cristea)


2 Comments

Vechituri: Blestemul prezentului stramb


Am incercat sa aduc in discutie astazi in prezenta colegilor mei, in pauza de masa, evenimentul recent constituit de moartea lui Soljenitin. Am realizat, oricum, nu foarte surprins, ca majoritatea celor care au sub 30 de ani, nu prea au habar cine a fost acesta.

Grav sau nu, asta este realitatea si trebuie s-o luam ca atare.

Soljenitin este istorie nu pentru ca a murit, ci pentru ca viata lui este legata de evenimente care, in primul rand, s-au petrecut undeva in trecut si in al doilea rand, nu au o influenta directa asupra contemporanilor nostrii. Asa ca sa-i fie tarana usoara; e problema lui c-a trait si, la fel’ tot a lui c-a murit.

Nu despre Soljenitin vreau sa vorbesc, ci despre ignoranta.

Ea este acceptabila atata timp cat nu e aroganta si militanta; cat nu pretinde, nu se justifica si nu se retrage intr-o defensiva care precede ofensiva. Ma confrunt mereu cu astfel de atitudini: si ce daca nu stiu, la ce-mi foloseste sa stiu, astea-s prostii, etc. ?

Unul din colegi, de altfel destul de simpatic si inteligent, mi-a dat cu tifla: “tu stii sa instalezi windows-ul”? Nu, nu stiu, nu vreau sa stiu si de aceea probabil ca n-o sa invat niciodata; e, oricum, suficient de frustrant faptul ca trebuie sa stau cea mai mare parte a zilei cu nasu-n ecran si aplecat peste tastatura.

Deci nu-i nici o diferenta. El n-a auzit de Soljenitin, eu nu stiu sa instalez windows-ul, prin urmare e chestie de gust cunoasterea unor lucruri si ignorarea altora.

Nu, nu este.

De ce ar trebui sa citim, totusi, adica sa facem acel gen de lucruri care nu ne “folosesc”, adica nu ne umplu stomacul sau rezervorul masinii. Cateva posibile motive:

1. ca sa ne diferentiem de porci. Am o deosebita admiratie fata de aceste animale cu un caracter nobil; totusi, nu atat de mare, incat sa vreau sa le seman. Porcii nu citesc si pentru ei suprema fericire este sa aiba parte de cocina, mancare si sex. De aici analogia cu oamenii – in speta cu barbatii.

2. ca sa putem lua decizii morale. Animalele pot sa actioneze in inocenta; noi nu. In ceea ce ne priveste, trebuie sa facem alegeri care sunt impotriva instnctelor primare, sa spunem “nu” cand “fratele porc”, cum isi numea Francisc de Assisi propriul trup, ar vrea cu disperare un “da”. In ceea ce ne priveste, moralitatea nu este o chestie naturala ci o lupta. De aici, ceea ce spunea Isus despre purtarea zilnica a crucii. Trebuie sa stiu ce-i bine si ce-i rau, ca o premisa initiala a alegerii binelui.

3. din egoism…da, am zis bine…din egoism. Lectura de calitate e placere pura. Nimic nu se compara cu gustul cuvantului inteles, gustat, savurat. Poate doar cafeaua de dimineata si muzica lui Rachmaninov.

E sufocant acest prezent trait monoton, ca intr-o cutie de conserve. Sa iti porti propria ignoranta asa cum cineva isi expune la plaja trupul tanar, fara sa stie cineva de cancerul din interior si fara ca el insusi sa-l banuiasca.

Democratic si egoist, acord fiecaruia dreptul de a nu crede nimic, de a crede orice sau de a crede aiurea, de a se duce naibii, daca asta vrea, stiind ca, la final, la judecata de apoi, Dumnezeu va nega fiecaruia dintre noi acest drept, in numele unui singur gust acceptabil care are in spate un singur adevar adevarat.


