mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Ochi Chernye

Leave a comment


S-ar putea ca anul viitor sa ajung in Rusia. Evident, in interes de serviciu…

Imi amintesc afirmatia unei foste colege (rusoaica), care la ranul ei il cita pe Mandelstam atunci cand spune ca Rusia poate fi inteleasa doar cu sufletul, nu cu mintea. Suflet am. Am si ceva minte….. O sa vad pe care-o folosesc.

Pana una alta, imi place la nebunie Baskov…

Advertisements


2 Comments

Simone Weil despre nenorocire


Gustave Thibon spunea ca cei care au fost candva “muscati” de Simone Weil, nu se mai vindeca niciodata. Cred ca sunt unul dintre ei, desi nu-s nici pe departe de acord cu tot ce a spus / scris aceasta. In ceea ce o priveste, ideile se impletesc tumultos cu propria-i biografie, marcata prin pasiune nemarginita, empatie extrema si lipsa absoluta de masura in a-ti asuma si trai incandescent propriile convingeri, oricare ar fi acestea.

Iata ce spunea Simone Weil despre nenorocire:

“Nenorocirea e anonima…; ea le rapeste victimelor sale personalitatea si le transforma in simple obiecte. Nenorocirea e indiferenta; si tocmai raceala acestei indiferente – o raceala metalica – ii ingheata pe cei atinsi de ea pana in strafundurile sufletului lor. Ei nu vor mai gasi caldura niciodata. Ei nu vor mai crede niciodata ca sunt cineva, oricine.


1 Comment

Vechituri – Fata care a refuzat sa moara


Inainte de toate, nu sunt autorul articolului. Ii apartine lui Fergal Keane si a fost publicat in Sunday Times, in 1997, la 3 ani de la genocidul din Rwanda. Eu sunt doar traducatorul si motivul pentru care am purces sa-l pun in romaneste si apoi sa-l public pe blog nu-i de loc simplu de explicat in cateva cuvinte. Are, daca vreti, de-a face oarecum cu postarile anterioare, avand ca tema cartea Iov si mai are legatura cu o mai veche preocupare a mea care are ca obiect genocidul, adica manifestarea extrema a raului care se ascunde in specia careia-i apartin si eu. Visez la o abordare teologica a temei genocidului, insa ma tem ca n-o sa am suficient timp pentru o asemenea intreprindere; de asemeni este o activitate care forteaza oarecum limitele credintei si pune pe tapet probleme a caror rezolvare, sunt tot mai convins ca o vom afla doar in cer.

  Pana atunci prefer sa urmez indemnul Eclesiastului, de a alege mai degraba casa de jale in locul celei de petrecere si o excursie la Auschwitz in locul unui voiaj la Disneyland. 

In final, imi cer scuze pentru eventualele greseli gramaticale si de “spelling”; apartin deopotriva grabei si ignorantei – voi incerca sa recitesc ce-am scris si sa fac corecturile necesare, peste vreo doua zile. Pana atunci, nu voi avea acces la calculator.

 


Cand am vazut-o pentru prima data, in urma cu aproape trei ani, mi-a parut mai degraba o umbra decat o fiinta umana, o aparitie scheletica pe un pat de campanie, intr-o tara unde trupuri fara viata se gaseau peste tot, pe drumuri si campuri.

Mana ii fusese ciopartita de la jumatate si rana se infectase si capatase o culoare neagra, amenintatoare. In plus mai avea doua gauri adanci in craniu, in partea din spate. Nu se gaseau nici un fel de anestezice care i-ar fi putut alina durerea, in camera aceea pe care o impartea cu alti trei copii. Cand a venit timpul ca ingrijitoarele sa-i schimbe rochia, fetita a inceput sa se zvarcoleasca si sa planga de durere. Am dat asistentei cantitatea de paracetamol pe care o aveam la mine, impreuna cu o punga de dulciuri. Stiam ca e genul de ajutor care nu se potriveste in nici un caz cu situatia de fata insa, oricum, era tot ce puteam face in acel moment.

Asistenta mi-a spus ca numele fetei era Valentina. Avea 13 ani si familia ei fusese ucisa in masacrul comis de soldatii si militiile din tribul Hutu in urma cu cateva saptamani, in parohia din Nyarubuye .Valentina a fost parte a unui grup foarte mic, care a ramas in viata. “Nu va supravietui..”, a spus sora.

