mirosdecafea

Just another WordPress.com site

India – ultima zi

Leave a comment


Sederea mea in India se apropie de sfarsit.

A fost o experienta unica si care, sper, nu se va mai repeta. 🙂 (exagerez, evident….)

Nu vreau sa fiu nedrept, e o tara interesanta, plina de contraste si de culoare, pe care e cel bine sa o privesti prin geamul inchis al taxiului, daca confortul e lucrul cel mai important din viata ta.

Duminica dupamiaza am iesit din perimetrul hotelului, unde totul este aproape de perfectiune, si am luat-o de unul singur pe marginea drumului. Cat am umblat prin zona industriala a fost inca OK – aici sunt marile companii de electronice si software – a urmat insa orasul sau ma rog, o mica bucatica din el, adica lumea reala, unde isi desfasoara viata oamenii de rand.

M-am miscat un timp printre oameni si gunoaie, m-am aventurat de vreo doua ori pe stradute inguste si am privit fetele pamantii ale celor asezati de o parte si alta, micile magazine in care se vindeau tot felul de nimicuri, femeile spaland vase in lighene mari sau ingrijind copii, fiecare luptandu-se sa pastreze un minimum de decenta, motociclete si scutere strecurandu-se printre oameni si mese incarcate cu tot felul de lucruri, in zgomot de claxoane, tipete si vuietul strazii principale din apropiere…

Imi amintesc de femeia batrana, imbracata in sari si asezata intre cele doua sensuri de mers ale soselei, de cei doi pusti care jucau criket printre mormane de resturi, de oamenii care alergau sa prinda un autobuz care se pusese deja in miscare si de trasaturile obosite ale femeilor ce mergeau pe margine, catre o directie stiuta numai de ele, tarand dupa sine o viata ca o fatalitate de care nu te poti bucura si la care nu ai cum sa renunti, pentru ca ti-a fost pur si simplu data.

La noapte ma voi intoarce in tara. Ma asteapta o calatorie lunga si, foarte probabil, extenuanta.

Ma bucur ca plec si nu regret ca am venit.

Oamenii sunt peste tot la fel si spun asta dupa ce am fost pus in fata unor diferente uluitoare fata de lumea care mi-e familiara.

Ducem cu noi ceea ce Kant numea “cerul instelat de deasupra mea si legea morala din mine” si asta este un dat universal al fiecarei fiinte umane. Traim bucuria vietii si anxietatea in fata ideii ca intr-o zi vom muri, ne miscam imperfect sub soare, schiloditi de pacatul care a patruns nu doar in lume ci in sangele, carnea si sufletele noastre. Nadajduim, plangem, iubim si uram si peste toate si poate tocmai datorita tuturor acestor lucruri iincarcate de instrainare si pustiu, avem nevoie ca rascumpararea sa patrunda in sufletele si trupurile noastre, deopotriva, si sa ne scoata din noroi, intru cer.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s