mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Aleksandr Soljenitin – Lumea Sfaramata


Am citit recent acest discurs al lui Soljenitin in varianta originala (engleza). Rusul asta a “citit” corect ceea ce a vazut in 1978, dupa 3 ani de America. Interesant ca nu s-a lasat furat si orbit de ceea ce ia de obicei ochii unuia care ateriza din estul comunist, in mijlocul opulentei materiale si al posibilitatilor de tot felul, aparent fara limite. Nu cred ca gresesc daca folosesc cuvantul “profetic” cu referire la acest text. Scris acum mai bine de 30 de ani, eu il gasesc mai actual ca niciodata. Intuitiile sale au fost extraordinare.

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt…

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?

Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să se ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertisment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?

Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occidentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.

Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului…

Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege…

Media confecţionează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii […]

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă… poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă […]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă […]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul

Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].

Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea.

Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu o mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă…

Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?

Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Advertisements


Leave a comment

Ganduri pe o plaja (1)


Randurile de mai jos le-am scris in Brazilia, pe o plaja, la malul Atlanticului. Acum doar le transcriu. A fost unul din visele mele: sa stau pe o plaja (aproape) pustie si sa privesc valurile. Ore in sir. Mi s-a implinit visul...

As putea sta astfel ore, zile, saptamani si sa ascult valurile. Ce trebuie sa vad si n-am vazut inca, sa inteleg si pana acum nu am inteles? Care este intelesul frumusetii pentru ca, indiscutabil, aici este enorm de multa frumusete?

Da, viata este un amestec de lumina si intuneric, de bine si rau, suferinta si bucurie si nimic din ceea ce ne loveste, ne apasa si ne inghite, nu poate sa anuleze momentele cu adevarat frumoase – ca acestea, bunaoara – sa le faca pur si simplu sa dispara si sa ne convinga ca nicicand n-au fost.

Actuala imperfectiune pe care o traim la nivelul experientei, poate sa nege ideea de perfectiune, existenta ei si sa ne convinga ca a aspira in directia aceasta este inutil si prostesc. Dar insasi imperfectiunea vorbeste despre perfectiune si lipsa unui lucru, despre ceea ce ar putea fi.

Perceptia golului indica spre ceea ce poate sa umple acest gol.

Dumnezeu a pus in noi foame de vesnicie pentr ca, pe de o parte, suntem departe de aceasta si pentru ca, pe de alta parte, ii apartinem.


7 Comments

Streangul de gat


Ca domnul Danut Manastireanu  se straduieste cu puterile-i nu prea grozave (din fericire) sa puna streangul de gat statului Israel, nu ma surprinde deloc.

Ce ma surprinde si ma oripileaza este faptul ca Emanuel Contac a muscat-o. Agenda domnului anglican, imbibata de umanism, liberalism teologic, simpatii socialiste in ce priveste politica si acid in cantitati care ar face gaura si in blindajul unui tanc, sunt deja consacrate, dar filologul de la ITP ce scuza are?

DM nu pierde nicio ocazie sa provoace, intr-o maniera deloc eleganta si atunci cand apar reactii, sa deplanga talibanismul ignar al maselor conservatoare si fundamentaliste de evanghelici romani, caracterizati prin prostie si incapabili sa se ridice la inaltimea augustei sale gandiri.

Cristian Ionescu reactioneaza si o face bine – incomparabil mai bine decat a facut-o la ideea ca unii indraznesc sa foloseasca alte traduceri decat cea a lui Cornilescu.

Nu stiu de ce, dar situatia asta cu “bietii” palestinieni, neintelesi si neajutorati si agresati de statul “fascist” evreu, ma duce cu gandul la acuzatiile pe care pana nu demult ne erau aduse in legatura cu tiganii nostrii. Ca nu-i integram, ca nu le respectam drepturile, etc.

Cred ca realitatea ar trebui inteleasa, studiind si alte surse decat niste clipuri lacrimogene si atent selectate, nu?


Leave a comment

Unde se duce timpul?


As putea sa ma plang ca timpul trece prea repede, dar ce rost are? O sa treaca mai incet? Se vor lungi zilele? Ora va avea mai mult de 60 de minute? Aiurea!

Deci nu ma plang, pur si simplu iau lucrurile asa cum sunt.

Dar daca ma mir, atunci se cheama ca ma plang? Sa ma mir pot, nu?

Ei, da….timpul trece extraordinar, fantastic, nemaipomenit, uluitor, socant, siderant, enervant de repede.

Unde se duce timpul care trece?

In urma? Hm…daca se duce in urma, inseamna ca continua sa existe. O zi trecuta nu dispare pur si simplu, doar ramane undeva in spate, ca o baba care nu reuseste sa alerge suficient de repede pentru a prinde autobuzul care-I pleaca de sub nas.

O zi trecuta este o zi pe care n-o mai poti atinge, care te priveste din urma si-ti face cu mana. Poti s-o regreti doar, sa-ti dai seama ca e o iubire pe care ai ratat-o prosteste, un drum ce te-a asteptat providential dar pe care-ai refuzat sa pasesti din teama sau din lasitate, un cuvant pe care l-ai ingitit aiurea, cand de fapt ar fi trebuit sa-l rostesti.

Sau e asemeni unui copil pe care l-ai abandonat ca pe un caine, intr-un orfelinat anonim sit e-ai dus sa-ti traiesti viata mai departe fara sa ti-l asumi, la pachet cu pacatul care l-a adus pe lume.

Ne vom intalni cu timpul trecut.

Vom sta fata in fata cu fiecare zi pe care am primit-o, care ni s-a dat sa facem ceva cu ea, si acel ceva a ramas neatins.

Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.( Efeseni 5:16)


Leave a comment

Singura optiune


Incercam cu totii sa traim. Care cum poate…

Mergand sontac sau alergand cat ne tin picioarele, tarandu-ne uneori, ne ingramadim in aceeasi directie, a vietii ce trebuie continuata, dusa inainte, intinsa cat de mult se poate.

Nimeni nu vrea sa moara. Inclusiv cei care aleg sa o faca, opteaza pentru o altfel de viata care presupune – cred ei – iesirea din aceasta, cea prezenta, devenita un calvar insuportabil. In sensul acesta, optiunea pentru viata este absoluta.

Privesc oamenii care alearga in toate partile si ma intreb: de ce o fac? Sigur, fiecare isi are propriul motiv. Daca i-ai intreba, ai primi o gramada de raspunsuri logice. La serviciu, spre casa, la cumparaturi, la plimbare, la spital. Resorturi invizibile pun in miscare multimi de oameni in fiecare zi si noi suntem parte a acestor multimi, cu propriile noastre sfori interioare care ne trag intr-o directie anume.

La fel cum gura vorbeste din prisosul inimii, tot asa viata este traita intr-un fel sau altul din prisosul aceleiasi inimi. Acolo sunt resorturile care ne trag si ne imping si datorita a ceea ce este acolo, vorbim tampenii si dupa aceea le si traim.

E greu sa acceptam ca in spatele urateniei morale pe care o intalnim peste tot in jur, sta pur si simplu rautatea umana, ca nu e de vina nici societatea si nici familia ci responsabilitatea trebuie luata, asumata, de catre cel ce face raul.

Spun asta, gandindu-ma la explicatia pe care am citit-o nu de mult si care avea in vedere porcariile din Marea Britanie.

Lumea intreaga a privit cu oroare scenele desprinse parca dintr-un scenariu de groaza, cu tineri care jefuiau magazinele, oameni snopiti in bataie si cladiri incendiate, intr-o frenezie a distrugerii, violentei si rautatii. Acum intrebarea la ordinea zilei este: de ce?

“So who’s to blame? I wouldn’t start with young people. Let me say that again. I wouldn’t start with young people. Who created this socio-economic situation in which only the over 30s get decent pay and have a say in their own destinies and often in the destinies of others? Who created this economic climate in which advertisers bombard us with messages that we are all inadequate unless we buy the rubbish they sell. Is it any surprise that young people look at all this stuff that is advertised all the time, and that they can’t afford and probably never will be able to afford, and feel utterly hopeless and powerless?”

sau mai pe romaneste 🙂

“Deci a cui e vina? Eu n-as incepe cu acesti tineri. Dati-mi voie sa repet: eu nu i-as invinovati in primul rand pe acesti tineri. Cine a creat acest climat socio-economic in care abia dupa 30 de ani sunt platiti decent si au un cuvant de spus in legatura cu propriul destin si cu destinele altora? Cine a creat acest climat economic in care suntem bombardati cu reclame  in care ni se spune ca suntem aiurea daca nu cumparam gunoaiele pe care vor sa ni le vanda. Este atunci o surpriza ca tinerii privesc la aceste lucruri carora li se face publicitate mereu si mereu si pe care probabil nu si le vor putea permite vreodata si se simt fara speranta si fara putere?”

Deci cine-i de vina?

Societatea.

Climatul socio-economic. Frustrarile – reale sau imaginare… Dati-le suficiente lucruri si nu le vor mai fura, cam asta e teoria vehiculata mai sus.

Ucideti bestia. Adica societatea, statul si in principiu orice aduce cu vreo forma de autoritate care tinde sa ne ingradeasca libertatea.

Faptul ca-ti lipseste un rolex la mana si faptul ca ai vazut o multime de reclame in care ti s-a spus ca ar trebui sa ai unul, justifica spargerea vitrinei, ba eventual crapi si capul vanzatorului asa, pentru distractie…

Ne e greu sa acceptam rautatea in stare pura, rautatea fara justificare si fara alta cauza decat ea insasi.

