mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Mda, Brazilia…


Sejurul meu in Brazilia se apropie de sfarsit. Marturisesc ca abia astept sa ma intorc acasa. Nu sunt lucruri particulare de care m-as putea plange aici…sau poate ca sunt… Incepand cu repetatele avertismente de a nu umbla noaptea pe strazi – si una din marile mele placeri este sa hoinaresc aiurea, fara agenda si ghid, pe strazile marilor orase in care mi-e dat sa ajung – si terminand cu acest stil de viata mecanic pe care l-am adoptat: trezire dimineata, mic dejun, taxi, fabrica, taxi inapoi la hotel si in final o cina care consta indeobste in pizza la un restaurant aflat la 5 minute de mers pe jos de la hotelul unde suntem cazati. Si de fiecare data cand plec la masa, imi las ceasul si portofelul la hotel si iau cu mine doar banii de care am nevoie, plus cardul de credit, pe care-l pun intr-un buzunar separat. Cine stie, poate daca ma jefuiesc, or sa ia doar banii…

Nu trac concluzii radicale si ultime, nu pretind ca am ajuns sa cunosc si sa inteleg aceasta tara si nici nu mi-am propus acest lucru. Vad o multime de lucruri normale in jurul meu: oameni plimbandu-se pe strazi, mame cu copii, terasele restaurantelor pline si toate acestea contrasteaza puternic cu zidurile caselor vandalizate cu grafiti si acelasi case inconjurate cu ziduri inalte, deasupra carora au intins si retele de sarma ghimpata, elecrificata uneori; si de asemeni politia militara atotprezenta.

La firma unde lucrez, tipii de la security au arme letale si veste antiglont.

Prin harul Domnului ma voi intoarce curand acasa, ducand cu mine o multime de amintiri, unele unice, ca de exemplu plaja de pe malul Atlanticului, cu valurile care se izbesc de tarm si cu nesfarsitele intinderi dincolo de care patrunde doar gandul, lasand in urma privirea infranta de prea multa nemarginire…

Mai jos, o imagine a orasului Guarhulos, de la etajul 16 al hotelului unde am fost cazat. In fundal, Sao Paulo.

Si o poza de grup a echipei romano-braziliene, care se ocupa de proiectul a carui parte este si subsemnatul…

Imi vor ramane totusi in minte, oamenii pe care i-am intalnit aici: zambitori, prietenosi, amabili si gramada de biserici evanghelice care mi-au presarat drumul, peste tot pe unde am trecut si unde mi-as fi dorit sa fi intrat daca as fi avut un ghid care sa ma indrume prin noianul de temeri si avertismente care m-au insotit si daca portugheza nu mi-ar fi la fel de straina ca araba sau ebraica.

 


Leave a comment

Brazilia – saptamana viitoare


Dupa toate probabilitatile, Duminica seara voi pleca in Brazilia, mai exact in Guarulos (Sao Paulo). Asta daca nu intervin lucruri care sa ma determine sa-mi anulez calatoria – ceea ce in acest moment nu-i deloc exclus). Nadajduiesc in bine, toti o face, nu?

Pentru cei care nu cunosc foarte multe despre partea aceea de lume, Brazilia nu este cel mai fain loc in care te poti gasi, cel putin in privinta sigurantei personale. Din fiecare din calatoriile exotice anterioare, m-am intors cu o gramada de lucruri daruite de contactul cu o alta cultura, fundamental diferita de a noastra si totusi, realizand ca ne situam, in calitatea de fiinte umane, sub umbra acelorasi temeri si nevoi fundamentale, penduland intre  damnare si har, intre grotesc si frumos, intre deznadejde si speranta.

Plec cu nadejde….

Nadajduiesc sa ma si intorc.

ūüôā


7 Comments

De ce nu ma uit la fotbal


In primul rand pentru ca n-am televizor. Si nici n-am de gand sa-mi iau…

Apoi pentru ca nu-mi plac oamenii asociati indeobste cu acest sport. Cei care-l joaca si cei din spatele lor. In general aroganta dezgusta si creeaza distanta. Se asociaza cu prostia si cu mitocania. Exista si oameni inteligenti si aroganti, insa intervine o anume finete in cazul lor, ceva care-mi aduce aminte de aristocratie si care mai atenueaza din soc.

Fotbalul insa pune in evidenta prostia in stare bruta, zgomotoasa, agresiva. Nu cred ca sportul in sine este de vina ci mai degraba psihoza creata in jurul lui si care l-a transformat intr-o uriasa afacere.

De ce aduna acest joc, atata pasiune in jurul sau? De unde toata aceasta dragoste, bucurie, extaz si dezamagire? De ce oamenii se aduna pe stadioane si rad, canta sau plang? Eu cred ca este o directie gresita in care canalizam toate aceste stari si trairi, un gen de masturbare emotionala, o defulare a unor tensiuni pe care altfel nu stim cum sa le administram si nu avem habar ce sa facem cu ele.

Un alt motiv pentru care fotbalul mi-e strain este acela ca ceea ce a¬†inceput ca o lupta pentru¬†ceva abstract (drapelul national, culorile clubului, orasul, etc.) s-a transformat intr-o imensa afacere de miliarde de euro. Nu ma mira deloc lipsa de moralitate a fotbalistilor;¬†sa ai 20 de ani¬†si sa te trezesti deodata urcat pe piedestal, cu o gramada de bani si o alta gramada de femei roind in jurul tau…e un pic prea mult.

Inteleg si pot sa gasesc circumstante atenuante. Asta nu ma va face sa-mi caut modelele din zona aceea.

