mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Acasa


“Acasa” a devenit de-a lungul timpului, un termen destul de relativ pentru mine. Au fost “acasa” Hunedoara, Oradea, Aradul si mai nou, Timisoara este ultimul oras care se identifica cu acest concept. Deci…vineri seara am ajuns acasa, dupa cele cateva zile petrecute in Germania, intr-un hotel aflat la malul dunarii.

Germania imi da mereu senzatia de alta lume, de curatenie politicoasa si de “totul la locul lui”. Am fost impresionat sa vad simtul masurii in toate lucrurile. Casele micute si aranjate cochet, cu usi ce se deschid direct in strada, masinile “normale” – adica destul de putine Mertzane si BMW-uri, pentru o tara care le produce, multe biciclete despre care am incetat de mult sa le mai consider un semn de saracie si a caror prezenta o incadrez mai degraba in zona civilizatiei.

Si in special verdeata: multa, multa verdeata, invadand totul. Palcuri de padure, intrerupand pajistile si indepartand monotonia, flancand majoritatea drumurilor de o parte si de alta si fara sa fi fost transformate in depozite de gunoaie sau toalete publice.

Dunarea ce curgea alaturi era de o frumusete care-ti taia respiratia, cu palcurile de salcii crescand pe ambele maluri. Genul de loc unde vii la pescuit fara sa-ti pese daca prinzi ceva sau nu (apropos: nu sunt pescar si nu ma pricep deloc la chestiune).

Dar m-am intors acasa. Fara regrete…ma rog, fara prea multe regrete. Chiar asa: de ce nu e la noi ca la ei?

Mai jos o poza de grup cu participantii la seminarul din Germania (ce-i si cu globalizarea asta: 10 persoane de pe 3 continente si din 7 tari diferite).

Advertisements


Leave a comment

Pe drumuri, iarasi…


Peste cateva ore urmeaza sa plec in Germania. Este tara care imi place cel mai mult, poate dupa Cehia…. Ai acolo senzatia de ordine, echilibru, de lucruri facute cum trebuie si asezate unde trebuie. Masinile functioneaza normal, functionarii si vanzatorii sunt corecti si amabili, politistii arata a politisti.

Toate astea in contrast nu doar cu ce se intampla la noi ci si cu alte locuri unde am ajuns si aici imi vine in minte Franta. Sederea in Paris mi-a dat un sentiment de neliniste si nesiguranta, confirmate de altfel cand, la un moment dat era sa raman fara portofel in metrou.

Hotelul unde se desfasoara seminarul la care voi participa este intr-un sat, aproape de Regensburg (Bavaria), pe nume Donaustauf. Asta inseamna dupamiezi cu mai putin “shopping” si mai multa relaxare pe malul Dunarii.

Ei…nu-i rau.


Leave a comment

Cand scopul scuza mijloacele…


..inclusiv calcarea in picioare a unor principii.

Evident, in numele tolerantei si a iubirii atotinclusive.

Am in biblioteca doua din cartile lui Rik Warren. Mi-e greu sa pricep cui se datoreaza succesul pe care l-au avut si “rikmania” care a cuprins o gramada de biserici care s-au repezit cu capul inainte in a le studia cu pasiune in serviciile publice. |In cel mai bun caz le acuz de simplism si ratarea esentei Evangheliei lui Isus Christos.

Cred ca ar trebui sa ne ghidam dupa principii si nu dupa scopuri si ca atunci cand scopurile inlocuiesc principiile, fie si intr-o forma mai putin vizibila, individul si biserica, dupa caz, isi vor rata menirea care este nu aceea de a fi relevanti in aceasta lume ci de-al reflecta cu fidelitate pe cel  care este Domnul bisericii.

“Recent pastorul Rick Warren, fondatorul și pastorul Bisericii Saddleback Community Church in Orange County, California, a participat ca invitat la convenția societății islamice din America de Nord, pledând pentru munca împreună a creștinilor și musulmanilor la rezolvarea problemelor globale contemporane, la păstrarea păcii în lume.   “Înainte să dăm mâna, ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, cerem iertare de la Cel-a-tot-milostiv și de la comunitatea musulmană din întreaga lume” a spus Rick Warren.”

Cititi mai departe aici.


1 Comment

“Amintiri” despre Badea Gheorghe


Reiau un text mai vechi, cu cateva minime modificari. Cele mai mici sunt niste semne de punctuatie rearanjate. Cea mai mare e vestea ca Leliţa a plecat sa se odihneasca in cimitirul din sat, sub o cruce de lemn, la fel de simpla ca persoana a carei prezenta de dedesubt o anunta.