Am parasit Rwanda imediat dupa aceea, jurand sa nu ma mai intorc niciodata. In doar cateva saptamani cat am stat acolo, am experimentat raul si brutalitatea la o scara terifianta. Nimic in lume nu m-ar fi putut pregati pentru dimensiunea uciderilor care au avut loc si intensitatea urii pe care le-am intalnit la cei care au comis acest genocid.

Oricum, desi am parasit-o, Rwanda a refuzat sa ma paraseasca si la fel s-a intamplat cu amintirea Valentinei si a altor supravietuitori. M-am trezit intrebandu-ma, mereu si mereu: cum s-a putut intampla un asemenea lucru? Cum pot oamenii sa ucida copii, pur si simplu? Cum poate un om sa ucida, cu sange rece, un copil?

Inca eram in cautarea raspunsurilor cand, dupa trei ani, m-am intors in Rwanda. Tara se schimbase radical. Scolile au fost redeschise si campurile erau pline de tarani care-si  recoltau granele. Zgomotul impuscaturilor fusese inlocuit cu sunetele familiare satelor africane: plasetele copiilor nou nascuti, caraitul cocosilor si behaitul caprelor. 

Biserica care fusese locul in care s-au desfasurat cele mai cumplite masacre, fusese curatita, trupurile moarte inlaturate si depozitate in niste camere alaturate. De altfel si acestea au fost, la randul lor, scena unor crime brutale. Guvernul a decis sa pastreze aceste incaperi ca un fel de memorial al genocidului trecut.

La cateva minute de la sosirea in Nyarubuye  am aflat ca Valentina continua sa traiasca. Imediat dupa ce am vazut-o, in urma cu 3 ani, a fost transferata la un spital si, in ciuda pronosticurilor negative ale medicilor, a supravietuit ranilor primite. Am mers sa o intalnesc in fata bisericii si am vazut o fata inalta si frumoasa, in varsta de 16 ani; nu parea sa mai fi ramas nimic din copilul muribund pe care l-am cunoscut in urma cu 3 ani. Dupa ceva timp, mi-am dat seama insa ca aceasta noua infatisare era doar o aparenta. Pe masura ce Valentina mi-a spus intreaga ei poveste, m-am gasit osciland intre o stare de soc si una de imensa manie.

Povestea a ceea ce s-a intamplat in biserica din Nyarubuye vorbeste deplin despre capacitatea speciei umane de a face rau. Este vorba despre cruzimea de care au parte niste copii, din partea unor adulti, oameni care le erau vecini si in in care au avut incredere.

Totul a inceput  intr-o dupamiaza de vineri, la mijlocul lui Aprilie. De cateva zile, cei din tribul Tutsi care locuiau in Nyarubuye, simteau ca ceva dezastruos urmeaza sa li se intample. Au aflat ca in alte parti ale tarii, populatia Tutsi incepuse sa fie masacrata. In urma cu cateva zile, presedintele tarii, Juvenal Habyarimana, fusese asasinat, cel mai probabil de catre persone din propriul cerc politic.

Desi acesta a fost un Hutu, Habyarimana era perceput ca fiind prea moderat in relatiile sale cu Tutsi si cu acei Hutu moderati, aflati in opozitie. Extremistii se temeau ca acordul care prevedea impartirea puterii intre membrii celor doua comunitati, le-ar putea eroda puterea si ameninta privilegiile financiare.

Moartea sa a fost pusa de extremisti pe seama gruparii Tutsi si a fost pretextul pentru “solutia finala” care presupunea uciderea tuturor membrilor tribului Tutsi precum si a moderatilor Hutu. Rezultatul a fost uciderea intregii comunitati Tutsi din Nyarubuye, cu exceptia catorva.

Uciderile au inceput mai inainte de toate in pietele publice. Valentina a fugit impreuna cu familia ei si s-au adapostit in biserica. Dupamiaza, ucigasii au ajuns si acolo, condusi de catre primarul local, pe nume Sylvestre Gacumbitsi. Intre cei aproximativ 30 de oameni care au inconjurat biserica, Valentina a putut sa recunoasca pe multi dein vecinii ei Hutu. Aveau ciomege si cutite si erau ajutati de soldati din armata rwandeza.

Printre ei era si Denis Bagaruka, un barbat de 56 de ani, ai carui copii au fost colegii de scoala ai Valentinei.