Leave a comment

Viermi in cautare de cadavre


As fi putut sa-i compar cu hienele. Apelativul “viermi” insa, mi se pare mai plastic si mai aproape de realitate. Hienele au oarece consistenta pe cand viermii se ascund, colcaie, se tarasc, bojgaie. Ii asociez cu intunericul si clisa in care se oplosesc viermii, in interiorul carcaselor macinate de putrefactie, unde murdaria gelatinoasa reprezinta un fel de status qvo in sine, capat de drum si ratiune de a fi.

Ma refer la indivizii care fac ziaristica in Romania si televiziune in mod special. Nu le acord atentie din pur egoism: tin deopotriva la timpul si la nervii mei.  Din pacate, anumite ispravi ale dumnealor ajung totusi la mine; unele pentru ca mai citesc stiri uneori (selectez, cenzurez, dar totusi….), altele pur si simplu, prin ricoseu. De exemplu, e imposibil sa deschizi pagina unui ziar online, fata sa-ti cada ochii pe titlul de o schioapa care anunta ca Oana si Pepe isi intind divortul inaintea ochilor intregii lumi, asa cum in cartierul in care am copilarit, chilotii si izmenele erau expuse la uscat in fata blocului; sa se stie, sa se vada, sa nu treaca neobservat, ca doar ne priveste pe toti (la divort ma refer, nu la lenjeria susamintita).

Incerc fara succes sa imi linistesc mama de 81 de ani, care se straduieste sa ma convinga ca traim intr-o tara a ucigasilor in serie, a carnagiilor pe sosele si unde foametea se instaleaza tot mai mult si mai fara de nadejde, ca o sa murim cu totii intr-un colaps colectiv si ca Fukushima este la fel de aproape  ca buticul din colt de unde-si cumara paine, o data la trei zile.

Saint Exupery spunea, cred, ca negustorii de vulgaritati vor incerca sa-ti creeze un suflet vulgar, ca astfel sa te tedermine sa le cumperi marfa. Este, de fapt, un cerc vicios care a inceput cu sondarea pietei. S-a vazut atunci ca oamenii care la modul declarativ detesta crima, vulgaritatea, sexul expus pe sticla, in realitate consuma toate acestea cu lacomia infometatului si de aceea, urmand caineste legea cererii si ofertei, mercenarii din media au oferit platitorului ceea ce acesta a fost dispus sa plateasca, la granita tot mai deplasata in exterior, a legalitatii impuse de CNA.

Am avut Big Brother, prin urmare, ca o incununare a exhibitionismului, ro-bingo ne-a convins ca fericirea inseamna sa ai bani facuti din nimic si prin urmare, fericirea este la un pas de noi, Andreea ne-a adus babe lacrimogene si drame puse-n scena pentru matusi frustrate si gospodine abandonate la capatul cozii de matura si asa mai departe.

Crestinii care pe vremuri scuipau in san la vederea sticlei in nuante de alb si negru cu tovarasu 1.5 din cele 2 ore de transmisie, au cedat cu lacomie in fata celei colorate si ne-am bucurat sa renuntam, odata cu baticul, la ingustimile mediatice si ce-i mai grav e ca am facut-o fara niciun discernamant.

Avem de-a face cu o alianta secreta si tacita intre victima si agresor: cei doi au descoperit ca, paradoxal, au interese ce coincid si prin urmare fiecare trebuie sa-si pastreze statutul astfel incat ambele parti sa-si atinga obiectivele: placere pentru primii, bani pentru cei din urma.

Genul acesta de mecanism imi aduce aminte de metoda consacrata de Rick Warren: “puropse drive…”, adica sa fii condus de scopuri si nu de valori si principii si sa le modelezi pe acestea din urma in functiile de obiectivele ce-ti stau inainte, pentru ca tu le-ai pus acolo. In felul acesta compromisul se schimba in urmarirea viziunii.