Uneori imi “amintesc” de Badea Gheorghe. Ghilimelele au rolul de a relativiza sensul verbului, de a-l forta un pic, impingandu-l dincolo de niste limite in care, in mod nedrept, s-a intepenit.

Astfel, ajung sa gandesc si, folosind franturi de povestiri si poze pe care le-am vazut o data intr-o rama, sa reconstitui un personaj care nu mai este de mult printre noi. Pentru ca Badea Gheorghe a murit, undeva, prin anii ’45 – ’46, intr-un lagar de prizonieri romani de pe langa Iasi.

Badea Gheorghe a fost sotul matusii mele celei mai mari, din partea mamei., ‘Leliţa” cum o alintau “mezinele” care acum au, toate, peste 70 de ani.

In ’41, atunci cand a inceput razboiul, Badea Gheorghe a intrat in Basarabia, impreuna cu regimentul lui din Dorohoi, ca sa lupte impotriva rusilor. Nu, n-a fost un erou si nu s-a prezentat voluntar, n-a vrut acel razboi si nu a visat sa “zdrobeasca hidra bolsevica”. Il interesa doar sa-si creasca in liniste cei 3 copii, sa-si are bucata de pamant iar Duminica, sa traga clopotele la biserica din sat.

Exista un obicei in Moldova care inca se pastreaza si in zilele noastre: cand cineva pleaca intr-o calatorie lunga si din care este posibil sa nu se mai intoarca, sa mearga pe la toti cunoscutii si sa-si ceara “iertaciune”. Adica sa nu lase in urma socoteli neincheiate care l-ar putea trage inapoi, in clipa in care “marea trecere” isi va face, neasteptata si nedorita, prezenta. Nu-i nimic fatalist in gestul acesta; este doar o confruntarea cu fragilitatea care ne caracterizeaza si o recunoastere a faptului ca se poate intampla oricand, ca ni se poate intampla noua…

Matusile mele isi amintesc momentul cand Badea Gheorghe a intrat in casa; plangea. Ceilalti au incercat sa-l incurajeze: “Lasa mai Gheorghe, c-ai sa te intorci”, iar el a raspuns: “nu, n-am sa ma intorc…”, ca o premontie a unui destin inca necunoscut insa intr-un mod oarecum tainic, ghicit, intuit…

Badea Gheorghe a plecat si a luptat in Basarabia, apoi in Odessa si mai apoi in “fundul Rusiei”, termen folosit pentru a desemna distante imense unde se termina intelegerea omeneasca, dar si speranta reintoarcerii.

S-a intors acasa pentru cateva zile, impreuna cu frontul, in primavara lui ’44. Din acea sedere, a rezultat cel de-al patrulea copil, Mihai. N-avea sa-l vada vreodata. S-a intors la regimentul lui din Dorohoi si mama mea isi aminteste scena aceea cand Leliţa il urma cu una din fete in brate si cu cealalta de mana, iar el mergea tinandu-si de mana baiatul. Era ultima oara cand avea sa-i mai vada. Badea Gheorghe a murit de dizinterie intr-un lagar de prizonieri romani de langa Iasi. Avea putin peste 30 de ani.  Cei de acasa l-au asteptat… s-au rugat pentru el, au platit acatiste la biserica din sat.

Ce mi se pare extrem de crud e faptul ca chiar si dupa moartea lui, familia a continuat sa primeasca carti postale in care era asigurata ca soldatul Gheorghe Barbaliu este bine. Adica sa continui sa nadajduiesti acum si aici, cand singura speranta care ti-a ramas este cea a invierii de apoi!

Uneori imi “amintesc” de Badea Gheorghe. Ghilimelele au rolul de a relativiza sensul verbului, de a-l forta un pic, impingandu-l dincolo de niste limite in care, in mod nedrept, s-a intepenit.

Astfel, ajung sa gandesc si, folosind franturi de povestiri si poze pe care le-am vazut o data intr-o rama, sa reconstitui un personaj care nu mai este de mult printre noi. Pentru ca Badea Gheorghe a murit, undeva, prin anii ’45 – ’46, intr-un lagar de prizonieri romani de pe langa Iasi.