Iata ce s-a intamplat mai departe: “Inainte de toate ne-au cerut toti banii pe care-I aveam, spunand ca cei care platesc, vor fi crutati. Oricum, dupa ce le-au luat banii, i-au ucis si pe acestia impreuna cu ceilalti. Au inceput sa arunce grenade in multime; am vazut um om sfartecat in bucati de o grenada. L-am auzit pe seful grupului spunand ca suntem serpi si ca, pentru a ucide serpii, trebuie sa le zdrobesti capul.

Ucigasii s-au indreptat catre un grup de oameni ingroziti si au inceput sa loveasca si sa injunghie. “Daca cineva ramanea totusi in viata, ii crapau capul cu pietre. Am vazut cum luau copii si-i loveau cap in cap, pana le zdrobeau testele. Erau copii care implorau mila; au fost ucisi impreuna cu ceilalti”, a povestit Valentina. Uciderile au continuat pe parcursul a 4 zile. Catre seara, ucigasii s-au odihnit, veghind totusi asupra zonei unde se petreceau aceste lucruri, pentru ca nimeni sa nu scape.

Copii care plangeau langa parintii lor ucisi, au fost luati de langa acestia si inecati cu capul in latrine. Unul din colegii de clasa ai valentinei, un baiat cu chip de inger, pe nume Placide i-a povestit acesteia cum a vazut cum un om a fost decapitat chiar in fata lui iar unei femei insarcinate i-au spintecat burta, in timp ce bucuria ucigasilor atinsese paroxismul.

“Era atata zgomot”, isi amintea el, “oamenii implorau mila si puteai sa-i auzi pe cei din militii, spunand: ‘prindeti-I, prindeti-I, nu lasati sa scape vreunul’”

Valentina si Placide s-au ascuns printer trupurile celor ucisi, prefacandu-se morti. Valentina a fost lovita cu maceta in cap si la maini si a sangerat cumplit. Uramandu-si instinctele de copil, s-a tarat pana la trupul fara viata al mamei sale, care zacea nu departe. In timpul masacrelor, a vazut cum militia i-a ucis tatal si pe fratele ei de 16 ani, Frodise.

Dupa cateva zile, Valentina s-a tarat pana la o incapere unde erau mai putine trupuri moarte. Pentru urmatoarele 43 de zile, a continuat sa traiasca un mijlocul corpurilor in descompunere, prea slabita ca sa sa poata ridica in picioare si convinsa ca intreaga lume s-a sfarsit.

“Ma rugam sa mor, pentru ca nu mai vedeam nici un viitor. Nu credeam ca mai este cineva in viata, in intreaga tara. Credeam ca ne-au terminat pe toti.”

A baut apa de ploaie in tot acest timp si a scormonit in jur, dupa resturi de mancare. Se mai gaseau ceva fructe salbatice si cereale insa pe zi ce trecea, ea devenea tot mai neputincioasa. In zilele care au urmat, au mai fost si alti copii care au iesit din diversele locuri unde se ascundeau, in jurul bisericii. Cei mai puternici dintre ei au facut focul si au gatit mancarea pe care au putut-o gasi, hranindu-i sip e cei mai slabi, precum Valentina.

Apoi a aparut un alt pericol: caini salbaticiti care veneau si incepeau sa manance din cadavre.

“cainii veneau noaptea si mancau trupurile copiilor ucisi, aflati in alte camere.Un caine a venit in locul unde ma gaseam eu si a inceput sa manance unul corpuri. Am luat o piatra si am aruncat catre el si in cele din urma, a plecat”

La un moment data, desfasurarea povestirii a ajuns intr-un punct in care vocabularul folosit pentru a descrie suferinta, devine total inadecvat si cuvintele palesc in fata adamcimii intunericului. Ca si reporter, gasesc ca aceasta este cea mai dificila povestire pe care am fost pus in situatia s-o relatez. Ca si parinte, am ascultat cu imensa durere povestea Valentinei. M-a uimit curajul ei si, in acelasi timp, am simtit o necuprinsa manie la gandul ca astfel de lucruri s-au intamplat unui copil. Mi-a fost extrem de greu sa-mi controlez aceste sentimente, atunci cand am fost confruntat cu unul din ucigasii din Nyarubuye, in biroul procurorului din localitate. 

Bagaruka, un bunic despre care martorii oculari afirma ca a fost unul dintre cei care au ucis cu entuziasm, s-a intors recent din Tanzania. Acesta a petrecut aproape 3 ani intr-o tabara de refugiati din Benaco, unde el si familia lui au fost hraniti si ingrijiti de catre comunitatea internationala. Omul care, impreuna cu ceilalti, a semanat groaza printre copiii din Nyarubuye, a fost evaziv si nervos, atunci cand am vorbit cu el.