Cu cativa ani in urma, imi amintesc ca incepusem sa ma uit la un campionat (cel european, cred…) unde juca si echipa Romaniei. Nadajduiam cumva ca daca am castiga, o sa iesim din zona intunecata in care fuseseram bagati de ceilalti oarecum pe nedrept, speram pe ¬†atunci. ¬†Ma gandeam ca Dumnezeu se poate folosi de fotbal ca sa ne scoata la suprafata si sa nu mai stam aruncati intr-un colt al continentului, ca o hartie mototolita. Asta pana m-am uitat mai atent la buzele lui Hagi si mi-am dat seama cu cata pasiune injura. Am realizat atunci ca Dumnezeu nu este acolo, ca nu poate fi si asta nu datorita sportului in sine ci mizeriei in care s-a rostogolit, in care ne-am rostogolit de-a valma ca si natiune.

A fost, cred, ultima incercare.

Sportul pe care mi-ar place sa-l practic? Handbal (feminin).


1 Comment

Cum l-am descoperit pe Dostoievski


Cu ajutorul unui prieten. Aveam undeva intre 13 si 14 ani si tocmai incepusem sa dibuiesc, insetat si nesigur, muchiile usii care ma desparteau de lumea fascinanta a ideilor, a cunoasterii. Voiam sa stiu…fara sa stiu exact ce. Incepusem sa citesc cam tot ce-mi cadea in mana si ca sa rezolva problema relatiei deloc prietenesti dintre banii pe care nu-i aveam si cartile pe care mi le doream, am devenit vizitator fervent (si frecvent) al bibliotecii municipale din orasul meu natal. Citeam in special carti groase, pe care nu le prea imprumuta nimeni si bibliotecara ma privea ca pe o curiozitate a naturii ūüôā .

Nu, prietenul meu nu-l citise pe Dostoievski. El nu prea citea nimic. Era cu vreo 3 ani mai mare, elev la o scoala profesionala din oras (eu eram inca in gimnaziu) si a sterpelit de la biblioteca liceului, primul volum din “Fratii Karamazov”. Mi l-a dat mie, ca oricum nu avea ce sa faca cu el. Imi amintesc ca l-am citit cu o pasiune ciudata. Era vremea cand am decis sa cred in existenta lui Dumnezeu si acesta apare peste tot in carte. Am cautat pe tot parcursul lecturii, diverse puncte de sprijin pentru credinta mea fragila; si le-am gasit. Dostoievski e imbibat de crestinism, personajele sale cred cu fervoare sau il urasc pe Dumnezeu insa nimeni nu-l ignora si nu traieste in absenta lui.

M-a fascinat Aliosa si ii amintesc ca am inceput sa-mi doresc sa devin ceva asemanator, eventual sa ma calugaresc sau sa ma fac preot, ca un mod extrem, absolut, de a-mi trai credinta.

Apoi am ajuns la poemul Marelui Inchizitor al lui Ivan. Problema suferintei umane si absenta lui Dumnezeu din aceasta, in special suferinta copiilor. Indoiala ca o rana, ca o povara pe care sa o porti mereu dupa tine, pentru ca intrebarea se deschide precum o usa si nimeni nu are destula putere ca sa o inchida la loc. Mai tarziu am inteles ca poti sa crezi doar in mijlocul indoielii, nu negand-o ci acceptand-o ca pe o amputare care te-a schilodit pe dinauntru, dar continui totusi sa mergi inainte in directia corecta… Acceptand aceleasi realitati, traind aceleasi dileme, Aliosa alege sa creada in timp ce Ivan n-o face. Credinta nu se naste pentru ca a gasit raspunsuri ci pentru ca accepta sa traiasca impreuna cu intrebarea fara raspuns.

Inca mai am cartea, cu pasajele din invataturile staretului Zosima, de la sfarsitul primului volum, subliniate cu creionul.

In primul an de liceu am lecturat cel de-al doilea volum, de data asta legal imprumutat si returnat. ūüôā

Dostoievski mi-a insotit adolescenta. Au urmat:  Idiotul (stateam si citeam pana la 2 Р3 noaptea), Demonii, Crima si Pedeapsa, Umiliti si Obiditi. Am citit mai apoi memoriile Anei Dostoievskaia. N-am reusit sa citesc Adolescentul Рam avut o incercare esuata Рdar inca n-au intrat zilele-n sac.

 


Leave a comment

Tata



E o poza veche, de pe autorizatia de macaragiu a tatalui meu; dar asta se vede, oricum – la vechimea pozei ma refeream.

Relatia dintre mine si tatal meu n-a fost niciodata grozava. Nici n-a avut timp sa devina astfel, daca ma gandesc ca a murit atunci cand aveam 14 ani.

O multime de lucruri au ramas neatinse, nespuse, nerezolvate….

Clipul de mai jos mi-a adus aminte de el.


Leave a comment

Cred ca mi se potriveste


Realizez ca sunt pe acolo…prin aceeasi zona spirituala. Adica catar… Tare la cerbice, capos, plin de sine, desi tot mai golit…prin harul Domnului.

Ne nastem cu spatele la Christos si toata viata ne e data ca sa ne intoarcem in directia opusa. Greu…tare greu…

E ca o ruptura din propriul eu catre altceva, un fel de salt in gol, o amputare aparenta.

Iata ce spune Steinhardt:

“Constat ca nu inteleg decat de bata. E o surpriza pentru un intelectual. Dar vorba ceia, asta-i situatia. Dumnezeu, milostivindu-se, ma bate ori de cate ori e nevoie. Cu ierburi amare, cu varga, cu scarbe, nu ma cruta. Ma baga-n sperieti, ca de frica stiu. Asa, batraneste. Ciomagit, ma trezesc si-mi vin in simtiri¬† pentru un timp.”