Mi-am intrebat matusile: “cum arata?” si ele mi-au spus: il stii pe Ghitza, baiatu’ lui?  Exact asa era Badea Gheorghe”  Sotia lui, “ Leliţa” si-a crescut singura cei patru copii. A urmat perioada aceea cumplita de dupa razboi…foametea din “46, colectivizarea… Nu s-a mai casatorit niciodata. A murit anul trecut, la 94 de ani. A fost lucida pana in ultimele clipe, ingrijita cu credinciosie de fica si de nora.

Ehei, bade Gheorghe, sub ce brazda de pamant iti odihnesti truditele ciolane, albe de trecerea vremii, asteptand “ziua invierii de apoi si viata veacului ce va sa vina”?  N-au fost ascultate rugacunile tale, ale Leliţei si ale cerolalti, pentru care ai insemnat ceva!

Si intr-o zi, cand intrebarea “de ce?”  iti va sta pe buze si, asemeni lui Iov in fata lui Dumnezeu, vei realiza ca totul este undeva in urma, ca durerea a fost uitata pentru totdeauna si iti vei tine copiii in brate, o sa-ti ari ogorul iar umbra razboiului va fi uitata undeva, in urma…

Si ceea ce o sa te surprinda dincolo de orice, Bade Gheorghe, o sa fie nemarginita indurare pe care Isus o sa ti-o arate tie, care n-ai fost nici baptist si nici penticostal, ci doar ai tras clopotele la biserica din sat…


2 Comments

(Ne)rusinea


Rusinea este asociata cu pacatul. Penru ca pacatul este inerent naturii umane, rusinea ar trebui sa ne caracterizeze, nu? Un fel de piedica in a face ceea ce este rau si jena si regretul care apar atunci cand raul a fost faptuit. Lui Adam i-a fost rusine de propria goliciune, imediat dupa cadere. Psihologii moderni se traduiesc sa ucida rusinea in loc sa vindece caderea. Vinovatia a devenit un “complex” pentru ca au fost anulate criteriile absolute ale binelui si raului si in afara acestora ne miscam haotic, legati de funia rupta a unei ancore ramase in urma si care nu mai leaga pe nimeni.

“Oamenii ar trebui sa aiba rusine”, spunea unul din personajele lui Aitmatov din “O zi mai lunga decat veacul”. In lipsa ai, drumul catre animalitate este deschis, fara insa sa ni se ofere inocenta instinctuala a animalului.

Textul de mai jos ii apartine ieromonahului Savatie Bastovoi. Mi-am amintit de el astazi, dupa ce am scris textul precedent, dat fiind faptul ca se incadreaza cam in aceeasi tematica.

De ce se sting luminile în discoteci?

Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.

Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile tuturor, de multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX – complexul Freud.

În ce constă acest complex al lui Freud? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a făcut decât să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa este suferinţă, pentru orice suferinţă există o cauză. Însă Freud merge mai departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe.

Cauzele suferinţei lui Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se culca cu propria mamă şi a fetei cu tatăl (?) – complexul lui Oedip, iar cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl avem din cauza unor nereuşite anterioare.

Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor.

Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea comunistă!

Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre.

Este curios cum tânărul “sociabil”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo altă afacere în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.

Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne întoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei.

Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba. Acum să vi-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se “pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran.

Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că tăcând poţi spune toate.

L-am dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: “Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze”. 1

N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerelor.

Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi “primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni “primul” e nevoie de multă osteneală, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problema, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că eşti primul!

Nouă, românilor, această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi “ghicească” tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că dacă refuzi să le dai bani, rămâi aceeaşi “cioară borâtă” care ai fost mai înainte.

Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul reclamat, altminteri, rămânem aceeaşi români nespălaţi care am fost până la instalarea Pro TV-ului. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.

Eşti gras? Bea Fanta şi toate fetele vor fi în cap după tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau şuturi în fund când te văd? Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete “pentru bărbaţi puternici”! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten ? Încearcă “sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de Royale!

Acum, vă propun să înţelegem de unde această luptă cu “timiditatea” şi cu reziduurile comuniste în noile programe şcolare şi în tot ce vedem şi auzim. Cum alt fel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România cizmele acelea lungi, care nouă ne aduc aminte de pescarii din deltă, scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi vândut nişte hamburgeri de plastilină la preţul pe care poţi să-ţi cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei tinere femei sub care scrie: “Eu să spăl şi să calc”? “Eu să mă mulţumesc cu puţin?” “Eu să fiu devreme acasă?”

Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial, care cumpără fără discreţie lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate.

Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte unelte de specialitate, însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.

Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de atâta bănet (deşi unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care sar cu banul, complexul părinţilor încuiaţi la minte. De obicei, aceştia sunt nişte părinţi răi, care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.

Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: “Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unii către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim – Dumnezeu Însuşi este Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj. Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic…”

De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt fel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.

Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: “Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi (“Zeus şi Ruşinea”).

Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a nu mă face un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea, care niciodată nu cade. I Corinteni 13, 8

Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sf. Părinţi este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.

Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte tăcută. Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi “învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea femeii opreşte ruşinea, spunea unul din Părinţii pustiei.

Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? Facere 3, 9

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii de la Pro TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.

V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.

Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia, pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.

Începătorii, săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.

Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelsitul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâne, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru toţi, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sf. Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.

Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.

Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă. Să ştiţi că este cu putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.

Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: “iartă-mă, n-am avut dreptate”.

În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

În ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. Romani 13, 12-13

E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.


3 Comments

Only Love


Nu ma uit la filme de dragoste, cel putin nu la cele mai noi de anii ’60 – ’65.

Cred ca daca ar fi sa aleg intre un “love storry” modern si un film horror, ultimul e de preferat. Creierii imprastiati pe pereti, ochii scosi si oamenii invartindu-se ca titirezii, posedati de spirite malefice, varcolaci care mananca creierul unora (daca au asa ceva :-)) si vampiri care au iesit la o halba de sange cu prietenii, in miez de noapte, sunt mult mai inofensivi decat romanticele atractii care sfarama tiparele, depasesc barierele si trec cu senila peste prejudecatile unor filistini ipocriti, ancorati in imbacsite criterii morale demne de Evul Mediu (la crestini si a lor morala ma refer). Din fericire, am dreptul sa evit ambele optiuni…

Cu multi ani in urma, prietena mea de atunci mi-a recomandat inistent sa vad un film si ca un gentleman ce eram (sunt, inca…), n-am refuzat-o. Filmul se numea “Only Love” si era o povestioara saracuta si siropoasa despre doi (un el si o ea – in Europa de azi e bine de precizat), care….

vazut,

placut,

indragostit,

culcat,

despartit

ea murit.

Toate acestea in antiteza cu modelul clasic – imbratisat la modul general de societate pana acum vre-o 50 de ani si ramas inca valabil pentru cei care-si spun crestini si chiar cred in ce spun:

vazut,

placut,

analizat compatibilitati – dintre care apartenenta la familia lui Christos este conditie absoluta (si aici intervin parintii, matusile, prietenii, pastorii, etc., cu sfaturi de regula necerute de cei doi dar apreciate dupa…, cand dispar fluturii din stomac si realitatea nuda trebuie intalnita).

indragostit (daca conditia anterioara este indeplinita)

casatorit,

culcat,

traitfericitipanalaadancibatraneti.

Doua modele radical diferite. Primul – cultural, al doilea – spiritual. Asa cum am spus, pana nu de mult, aceste doua modele se suprapuneau in mare masura. In acest moment, sunt antagonice.

Ce ma contrariaza este faptul ca ceea ce in anii ’50, de exemplu, scandaliza lumea, acum nu mai scandalizeaza biserica. Pastorul Cristian Ionescu care a clasificat “nunta secolului” ca imoralitate la drumul mare, dat fiind faptul ca cei doi au trait ani buni impreuna inainte de casatorie, s-a alesc cu afurisenii generos aplicate din partea unor…crestini.

Deplasarea modelelor comportamentale de la nivelul societatii, ne trage in aceeasi directie si asta e normal. Anormal e faptul ca nu ne impotrivim sau o facem fara prea multa convingere. Cateva filme de genul “Only Love” au cel putin un efect garantat: desensibilizarea fata de pacat, justificarea acestuia sau macar categorisirea lui ca “irelevant” in contextul general al povestii de iubire care, nu-i asa, justifica absolut totul?

Observ amortirea simtului moral, atrofierea constiintei, lipsa de reactie fata de rau explicata prin redefinirea notiunilor de “bine” si “rau”, folosirea abuziva a harului care iarta la nesfarsit, fara insa sa ne invete s-o rupem cu paganatatea si lecturarea trunchiata a Scripturii care evita pur si simplu pasajele (multe, de altfel) care vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu si despre judecata acestuia, in detrimentul altora care prezinta doar latura “optimista” a lucrurilor: iertarea neconditionata de pocainta, dragostea vazuta ca un cec in alb si eliminarea notiunii de pacat. Acesta din urma, nu mai este privit ca revolta vinovata a omului impotriva Creatorului ci mai degraba ca o boala sau o agresiune exercitata din exterior si ai carei victime suntem. Prin urmare Dumnezeu este cel care vindeca si nu si cel ce judeca iar dragostea lui Dumnezeu si dreptatea lui Dumnezeu – ambele reale, de altfel –  sunt tratate ca antagonice si nu complementare si prima este anulata in numele celei din urma. 