Intorcandu-ma la cutemurul din Japonia, m-am enervat  si eu de modul deformat si deloc dezinteresat in care presa de la noi a prezentat evenimentul, amplificand dimensiunile dezastrului si mulgand nenorocirea pana la ultima picatura in masura sa tina oameni cu ochii fixati in ecran. Nu este o lipsa de profesionalism (romanii sunt isteti si descurcareti, s-o recunoastem…) ci o lipsa de scrupule.

Am lucrat destul de mult cu japonezi si nu ma indoiesc ca in aceste vremuri de dezastru, vor reusi sa se descurce mai bine decat noi, in lipsa acestuia. Noi suntem prea ocupati  sa discutam despre nenorocirile care ar putea sa ne loveasca, ca sa mai avem timp sau vointa sa facem pentru a schimba realitatile cotidiene.

Ma intreb care e urmatorul hoit care o sa apara pe prima pagina, ce calamitate o sa ne mai tina adrenalina la nivel “high”, care scandal ne va oferi placerea sa ne infigem nasurile in sosetele si lenjeria murdara a unui alt cuplu de celebrii si stupizi? Avem viermii. Dormiti linistiti, se ocupa ei de toate…


2 Comments

Declaratia barbatilor crestini


Nu, nu sunt nostalgic fara discriminare. Nu cred ca tot ce e vechi, este prin definitie bun si nici ca noul se situeaza, prin definitie, sub semnul damnarii. Nu cred ca femeile ar trebui sa poarte intotdeauna fusta, ca telefoanele ar trebui sa fie toate negre si barbatii ar trebui sa poarte intotdeauna costume de culoare inchisa si palarie.

Conservatorismul care ma caracterizeaza are de-a face cu incercarea de a pastra lucruri despre a caror valoare cred ca transcende timpul si spatiile culturale sau geografice. Le-as numi valorile revelatiei, care ne sunt date, pur si simplu si la care nu am fi putut ajunge prin initiativa personala si putere proprie. S-ar putea sa nu avem nici un fel de afinitati fata de acestea sau chiar sa ne trezeasca repulsie, in ultima instanta. Ele sunt absolute pentru ca au fost generate de o persoana a carei existenta se situeaza in domeniul absolutului: Dumnezeu.

In afara Lui si a revelatiei sale, ne miscam fara busola printre smarcuri, zidim fara temelie pe nisipuri miscatoare si navigam in corabii care iau apa, fara harta care sa ne dea directie si fara ancora care sa ne faca sa ne oprim, daca am dori acest lucru.

 Crestinii care-si negociaza crezul sunt jalnici. Disponibilitatea de a-ti ajusta convingerile esentiale, cele care se bazeaza in mod indubitabil pe revelatie denota tocmai lipsa convingerilor. Totul poate fi pus sub semnul intrebarii si totul a ajuns sa fie pus sub semnul intrebarii in lumea noastra.

Cum putem raspunde contestarilor generalizate si sa facem asta fara aroganta atotstiutorului si fara violenta fanaticului, si totusi, cu fermitatea celui care a ajuns in contact cu revelatia si de aceea nu crede ca totul este relativ, ca totul se schimba si deci, ca totul poate fi negociat?

Discutiile recente despre iad ma fac sa ma intreb: in ce masura suntem influentati de ceea ce este in jurul nostru si ni se serveste de catre societatea tot mai desacralizata in care traim, sub forma de set de valori? Si in ce masura reusim sa identificam otrava ambalata frumos si sa o respingem? Cat din feminismul militant al societatii contemporane a ajuns acum in biserici? Cum rezistam in fata invitatie tot mai insistente, de a ne pleca genunchiul in fata noului dumnezeu al societatii vestice: toleranta?

Am gasit pe site-ul bisericii Metanoia din Timisoara un manifest al barbatilor crestini. O sa-l semnez si eu (inca nu am facut-o). De citit si de gandit…


Leave a comment

Vechituri – Oglinda


E greu sa te definesti in termeni care sa n-aiba de-a face cu clisee mentale si tipare consacrate, nedrepte de altfel, de cele mai multe ori, atunci cand cel vizat este un animal atat de complex  precum omul.