Dostoievski spunea ca atunci cand Dumnezeu e eliminat dintr-o societate, oamenii vor incepe sa se elimine intre ei.

Am lucrat destul de mult cu britanici ca sa-mi dau seama ca societatea britanica l-a eliminat de ceva timp pe Dumnezeu. Am intalnit oameni traind in tot felul de pacate oribile, fara cea mai mica urma de remuscare. Civilizati, politicosi si pagani pana in maduva oaselor.

Incercarea de a pastra civilizatia, eliminand exact ceea ce a nascut-o, ceea ce a creat structura pe care mai apoi s-a cladit, nu poate decat sa esueze. Crestinismul a creat Europa. Crestinismul este pe care sa dispara din Europa – ma intreb cum ar putea sa supravietuiasca aceasta in continuare?

Explicatiei lui Daniel Manastireanu de mai sus, ii opun pe cea a apostolului Pavel (Romani 3):

10 …„Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.
11 Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.
12 Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.
13 Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă;
14 gura le este plină de blestem şi de amărăciune;
15 au picioarele grabnice să verse sânge;
16 prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor;
17 nu cunosc calea păcii;
18 frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”


Leave a comment

Vechituri: O zi mai lunga decat veacul


Week-end-ul asta mi-am cumparat o carte. Nimic nou, stiu…

In materie de lecturi, la mine functioneaza principiul selectiei naturale; altfel spus, citesc doar ceea ce este bun si este bun ce-mi place, plecand de la ipoteza ca pana acum, am avut timp sa-mi formez in oarece masura gusturile si n-am risipit aiurea acest timp. Stiu ca este multa subiectivitate in acest gen de abordare dar…pana la urma suntem cu totii subiectivi, atata timp cat noi suntem subiectii si vrand nevrand, totul trece prin noi si poarta amprenta sufletului nostru.

Cartea se numeste”O zi mai lunga decat veacul” iar autor este Ginghiz Aitmatov, o cunostinta mai veche care m-a intalnit cu “Esafodul”, in urma cu ceva ani. Intalnirea a lasat urme de vreme ce, din vraful imens de carti care-mi statea in fata in librarie, l-am ales pe dumnealui, biruind fiorul rece de pe sira spinarii trezit de gandul teancului de carti necitite de acasa si de lipsa acuta de timp si uneori, de chef.  Stiam ca Aitmatov e bun, fara sa fie usor sau facil; sau probabil ca tocmai de aceea e “bun” (stupid criteriu estetic, nu?).

Totul incepe cu o inmormantare intr-un catun din stepa; cerul este imens si instelat, intinderile sunt nesfarsite si oamenii trebuie sa-si interogheze propria existenta, atunci cand viata unui semen a ajuns la capat, cand propria lor viata se indreapta catre acelasi capat. Lucruri marunte,banale, capata o dimensiune cosmica pentru ca sunt vazute prin lentila eternitatii iar aceasta este fortata de prezenta mortii; bunaoara, aparitia unei vulpi in cautare de hrana in apropierea caii ferate si juxtapunerea unor destine atat de diferite: al omului si al animalului, este posibila pentru ca suntem cu totii fapturi sub acelasi cer imens, traind, suferind, bucurandu-ne si disparand intr-un final undeva…unde?

 Departe de asa zisa civilizatie, oamenii au criterii valorice, exista reguli morale si in acest fel, fiintele umane capata valoare. Exista lucruri care sunt facute cu incapatanare si pana la capat si altele care se inscriu in aceeasi categorie si care sunt rememorate. Bunaoara femeia care munceste ca sa-si intretina sotul invalid, intors din razboi si o face din greu, pentru ca asa trebuie, se cuvine si e normal, fara regrete si fara tentatia altor optiuni, bucuroasa ca s-a intors totusi si sunt impreuna.

“Omul trebuie sa aiba rusine”, spune Burannai Edighei la un moment dat, adica limite, constrangeri autoimpuse, bolovani de carat in carca pentru ca cineva trebuie sa-i care si daca nu tu, atunci cine…?”. Cineva trebuie sa fie “fraier” si sa ramana pe loc, sa faca ceea ce nimeni nu vrea sa faca, ca de exemplu sa curete cu lopata zapada de pe calea ferata, zile si nopti in sir,pentru ca trenurile sa poata sa circule pe mai departe.