Shakespeare a legiferat mai intai relatia dintre Romeo si Julieta, dupa care i-a sinucis (daca cei doi ar fi trait, de exemplu, probabil ca povestea n-ar prezentat niciun interes). Pentru un Shakespeare modern, aspectul relatiei intime in afara casatoriei, n-ar fi avut nicio relevanta sau poate din contra: o Julieta maritata cu Romeo ar fi plasat povestirea intr-un con de umbra mic-burghez si ar fi golit-o de latura aventuroasa, salbatica si nonconformista, schilodind-o astfel si prin urmare, varianta “nelegalizata” a relatiei ar fi adaugat un plus de “excitement” acesteia.

Imi amintesc ca, pe vremea aia, i-am propus prietenei mele de atunci propria mea versiune de “film bun” si anume “Pele Cuceritorul”, o drama suedeza / norvegiana, cu Max von Sydow in rolul principal si care n-are nimic de-a face cu fotbalistul brazilian. Nu l-a terminat de vazut, asa cum eu n-am urmarit pana la capat “Only Love”.


1 Comment

Oameni, carti si pacate



Domnul Danut Manastireanu ne anunta, cu amabilitatea-i caracteristica si neuitand sa traga din mers un sut in fundul inert al evanghelicilor conservatori din Romania, ca a aparut in romaneste inca o carte a celebrului teolog elvetian, Karl Barth. Este vorba despre “Cunoasterea lui Dumnezeu”.

Nimic rau in asta, daca facem abstractie de pasiunile “anti” pe care domnia sa le revarsa peste tot ce este evanghelic si de factura autohtona, cu resentimente care vin de undeva, dintr-un trecut de sorginte baptista, abandonat si privit acum cu manie de pe corabia anglicana, pe care dumnealui s-a imbarcat cu incrancenare si in ciuda semnelor tot mai vizibile ca aceasta intra la apa.

Cititul face bine iar ignoranta nu ne face cinste asa ca…la biblioteca fratilor. Mi-am cumparat si eu ambele aparitii in romaneste de pana acum ale lui Barth: ‘Dogmatica Bisericii” si “Cunoasterea lui Dumnezeu” (daca stau si ma gandesc, ultima dintre ele nu-i chiar noua, de vreme ce eu o am de vreo 4 -5 luni). Pe prima am si inceput s-o citesc si am ajuns undeva pe la jumatate, cu ceva nadejde de a o duce pana la capat.

Dar acum, intrebare:

ati merge la o biserica unde trebuie sa ascultati un pastor despre care stiti ca traieste in curvie?

Daca da, pentru ce?

Ca sa aflati ce?

Adevaruri despre Dumnezeu? Pentru a asculta discursuri despre adevar?

Adevarul stiut sau cel trait?

Se poate sti, in afara trairii? Si daca da, poti sa si impartasesti ceea ce stii?

Cu ce autoritate?

Abilitatea sclipitoare de a te exprima in chestiuni morale, este un argument suficient care sa compenseze lipsa rectitudinii morale in traire?

Poti face teologie in acceptiunea initiala a termenului (vorbire despre Dumnezeu), fara sa o si traesti?

Ce califica sau descalifica un slujitor?

Ce face ca slujirea acestuia sa devina calpa si sa sune a gol, ca o cutie de conserva goala, pe care ai lovit-o cu piciorul in treacat si al carei zgomot te-a surprins?

Poate fi studiat Dumnezeu ca o broasca pe care o diseci si o asezi sub microscop, dincolo de relatia cu El, care presupune intotdeauna ascultare?

Barth a trait cu secretara sa, pana la sfarsitul vietii si din cate stiu, nu sunt semne ca s-ar fi pocait vreodata.

Mai este slujirea sa valida?

Eu unul refuz sa iau lectii de condus de la cineva despre care stiu ca a fost implicat intr-un accident care a costat o viata…

Din acelasi motiv, sunt circumspect cand e vorba sa ascult vreun pastor american, vorbindu-mi despre casatorie, inainte de a afla macar doua lucruri: daca sotia sa este prima sotie si care este rata de divorturi in biserica pe care o pastoreste?