mirosdecafea

Just another WordPress.com site


2 Comments

Anda Calugareanu – Micul Print


Advertisements


3 Comments

Pana la moarte…si dincolo


In mormanele de gunoaie informatice care ne inconjoara in fiecare zi, cu carnagii pe sosele, descrise in detalii lipsite de orice elementara decenta si eventual bogat ilustrate, cu politicieni si functionari spagari si miserupisti si cu parasute ajunse peste noapte vedete (eh, cate pustoaice de liceu viseaza la locul ramas vacant in patul lui Irinel, dupa ce Moni si-a luat zborul), prin toata aceasta imbacseala a raului, vulgaritatii si prostiei militante, transpare uneori cate o raza de lumina, de normalitate si de frumusete absoluta.

“Norma şi Gordon au fost de nedespărţit pentru 72 de ani, cât a durat căsătoria lor. Cei doi s-au încăpăţânat să lase moartea să îi despartă aşa că, aflaţi pe paturi de spital în urma unui tragic accident, s-au ţinut de mâini până în ultima clipă. Au decedat la o oră diferenţă, căci niciunul nu îşi imagina viaţa fără celălalt.”

(Am gasit stirea aici: http://www.adevarul.ro/life/VIDEO_Dupa_o_casatorie_de_72_de_ani-doi_soti_au_murit_tinandu-se_de_maini_0_575942408.html)

72 de ani de casnicie?

Suna probabil la fel ca discursul lui Pavel in fata lui Agripa: acesta s-a inecat si a inceput sa tuseasca convulsiv atunci cand apostolul a ajuns sa vorbeasca despre “infranarea poftelor” 🙂

In acest timp al relatiilor pasagere de o noapte, o saptamana sau o luna si unde concubinajul pe termen lung a ajuns normalitate si virtute (adica o relatie “serioasa” in care n-o “face” decat cu unul/una), ceea ce Dumnezeu a creat ca sa fie norma si sa defineasca normalitatea, a ajuns sa surprinda prin exceptie.

Dar normalitatea este frumoasa, senina, ca o dimineata de sambata in care te trezesti cu o constiinta curata si realizezi ca nici macar nu trebuie sa te ridici din pat ca sa mergi la munca.

Pacatul este urat si urateste. De aceea atat de multi oameni frumosi sunt de fapt de o uratenie cumplita, in timp ce Norma şi Gordon stralucesc unul langa celalalt, in ciuda varstei. Sau poate tocmai datorita acesteia?

Stirea asta m-a facut sa ma gandesc la matusa si unchiul meu. Au mai mult de 50 de ani de casnicie. O casnicie fericita intr-o viata grea, cu multa munca si dupa standardele noastre, saracie. Ei nu se considera saraci. Au ce manca si au un acoperis deasupra capului si pentru asta multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi si incep tot mai mult sa cred ca oamenii bogati nu sunt cei care au, care poseda, ci aceia multumiti cu ceea ce au si mai ales care stiu sa multumeasca, intelegand ca tot ce au, de fapt au primit si este darul lui Dumnezeu…


4 Comments

Don Carson – Cum poate un Dumnezeu bun sa ingaduie suferinta?


Un excelent mesaj. Nu stiu daca ofera raspunsuri… Mai degraba cred ca impinge intreaga chestiun in matca ei normala, ca naruie false nadejdi. De fapt esentialul e sa oferi raspunsuri nu neaparat la intrebarile care ti se pun ci la acelea care ar trebui puse. Don Carson e fermecator: un amestec de eruditie, inteligenta si umor fin. Scuze neintelegatorilor de engleza….

(invatiat-o!)

🙂

.


Leave a comment

Ciuda de toamna


E un frig umed. De fapt nici macar nu-i foarte frig. A fost…acum doar ploua. Monoton, mocaneste, ploaie de toamna pustie, de toamna care nu mai pastreaza nici macar amintirea verii care a fost. Tocmai am citit despre Costel Busuioc ca fost luat la pumni de un interlop, proprietar de spalatorie, caruia a indraznit sa-i ceara bon fiscal. Asa-i trebuie….auzi acolo: bon fiscal! Biata creatura rasa-n cap, cu tricoul mulat pe burta, brate tatuate si lanturi de aur la gat, o fi crezut ca-si bate joc de ea. Evident, a fost chemat la politie pentru audieri. Interlopul, nu Busuioc. Acesta din urma se pare ca a scapat relativ usor asa ca va putea fi audiat pe scena de catre cei dispusi sa dea banii pe biletul de intrare la concert. Mie oricum nu-mi place cum canta.