“Pe aceste meleaguri, trenurile goneau dinspre Est spre Vest si dinspre Vest spre Est… Iar de o parte si de alta a caii ferate se intindeau marile spatii desertice Sari-Ozeki – Tinutul stepelor galbene. Pe aceste meleaguri, toate distantele se masurau pornind de la calea ferata, ca de la un meridian Greenwich… Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest si dinspre Vest spre Est…”

Descrierea inmormantarii m-a adus in minte ultimul eveniment de felul asta la care am participat, in urma cu vreo 3 – 4 ani. Cu mortu’ pe masa si icoana pe pieptul acestuia, cu barbati si femei din sat, adunandu-se impreuna in curtea casei (era sa folosesc cuvantul “ograda”) si povestind despre ultimele clipe ale raposatului sau amintindu-si cum era pe vremuri cand totul era altfel, mai frumos, mai bine… Si am realizat ca avem nevoie de traditii, adica de lucruri facute dupa un anumit tipic si nu dupa altul, urmand o ordine prestabilia, ca in afara acestora omul devine un auxiliar inutil al existentei, transformata ea insasi intr-un pustiu sterp si fara rost. Mi-a fost ciuda sa vad cartea lui Aimatov printre cele cu pret redus, adica cele care nu se vand; asta in timp ce Cohelio se lafaia la loc de cinste, intru proslavirea prostului gust si telenovelismului literar. Ma rog, asta e…


Leave a comment

Iadul nu este “politically correct” (3)


Unii oameni sunt pur si simplu prosti.

Am cautat eufemisme care sa ma ajute sa nu cad sub incidenta pasajului din Matei, acela cu “prostule” sau “nebunule” insa pe bune ca n-am gasit…

Adica daca spui “prost” e de rau dar “idiot”, “tampit” si “cretin” sunt mai OK pentru ca nu apar in Biblie? Aiurea…

Eh..poate ma salveaza totusi precizarea cu “fratelui sau”. Deci nu oricui, ci fratelui… 🙂

Si ce sa faci daca chiar sunt prosti, dat fiind ca prostia nu e lipsa inteligentei ci incurcarea fatala a valorilor, numirea raului bine si invers, stricarea caii drepte si intortocherea ei.

As fi putut sa spun poate “diabolici” insa a fi diabolic presupune un grad inalt de inteligenta, e drept, strambata, rasucita, aiurea folosita, totusi inteligenta.

Rasfoind aiurea prin blogosfera, am ajuns pe teritoriul unei doamne pe care candva o vizitam mai des. Un blog bine structurat, frumos scris si mai ales, departe de izul de scandal specific blogerilor evanghelici autohtoni.

Dansa ne informeaza, cu trimitere la frantuzescul “le monde” ca un “artist” pe nume Mideo Cruz a expus in Filipine o statuie a lui Isus, avand montat in loc de nas un…penis.

Scandal mare in Filipine, cu interventia sefului statului si avand drept finalitate inchiderea expozitiei.

Innapoiati filipinezii astia.

N-au prea mare respect fata de dreptul la exprimare al omului…

Drept in numele caruia iti poti permite absolut orice, alternativa fiind fundamentalismul conservator care pandeste (“lurkes”) dupa colt.

Ma intreb cum ar fi reactionat prostul asta (la “artist” ma refer) daca cineva ar fi organizat o expozitie cu poze deocheata si ar fi inlocuit figurile tipelor care-au pozat initial, cu acelea ale mamei, sotiei si ficei sale. In numele aceluias drept de exprimare…

Why not?

“Artistul Mideo Cruz pretinde că n-a vrut decât să-i provoace pe oameni să gândească critic” spune Adamaica.

Ei…mi-a venit in minte un alt personaj din spatiul nostru, romanesc, care are si el astfel de puseuri generoase intru gandire (a altora):

“spre deosebire de fundamentalistii dvs., complexati permanent de suprezenia logica a conceptiilor lor ferme si de lipsa lor de argumente, eu nu public doar lucruri cu care sunt de acord (si nu su sunt de acord cu tot ce scrie autorul acelui articol – care nu este totusi un nime’n drum, ci un specialist in teologie biblica – poate prea la stinga, pentru gustul meu, dar prefer sa dialoghez cu oameni de acest gen decit cu oameni ca dvs. – o chestiune de giust, in definitiv). Oamenii de bun simt nu se tem de contactul cu ideile contrare, ci le cultiva, spre imbogatire. Adevarul nu are a se teme de neadevar.
Acest soi de reactie a dvs., tipic fundamentalista, cum ca daca ceva este The Huffington Post trebuie neaparat sa fie rau, este o forma de infantilism intelectual si spiritual si nu am timp de pierdut cu asa ceva.
Sanatate.” (sursa aici)

Ce-i drept, dansul nu a facut ceva asemanator…nici pe departe. E doar acelasi principiu, aplicat de altcineva cu alte valori si mergand o leaca mai departe.

Nu, dumnealui n-a ajuns unde-a ajuns Mideo Cruz. Doar merge in aceeasi directie