“Ai si tu 8 copii; cum, pentru numele lui Dumnezeu, poti sa ucizi un copil?”, l-am intrebat. Dupa o lunga pauza, mi-a raspuns: “stii…toti oamenii aceia care se adaposteau un biserica, aveau copii. Multi ii tineau in brate si nimeni nu a supravietuit. Nu aveam voie sa crutam copiii. Ordinele erau sa-i ucidem pe toti.”

Mi-a spus ca el insusi a fost orfan si un barbat din tribul Tutsi a fost cel care l-a ingrijit. Bagaruka l-a vazut pe acel barbat ucis la randul lui, la Nyarubuye. “Simt ca-mi pierd mintile cand ma gandesc la asta”, a spus el.

Bagaruka si-a marturisit o parte din crime si, de asemenea a relatat modul in care o parte din vecinii si prietenii lui au fost implicate in assassinate, sperand ca in acest mod sa scape de plutonul de executie.

Valentina spera ca acesta sa nu se mai intoarca niciodata in sat. Ea traieste acum cu una din matusi, impreuna cu alti orfani. Sotul acestei matusi a fost si el ucis, impreuna cu cei trei copii.

Aceasta matusa mi-a povestit despre un vis al Valentinei, care se repeta mereu si mereu. In vis, mama ei se apropie de ea in miez de noapte si o imbratiseaza. Apoi Valentina ii arata mana mutilata si-i spune: “mama, uite ce mi s-a intamplat; uite ce mi-au facut”. Si Valentina se trezeste plangand si realizeaza ca mama ei s-a indepartat si a disparut in intuneric. Apoi isi aminteste ca de fapt este moarta si niciodata nu se va mai intoarce.


3 Comments

Fragmentarium


Inconjurat de lucruri in care ma impiedec, de carti pe care nu apuc sa le citesc si de oameni cu care nu reusesc sau nu vreau sa comunic.

Infasurat in informatii rupte din orice fel de context si rasucite in jurul mintii mele ca un fular pe care-l strangi in jurul gatului intr-o dimineata geroasa de iarna.

Incerc uneori sa evadez pe blogurile evanghelice si  realizez ca am de-a face fie cu mitocani in numele adevarului , fie cu orbi in numele iubirii. Clasa de mijloc este subtire si anemica, ca de altfel si-n societatea noastra.

Aflu ca si-au infiintat palestinienii stat si nu inteleg foarte bine cu ce se se mananca asta si nici daca ar trebui sa ma intereseze. Mda, lumea se clatina si ceea ce ar trebui sa ma uimeasca este ca inca nu si-a rupt gatul; sa mai spuna cineva ca nu exista Dumnezeu…

Ziarele (in forma electronica pe care-o folosesc) sunt pline de aiureli care iau ochii si prima pagina si unde tot felul de mardeiasi impart pumni si smecheri invart bani si femei, de parca asta e tot ce conteaza. Asta e tot ce conteaza?

Piata imobiliara din Timisoara inca nu vrea sa crape de tot, desi perioada de glorie dinainte de criza a cam trecut si, har Domnului, putine sanse sunt sa fie ce-a mai fost. Adica sa traiesti avand drept suprem ideal achizitionarea de patru pereti si sa trudesti o viata ca sa-i platesti.

Biserica merge inainte in timp ce bisericile isi urmeaza programul de piruete muzicale si verbale. Cine vrea sa creada o poate face, uneori ajutat de acestea, de cele mai multe impotriva si-n ciuda lor. Dar nu poti spune ca nu se poate asa ca inocenta absoluta este un mit.

Nu cred nici macar in inocenta totala a copiilor, cea care-l innebunea pe Ivan Karamazov si-l facea sa-si lanseze interogatiile tulburatoare la adresa lui Dumnezeu. Cum sa poti crede cand inocentii sufera? Dar unde sunt inocentii?

Badarania mioritica este exasperanta, ca o manea urlata in boxele vecinului si pe care-o acoperi cu propria ta masinarie de facut zgomot, data la maxim.

Marturisesc ca mi-e dor de buna-cuviinta si liniste, de politete taraneasca, aceea de pe vremuri, in care babele ti se adresau cu “dumneavoastra” si te serveau cu dulceata de cirese si apa rece de la fantana.