mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Padurea si oamenii


N-am mai scris de mult pe blog. Deh…lipsa de chef, lipsa de timp, mai multe….

Am si fost plecat. Moldova, mai exact: Botosani (judetul).

Am fost sa vad oameni si sa-mi vad padurea.

Oamenii: batrani si tot mai aproape de capat:

Padurea e la fel de frumoasa ca intotdeauna. Ingrozitor de frumoasa in acest inceput de toamna cu miros de frunze galbene si racoare intrerupta uneori de razele soarelui, strecurate printre coroanele inca verzi ale pomilor.

Ma gandesc ca intr-o zi, oamenii vor pleca. Batranii pleaca discret, in randuiala; pentru ca a sosit timpul, pentru ca asa e in firea lucrurilor. Sunt bociti de apropiati insa durerea este linistita. Au fost, au trait, raman amintirile ce vor fi depanate uneori seara, tot mai putin si tot mai putine pe masura ce umbra dintre momentul ingroparii si clipa prezenta va creste.

Padurea miroase a toamna… Si mai miroase a secure si a drujba, a fier muscand iremediabil din carnea alba a lemnului, a ultima toamna sau iarna sau primavara, a cer dezgolit impudic si lasand soarele sa arda trarana, iarba si crengile uscate si abandonate in urma.

Am copilarit aproape de padurea asta, alaturi de acesti oameni. Era o insula de viata adevarata in anul petrecut aiurea printre blocurile gri, scoala si ciorovaielile nesfarsite din familie.

Am decis ca din momentul in care vor taia padurea, sa nu mai calc pe acolo.

Nimic nu va mai fi la fel…


4 Comments

Ganduri pe o plaja (2)


Cred ca este ceea ce mi-am dorit, lucrul la care am visat: sa stau pe o plaja (aproape) pustie si sa privesc valurile; sa stau pur si simplu si sa privesc nemarginitele intinderi de ape.

De mii si mii de ani, valurile aceluias ocean se izbesac de acelas tarm. Miliarde si miliarde de valuri. Nicicand iunsa, doua valuri identice. Niciodata acelasi ocean si niciodata acelasi tarm asa cum nu exista doua dimineti identice.

Fiecare val care se sfarama de tarm, este un val care moare. Aceeasi apa – miliarde de valuri… Fiecare sfarsit este conditia unui alt inceput. Si totusi, cerurile si pamantul vor trece. Intr-o zi va fi un ultim val in ultima clipa a marii si o ultima secunda in sirul de clipe a vietii. Singurul etern este Dumnezeu si eterni deopotriva sunt si cei legati de fiinta Sa.


Leave a comment

Jimmy Swaggart


Ce stiti despre Jimmy Swaggart?

Eh…probabil nu prea multe…

Dumnezeu surprinde.

Daca nu ne surprinde, probabil ca nu-l cunoastem.

Deci…hai sa acceptam surpriza. Eu, cel putin, vreau s-o fac, in ce-l priveste pe Jimmy Swaggart. UrmeazaTed Haggard?

Sper…..


Leave a comment

Un excelent interviu cu Tudor Gheorghe


” Lipsa de credinţă, lipsa de educaţie, faptul că s-au populat artificial oraşele, că s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forţă de muncă de la ţară. Şi pe ţăran, când l-ai rupt de glia lui şi l-ai băgat în mahala, a luat ce e mai rău. Şi a devenit mârlan. Nu mai este orăşeanul care ştia că nu trebuie să scuipe pe jos, că nu trebuie să arunce seminţe pe jos. Aşa era educat de mic, de când îl ducea bona la grădiniţă. Nu mai este nici ţăranul plin de respect, din sat, căruia îi era ruşine să facă astfel de lucruri pentru că se uitau vecinii la el. Aşa a înflorit în român, dintr-o dată, mârlănia. Şi a înflorit mârlănia până în sferele înalte ale politicului. Ăsta e rezultatul mârlăniei din sferele politice – lipsa totală de educaţie primară.”

Gasiti interviul integral aici:

http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Tudor_Gheorghe-actor-_-Numai_noi_n-avem_voie_sa_fim_nationalisti_0_546545891.html


Leave a comment

Vechituri: Dumnezeul care nu vindeca


O colega mi-a spus zilele trecute, ca mama ei are cancer.

Era daramata, asa cum este normal sa fie cineva aflat intr-o asemenea situatie si s-a apucat sa-mi povesteasca cum a primit aceasta vestea si ca plange si ca se teme sa moara si are abia 43 de ani… Si dat fiind faptul ca n-am citit asta undeva si ca totul s-a petracut in cadrul unui dialog, a venit momentul in care ea a tacut si a trebuit eu sa spun ceva, ca sa evit o tacere prelungita si penibila…

Intr-o fractiune de secunda – atata am avut la dispozitie, pana sa deschid gura – mi-am revizuit intreaga teologie privind acest subiect . Si pentru ca urasc bla-blaul si vorbele aruncate in vant, am evitat sa-I spun chestia aia clasica, care incepe cu: “Dumnezeu poate sa o  vindece…” si care de fapt nu inseamna, de obicei, nimic. E un fel de: “Ce mai faci?” – “ Bine”… Adica raspunsul pe care-l dai unei persoane pe care-o intereseaza absolut orice pe fatza pamantului, mai putin ce mai faci si cum o duci tu, insa este suficient d politicoasa ca sa te intrebe, totusi.

Imi aduc aminte de anii  ’90 si de evanghelistii – vindecatori,  americani cei mai multi dintre ei, care vizitau frecvent bisericile din Romania; si de expresii de genul: in seara aceasta, Isus Christos va vindeca pe fiecare bolnav aflat in acest loc. In mod obisnuit se citeau cateva pasaje din Biblie apoi aceste a erau interpretate indoielnic, zic eu acum si urma rugaciunea, inflacarata sau isterica – depinde de cel care face aprecierea – iar in final erau pusi sa  ridice mana cei care au fost vindecati. De regula se ridicau cateva maini.

Personal cred ca cei care au fost vindecati cu adevarat erau mult mai putini decat cei ce ridicau mainile, sub emotia de moment. De asemeni, mai cred ca au fost oameni care au fost vindecati efectiv. Oricum, cazurile grave ramaneau neatinse; orbii se intorceau acasa orbi si paraliticii plecau tot in carucioare.

Nu stiu de ce si nu mi-am propus sa analizez acum acest lucru. Doar constat faptele…

Colegei mele i-am raspuns incurcat: “mda…e greu dar va trebui sa treci prin asta”. Necredinta, lasitate, refuzul de a-mi asuma o astfel de declaratie absoluta, cand nu sunt pregatit sa lupt pentru acea persoana –pentru ca, da, recunosc, nu ma intereseaza foarte mult acest caz – in amestec cu oarece onestitate teologica? Cate cava din fiecare, probabil…

Am vazut insa atat de multi bolnavi pentru care s-au facut rugaciuni intense, si care au murit totusi. Sunt oameni pentru a caror vindecare m-am rugat la randul meu si care au murit.

  Falselor incurajari le prefer fara sa clipesc, descurajarile oneste. O minciuna care “ajuta” este imorala, mai imorala decat adevarul care raneste si alunga speranta.

Despre Avraam se spune ca a crezut impotriva oricarei nadejdi; altfel spus: pentru a ajunge sa nadajduiasca cu adevarat, sa se prinda de adevarata nadejde cu ambele maini, n-a trebuit sa invinga doar deznadejdea ci si sa respinga tentatia unor nadejdi false, de duzina, sa refuze sa intre pe niste usi care se deschideau de o parte si alta a drumului, ca niste capcane. Si s-ar putea ca nadejdea de care trebuie sa ne agatam la finalul bolii, nu este aceea a vindecarii, ci a invierii finale.

Uneori ne rugam si Dumnezeu vindeca. De multe ori n-o face si astfel de situatii forteaza intrebarea: de ce cred in Dumnezeu: ca sa fiu vindecat, ca sa obtin ceva de la el, sau pentru ca pur si simplu el este adevaratul Dumnezeu? Si daca nu-mi da ceea ce cer, voi continua sa cred, adica sa raman langa el?

Am multe incertitudini si intrebari fara raspuns pe care le port ca pe niste rani deschise. Stiu cu siguranta un lucru: ca Isus Christos a murit pentru pacatele mele si acest fapt surclaseaza tot binele sau raul pe care va trebui sa-l infrunt in aceasta lume si asta pentru ca miza finala nu inseamna o viata prelungita cu cativa ani aici, pe pamant, ci una vesnica, intr-o lume din care boala durerea si moartea vor fi disparut.

 Si asta conteaza mai presus de orice…