Atunci cand problematica este translalata in domeniul religios, categorisirile si autocategorisirile sunt dublate de o doza de adrenalina care face ca pasiunile sa izbucneasca si dialogul sa se reduca la un monolog rostit cu o voce ridicata, cu scopul de a o acoperi pe a interlocutorului.

  Din perspective majoritatii musulmanilor, crestinii sunt crestini pur si simplu, adica in masina de tocat intra, deopotriva catolici, ortodocsi si protestanti (inclusive in versiunea “neo”) si rezultatul este o pasta asociata indeobste cu cruciadele, razboiul din Irak si laxitatea morala a Occidentului “crestin”, pe drept dispretuita de musulmaii traditionalisti. Oarecum la fel, pentru majoritatea romanilor, (ca sa nu zic “europenilor”), faptul ca musulmanii sunt siiti si suniti, este lipsit de relevanta.

Identitatea are de-a face cu oglinda.

In fiecare dimineata o folosesc – obicei din armata, dus in civilie fara nici un fel de regret, si anume barbieritul zilnic.

Ea imi arata cum…arat.

E sincera si de aceea, nepoliticoasa.

Diplomatia ii este cu desavarsire straina. La fel si propriile interese – daca o fi avand asa ceva.

Imi “spune”, deschis si fara menajamente, cum sunt, imi maltrateaza imaginea de sine vis a vis de forma nasului, firele albe din par si, de asemenea, cele care au inceput sa lipseasca.

Cu o nesimtita lipsa de delicatete, ma calca in picioare, spunandu-mi ca viata merge intr-o anumita directie si ca nu exista exceptii si “In cautarea timpului pierdut” ar trebui sa fie o activitate extrem de concreta si nu doar titlul cartii lui Proust.

Iacov spune ca Biblia este o oglinda. Adica imi arata cum sunt…cum sunt cu adevarat, pe dinauntru.

Sufletul poate fi frumos sau urat, had sau incantator, amuzant sau posac. Putem fi schilozi, in carje sau in carucioare cu rotile, si asta sa n-o arate oglinda in care ma holbez in fiece dimeineata cand preocuparea nu este Eul ci obrazul acestuia si manuirea atenta a aparatului de ras.

Luther spunea ca Biblia are gura si-ti vorbeste, picioare si fuge dupa tine, are maini si te prinde.

Intrebarea: “cine sunt eu?”, nu-i prosteasca si raspunsul nu-i la indemana oricarui gagautza.

Am nevoie de oglinda si de onestitate, deopotriva.

Sa stiu cine sunt si sa accept diagnosticul de canceros spiritual.

Sa ma vad in lumina Lui ca sa-mi inteleg intunericul si sa ma ingrozesc de el.

Sa traiesc nesperanta destinului meu final, izvorata din intelegerea brutala a dreptatii absolute a lui Dumnezeu.

Sa-i imbratisez dragostea, la fel cum plamanii unuia pe cale sa se inece, “imbratiseaza” aerul, cand, intr-un final, reuseste sa iasa la suprafata.

Si cand te gandesti ca totul depinde de oglinda!


2 Comments

Epitaf pentru o civilizatie care moare


Ieri am avut sentimentul acut ca apartin unei civilizatii, cea Europeana, care a ales sa se sinucida si ca este doar o chestiune de timp (nu prea mult, de altfel…)  pana cand acest proces se va desavarsi si usa cavoului se va inchide zgomotos, lasand in urma o istorie cu luminile si umbrele ei, insa cu siguranta, intensa, luxurianta, interesanta. Diagnosticul de cancer in stare de metastaza este trecut cu obstinatie sub tacere si bolnavului i se administreaza morfina amuzamentului in cantitati din ce in ce mai mari, pentru ca moartea sa survina fara prea multe convulsii. Analogia dintre Europa si Imperiul Roman in faza finala a acestuia, este evidenta. Astazi am gasit acest interviu cu Neagu Djuvara, care imi confirma anxietatile cu o precizie matematica. Din pacate…

Sinuciderea europenilor – interviu cu Neagu Djuvara

V.M.: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei ?
 
Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfârșit, când nu existau războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur. 
  V.M.: Care sunt simptomele ?
 
Neagu Djuvara: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut nici un ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal…
            Al doilea simptom nevăzut până acum: bizareria cu marea cotitură în artă și gândire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brâncuşi al nostru rupe complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde dodecafonia, școala de la Viena şi Bela Bartok, toate sunt complet în ruptură cu marea muzică de la Monteverdi și până la Debussy. În toate domeniile artei şi gândirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că începem un nou Ev Mediu.
            Asta înseamnă că hegemonia americană , care asigura un fel de pace mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o sută de ani. Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un “atac” al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple.

  V.M.: Și idealul Uniunii Europene ?
 
Neagu Djuvara: Tinerii nu prea știu ce este idealul european. Tinerii nu întrevăd ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un guvern și un președinte. Mai cu seamă dacă intră şi Turcia, atunci Europa avortează.
 
V.M.: Sunteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a dominat lumea vreme de câteva secole ?
 
Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege universală. Când ai avut atâta splendoare de creativitate în știință și artă, precum și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să plătești prin dispariție.
 
V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană ?
 
Neagu Djuvara: Bine înteles. Dacă noi am intrat atât de târziu într-o horă care se strică, ne stricăm impreună cu ea. Asta e clar. 
  V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo şansa de scăpare ?
 
Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotrivă. Puţinul de creativitate care ne rămâne îl vom dezvolta tot în sânul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este ca un fel de blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, pîna la Eliade şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate.
 
V.M.: În astfel de condiţii, de ce să mai rămână tinerii români în ţară ?
 
Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.
 
V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o ?
 
Neagu Djuvara: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decât restul Europei, aşa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decât cu cea germană sau franceză…

  V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de ziua națională a României ?
 
Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supără pe mai toată lumea: că nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională. În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua independenţei ţării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că 10 Mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din 1990 să se teamă, înteleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data României mari. Este data cînd două provincii, Transilvania şi Banat , au cerut să intre în Regatul României. Cu doua zile înainte ceruse Bucovina . Cu şase zile înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie !
            Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare națională e bine sa fie ținută intr-un anotimp cu soare, în care vremea să te îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie, când se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și când bieții ostași îngheață ?

  V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați
scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: “Ce cauți aici, Neagule ?”. Ați aflat răspunsul la întrebare ?
 
Neagu Djuvara (râde limpede și cu poftă): Culmea este că risc să îmi pun întrebarea și după 19 ani. Din când în când îmi pun încă întrebarea asta și astăzi. Dar constatând cu câtă căldură sunt primit de tineret, consider că nu m-am întors degeaba în țară.
            Când am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul altora, căci nu am avut personal intenția să scriu “Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ea s-a vândut în 39.000 de exemplare. Iar când m-am oprit la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: “Mă iertați că mă adresez Dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc. Am o fiică la liceu care avea o totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea Dumneavoastră și de atunci e pasionată de istorie”. Acestea sunt lucruri care mă bucură și îmi dau seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.
 
V.M.: Sunteți patriot ?
 
Neagu Djuvara: Patriot ? Ascultă (pufnește furios). Nu merit să-mi fie pusă o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot ? Soția mea, care e franțuzoaică, când a văzut ce fac în România a spus: “Trebuie să ai patriotismul bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo”.

  V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult ?
 
Neagu Djuvara: Păi da. Voi suporta până la moarte, asta e clar. Vreau să fiu înmormântat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să scriu am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze care face înconjurul lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile acelea cu înmormântări complicate, cu alaiuri și cu discursuri.
              Din păcate (și în context expresia este cu adevărat potrivită), Europa de mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii nostri vor putea, probabil, supraviețui pentru câteva generații în “rezervații”…
            Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !