mirosdecafea

Just another WordPress.com site


3 Comments

Ce ma enerveaza de Craciun


Sloganurile tampite, gen:

“De Craciun / Fii mai bun”

Adica straduieste-te sa fii o leaca mai cumsecade de Craciun, daca tot ai fost pramatie, animal si jigodie tot anul. Fa si ceva care sa-ti aburce in sus imaginea de sine. Fii mai bun. Lasa ca trece el si Craciunul si-ti revii. Redevii ce-ai fost. Recuperezi.

Si ma mai enerveaza caritatea compensatorie. Tot felul de smecheri care au muls banii publici de-a lungul intregului an si care acum pozeaza in cetateni onorabili si generosi, care azvarla cu bani in stanga si-n dreapta – mai exact ce le mai scapa printre degetele mainilor facute caus si pline ochi cu parai. Printre beneficiari se numara in special bisericile. Ca si cum banii dati acolo te pun un pic mai bine cu Sefu’ care-o sa fie mai putin suparat pe tine pentru ca, pana la urma oameni suntem si mai gresim. Si in comparatie cu altii, esti chiar de treaba, nu?

 


2 Comments

Oamenii care au trecut prin noi


Am vazut marea doar de doua ori in viata: prima oara s-a intamplat acum vreo sase ani, la Mangalia si a doua oara in Brazilia, Atlanticul, adica tot o mare dar ceva mai mare…

Nu mi-a placut Marea Neagra. De fapt marea in sine mi-a placut, insa nimic in afara de ea: aglomeratia, plaja intesata de mucuri de tigara, boxele tipand strident zgmote agresive ce se doreau muzica si populatia feminina romaneasca bantuita de duhuri de dezbracaciune. M-am retras singuratic cocotandu-ma pe pilonii de beton si privind ore in sir valurile, facand abstractie de toate celelalte lucruri enervante din spatele meu.

Am decis atunci sa nu mai calc pe la mare vara si in mintea mea asociez intinderile nesfarsite de ape, cu valuri uriase care se sparg de tarm si frigul care te face sa-ti ridici infiorat gulerul de la haina si sa-ti indesi mai adanc mainile in buzunar.

Pe malul Atlanticului am inteles ce inseamna “urme pe nisip”. Adica niciun fel de urme….nimic. Pasii care se afunda in nisipul umed sunt stersi si in urma ramane suprafata neteda, maturata de apa care se retrage doar pentru a reveni iarasi, pentru a sterge alte urme…

Mi-au venit in minte aceste lucruri, atunci cand m-am gandit la oamenii – anumiti oameni – cu care m-am intersectat in viata. Atunci erau atat de important pentru mine. Acum…uneori ma straduiesc sa-mi amintesc numele lor si nu reusesc. Unii nu mai sunt printre noi, altii au disparut pur si simplu din raza de actiune a vietii mele si au plecat sa-si traiasca propriul destin altundeva.

Ma intreb totusi: cum este posibil ca fiinite umane altadata apropiate, sa lase atat de putin in urma? Urme pe nisip, sterse de timp, agatandu-si existenta de un anume moment, de o fractiune de viata. Totusi, unice in felul lor asa cum fiecare fir de nisip este singular, la fel cum valul – fiecare val – care le matura este irepetabil intre miliardele si miliardele de valuri ce vor matura tarmul.

Imi amintesc de Sergiu, baiatul crescut de bunici si care locuia la parterul aceluias bloc, ca si mine. Ma enerva tot timpul si de aceea il evitam…nu-mi placea sa ma joc cu el. Imi amintesc lucruri pe care le-am aflat atunci despre el: parintii il snopeau in bataie si asa se explica ca bunicii l-au luat si aveau grija de el. Erau catolici evlaviosi. Dupa un timp s-au mutat din bloc si am aflat ca Sergiu a murit de inima, datorita batailor primate mai inainte.

Si sora Mari. Era o babuta maruntica si slaba dar de o vioiciune de invidiat. Ne vizita des si avea prostul obicei sa intre fara sa bata la usa. De vreo cateva ori ne-am trezit cu ea in mijlocul casei. Traia greu, straduindu-se sa-si creasca o nepoata care n-o asculta deloc si sa-si convinga cei trei copii sa se pocaiasca. N-a reusit nici cu copiii si nici cu nepoata. A reusit insa sa ramana langa Dumnezeu, sa traiasca cu El si sa moara cu El. Mi-o amintesc cu mainile pe piept si basmaluta legata sub barbie, parca mai maruntica si la fel de modesta asa cum i-a fost viata, ca semn ca exista un inteles al lucrurilor care poate fi aflat numai dupa ce dam la o parte straturile de poleiala ce le acopera si aceasta se va face doar in ziua de apoi.

Si altii si alti care mi-au trecut pe alaturi, urme pe nisipul sufletului, al mintii, al vietii. Si altii care vor mai trece in timp ce la randul meu, pasesc pe nisipul lor umed si simt apa sarata si rece a marii pe suprafata pielii. Urme pe nisip….

Apoi imi privesc fata, mainile…imi ating ridurile de pe frunte si realizez ca niciodata nu trecem pe langa ceilalti si ceilalti nu trec pur si simplu pe langa noi. Intotdeauna trecem prin oameni si la randul lor, oamenii trec prin noi.

Port in propria carne amprenta parintilor mei si in suflet, anii copilariei care a trecut pentru totdeauna. Duc in spate ceasurile petrecute pe bancile clasei de la etajul 1 al scolii numarul 9 din orasul natal, cu toate lucrurile care s-au intamplat acolo: temerea de a nu fi ascultat cand nu mi-am facut tema, ironiile profesoarei de matematica si aprecierile celei de istorie sau de literatura, relatiile cu colegii care se concretizau uneori in schimburi de pumni si suturi si colega de care eram indragostit in secret si la care priveam cu coada ochiului.

Duc in suflet vizitele la spitalul de oncologie din oras unde mergeam sa-mi vad tatal bolnav de cancer in stare terminala si imi amintesc ca intram acolo cu crisparea interioara cu care se intra intr-un mormant inca neinchis. Si mai port in mine inmormantarea din acea zi de inceput de toamna…

Si alte si alte lucruri.

A…sa nu uit rugaciunile in care am fost pomenit si care n-au fost zadarnice si cuvintele adevarate care m-au gasit in diverse moment din viata si care m-au prins de dupa umar, ca sa pot merge mai departe. Si ce este mai important, duc cu mine harul nemarginit al lui Dumnezeu, ascuns printre gesturi marunte, aproape banale, ca un pahar de apa daruit atunci cand setea a devenit insuportabila.

Toate acestea au ramas, raman…

Pasii pe nisip lasa urme inlauntru.

Si acestea nu se sterg.