mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Cum l-am descoperit pe Dostoievski

1 Comment


Cu ajutorul unui prieten. Aveam undeva intre 13 si 14 ani si tocmai incepusem sa dibuiesc, insetat si nesigur, muchiile usii care ma desparteau de lumea fascinanta a ideilor, a cunoasterii. Voiam sa stiu…fara sa stiu exact ce. Incepusem sa citesc cam tot ce-mi cadea in mana si ca sa rezolva problema relatiei deloc prietenesti dintre banii pe care nu-i aveam si cartile pe care mi le doream, am devenit vizitator fervent (si frecvent) al bibliotecii municipale din orasul meu natal. Citeam in special carti groase, pe care nu le prea imprumuta nimeni si bibliotecara ma privea ca pe o curiozitate a naturii 🙂 .

Nu, prietenul meu nu-l citise pe Dostoievski. El nu prea citea nimic. Era cu vreo 3 ani mai mare, elev la o scoala profesionala din oras (eu eram inca in gimnaziu) si a sterpelit de la biblioteca liceului, primul volum din “Fratii Karamazov”. Mi l-a dat mie, ca oricum nu avea ce sa faca cu el. Imi amintesc ca l-am citit cu o pasiune ciudata. Era vremea cand am decis sa cred in existenta lui Dumnezeu si acesta apare peste tot in carte. Am cautat pe tot parcursul lecturii, diverse puncte de sprijin pentru credinta mea fragila; si le-am gasit. Dostoievski e imbibat de crestinism, personajele sale cred cu fervoare sau il urasc pe Dumnezeu insa nimeni nu-l ignora si nu traieste in absenta lui.

M-a fascinat Aliosa si ii amintesc ca am inceput sa-mi doresc sa devin ceva asemanator, eventual sa ma calugaresc sau sa ma fac preot, ca un mod extrem, absolut, de a-mi trai credinta.

Apoi am ajuns la poemul Marelui Inchizitor al lui Ivan. Problema suferintei umane si absenta lui Dumnezeu din aceasta, in special suferinta copiilor. Indoiala ca o rana, ca o povara pe care sa o porti mereu dupa tine, pentru ca intrebarea se deschide precum o usa si nimeni nu are destula putere ca sa o inchida la loc. Mai tarziu am inteles ca poti sa crezi doar in mijlocul indoielii, nu negand-o ci acceptand-o ca pe o amputare care te-a schilodit pe dinauntru, dar continui totusi sa mergi inainte in directia corecta… Acceptand aceleasi realitati, traind aceleasi dileme, Aliosa alege sa creada in timp ce Ivan n-o face. Credinta nu se naste pentru ca a gasit raspunsuri ci pentru ca accepta sa traiasca impreuna cu intrebarea fara raspuns.

Inca mai am cartea, cu pasajele din invataturile staretului Zosima, de la sfarsitul primului volum, subliniate cu creionul.

In primul an de liceu am lecturat cel de-al doilea volum, de data asta legal imprumutat si returnat. 🙂

Dostoievski mi-a insotit adolescenta. Au urmat:  Idiotul (stateam si citeam pana la 2 – 3 noaptea), Demonii, Crima si Pedeapsa, Umiliti si Obiditi. Am citit mai apoi memoriile Anei Dostoievskaia. N-am reusit sa citesc Adolescentul – am avut o incercare esuata – dar inca n-au intrat zilele-n sac.

 

Advertisements

One thought on “Cum l-am descoperit pe Dostoievski

  1. Interesanta coincidenta subiectului tau cu ceea ce urmaresc eu acum. Tocmai sunt la al saptelea episod din idiotul. un film superb, care nu cred ca sare peste capitole si nici nu le infrumuseteaza cum fac americanii cu cartile lor. Si este rusesc…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s