Cu siguranta ca suntem un popor tolerant, toleranta exersata de-a lungul a sute de ani de istorie incolora, marcata de intrigi boieresti, de domnii fanariote mulgatoare de tara si de peschesuri facute generos turcilor, sub forma de copii pentru trupele de ieniceri si femei pentru haremuri. Pe vremea cand eram militar terist la Cernica, am facut parte din garda de onoare a unitatii si am intampinat un general turc ce ne-a vizitat: tipul era saten, deschis la culoare. Cine stie…o fi fost varul meu la a n-a spita dupa mama, livrata turcilor pe vremea stiu eu carui domnitor autohton ca sa-si prelungeasca sederea pe tron intru cladirea de conace personale si strangrere de parale pentru progenituri.

Eh, istoria asta…n-a fost niciodata fata mare. “Bagaboanta” a facut mereu cu ochiul celor mai tari asa ca e regula ca doar cei care inving in cafteli la scara mare, au dreptul s-o scrie.

Boul de la spalatorie si-a capatat dreptul sa scrie istorie in Timisoara. Asta daca stie sa scrie. Daca nu, probabil ca va fi ajutat de oamenii cu carte ai acestei tari: procurori, judecatori si politaii, ei care or sa dispuna neinceperea urmaririi penale si or sa-l lase sa plece liber si sa-si vada de ale lui, dupa ce-si vor fi incasat partea.

Noroc cu Busuioc ca este cunoscut si noroc ca negrul omorat in Giurgiu era american, altfel totul ar fi fost tacut sub tacere, ascuns sub covor, musamalizat.

Marturisesc ca atunci cand sistemul o sa crape si cineva va incepe sa-i execute pe nemernicii astia, n-o sa am niciun regret. Sper sa inceapa cu oamenii cu carte care scriu istoria dupa dictare.


1 Comment

Un film incomod si un articol interesant pe tema asta


Am vazut “the Soviet Story” cu ceva timp in urma. Il recomand. Uneori avem nevoie de o cana cu apa rece nu ca s-o bem ci ca sa ne fie turnata in cap. Iata ce zice d-ul Plesu despre acest film:

The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. Mă voi opri doar la o scurtă reflecţie despre istorie: 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului.

Cititi intregul articol aici:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-film-antipatic


1 Comment

Si totusi vine toamna


Perele moi se descompun in iarba inalta, strivite sub propria greutate, scurgandu-si mustul dulce si intepator printre firele care au inceput si ele sa prinda o nuanta galbena. Au cazut din pomul inalt si s-au sfaramat iar acum se topesc in tarana primitoare.

Mirosul lor imi aduce aminte de copilarie si de cazanul de tuica al lui Mos Costica, pe vremea cand eu eram un mucea plin de cosuri si de angoase iar el era inca verde, fuma “Marasesti” si tragea la masea in spatele casei. Acolo nu aveam pere ci doar prune, insa acestea putrezesc in acelasi mod si mirosul este asemanator.

Nucul din apropierea casei acoperea cerul cu coaroana sa bogata si-mi placea in mod deosebit atunci cand batea vantul si se auzea un vuiet venit parca direct din ceruri, de munti urniti si mari tulburate, de corabii rasucite de furtuna si zvarlite fatal catre ascutisul stancilor.

Am fost acolo anul acesta, dupa o absenta de patru ani.

Mos Costica s-a lasat de fumat si nici nu mai bea si asta nu-mi place; e trist, ca un om care a pierdut maruntisurile care dadeau oarece farmec vietii, primind la schimb inca un pic de viata, insa golita de farmec .

Mi-a aratat un bilet de externare, cu o lista lunga de boli pe care le-am citit aproape indiferent si ma intreb de ce? Poate am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea ca…asta e, se moare, murim, trebuie sa o facem si e doar o chestiune de timp, timp care ni se da cu zgarcenie si fara sa stim cand va fi, intelegem ca se apropie momentul si asta e…

Au taiat si nucii iar dealul arata ca un brat retezat, jalnic si inutil, peste care vantul aluneca fara sa intampine nicio rezistenta, nerodnic. Ma intreb unde a disparut farmecul, unde s-a ascuns frumusetea, incotro fuge timpul?

De ce cresc copiii si ucid in felul acesta, copilaria? De ce mor copacii, scormoniti in maruntaiele albe de recele fier al drujbelor, dezgolind impudic un cer fara orizonturi?

E linistita toamna aceasta, cu taceri incremenite in nostalgia verii trecute si intrerupte doar de zgomotul perelor ce se desprind de pe ramuri si se strivesc de lut, siroind de seve dulci prelinse in iarba tot mai galbena.