mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Mr. Araugo si Saint-Saens


Mr. Araugo auzise de Saint-Saens. Conducea bine – Mr. Araugo, nu Saint-Saens – pe strazile din Sao Paulo si ne spunea povesti despre diferitele locuri pe care ni le arata. A…si am mai vorbit despre Bhrams si Rachmaninov si altii. Terminase filosofia cu multi ani in urma si m-am simtit in largul meu discutand despre diverse subiecte. Unul a fost Dumnezeu. Credea…era catolic… Mai mult, facuse ceva teologie pe vremuri. Si-a dat insa seama ca nu are vocatie preoteasca si a migrat catre filosofie. Mi-a spus ca are un frate preot si o sora calugarita si ca primul facuse cariera academica in teologie iar in prezent traieste la Ierusalim.

Auzisem de revirimentul religios din Brazilia si intr-adevar, daca trezirea spirituala se concretizeaza printr-un mare numar de biserici, atunci avem de-a face cu asa ceva acolo. Dar eu nu sunt deloc sigur ca este asa. Oricum, oamenii cred in Dumnezeu pe acolo si n-am avut timp sa-mi dau seama daca se intampla ceva asemanator cu ceea ce are loc la noi: religia este o chestiune care merge in paralel cu viata concreta si Dumnezeu este bun atata timp cat nu ne strica socotelile.

Mi s-a plans de nu stiu ce predicator penticostal/charismatic care stoarce bani de la enoriasii sai, nevoiasi in cea mai mare parte, cu tot felul de promisiuni de rasplatiri materiale ce vor urma darniciei si nu l-am contrazis. Cu vreo zece ani in urma as fi facut-o. Acum prefer sa tac, in cel mai bun caz, dupa ce am tras cu ochiul indirect sub capota masinii de facut bani din religie, prezenta si pe la noi.

Mr. Araugo avea un fiu care studia nu stiu ce….cred ca tot filosofie si care urma sa plece la studii in China, unde va aprofunda limba si cultura chineza. Era mandru de el si il inteleg…

Vorbea fluent engleza si am aflat ca nu iesise niciodata in afara granitelor tarii sale in cei peste 60 de ani de viata.

Cum de mi-am adus aminte de Mr. Araugo? A…da, Saint-Saens pe care-l ascult chiar in acest moment cu castile pe urechi.

(mai jos, Mr. Araugo impreuna cu subsemnatul si cu un coleg de servici)


4 Comments

Despre viata si moarte


Nu stim sa murim dar putem invata. Orice se invata, nu? Si ar trebui sa o facem, de vreme ce ni se va intampla, mai devreme sau mai tarziu.

“Andreea îşi dă seama cât mai are de trăit un om uitându-se la faţa lui. „Apare o paloare specifică cu fiecare zi”. Cinismul cancerului este că te lasă conştient până în ultima clipă de viaţă. „Mi s-a întâmplat să stau în rezervă cu un bolnav, să vorbesc cu el, să vorbesc la mobil, să mă învârt, ameţită, iar când m-am dezmeticit mi-am dat seama că omul din pat şi-a dat sufletul. Atunci am realizat că omul pleacă din viaţa asta cu cuvintele mele. Aşa am învăţat să-mi asum cuvintele. Să am conştiinţa că nu vorbesc doar de dragul de a vorbi. Acele vorbe pot fi ultimele pe care le aude”. “

Cititi intregul articol aici.


4 Comments

Cate ceva despre imbecilitate


Prosti sunt destui. Si canalii.

Unii n-ar putea exista fara ceilalti, confrom principiului: “daca n-ar fi prostii, din ce-ar trai desteptii?”. (Asta cred ca-am luat-o din Camil Petrescu). O dovada de nemernicie in plus este chiar in aceasta expresie: sa numesti “destept” un ticalos inteligent, care-si foloseste mintea ca sa te jecmaneasca.

Nu l-am vazut pe d-ul Boc in varianta nuda si nici n-o sa-l vad vreodata, in afara de cazul cand o sa impartim candva acelasi vestiar la o sala de fitness, ceea ce este putin probabil… Nu ma uit la televizor, din motive pe care le-am enuntat cu alte ocazii si n-o sa ma repet. Tangential am citit in presa electronica despre incident si lucrurile pe care le-am aflat nu fac decat sa-mi confirme cele mai pesimiste banuieli, pe care le asociez de altfel cu alte realitati romanesti: decaderea invatamantului, migrarea creierelor, impartirea arbitrara a averilor si coruptia atotprezenta.

Realizez ca apartin unei natiuni unde imbecilitatea, prostia, nesimtirea, tupeul jegos, scandalul si tigania sunt la ele acasa. Cioran cred, spunea ca Romania este tara in care este cel mai dificil sa traiesti daca esti om cinstit si de treaba.

Exista o imbecilitate intelectuala si una morala.

Imbecilul intelectual este un handicapat si, prin urmare, vrednic de compasiune si necesitand ajutorul celorlalti.

Imbecilul moral se caracterizeaza insa printr-o ticalosie voita, prin lipsa de principii si de credinte care sa treaca dincolo de streasina propriei case, de propriile instincte si de plinul rezervorului masinii din dotare. Este smecherul care crede ca i se cuvine totul pri definitie si de aceea nu are niciun fel de reguli in a obtine totul.

L-am vazut de-a lungul timpului sub diverse forme: pupincuristul care accede profesional si-si surclaseaza concurentii mai capabili, pentru ca pur si simplu stie cu cine sa se alieze si n-are scrupule in a o face, tupeistul de amvon care n-are nimic de spus si de aceea debiteaza povestioare in care el este eroul caruia i s-a intamplat nu stiu ce, care a dat sfaturi si a castigat polemici cu adversari imaginari, smecherul gelat, intors de prin Italia sau Spania si care-si parcheaza masina “tare” in curtea bisericii, ca sa se vada, sa se afle si sa se stie….

Formele ticalosiei umane sunt variate…un fel de “n”, unde acest n tinde la infinit, confirmand ipoteza lui |Einstein, si anume aceea ca sunt doar doua lucruri infinite: universul si prostia omeneasca, dar despre univesr nu poti fi chiar sigur…

Expunerea unui om gol, pe un post de televiziune national, este o culme a ticalosiei.

A te uita la astfel de emisiuni, atinge in schimb varful prostiei speciei careia, cu onor, ii apartin.


10 Comments

Ce-ar fi daca…?


Nu, nu-i destul…niciodata nu este destul. E ca si cum ai manca neincetat si ceea ce mananci iti amplifica foamea in loc sa ti-o potoleasca. Sau ca si cum ai alerga pe un drum fara sfarsit, incercand sa-i atingi cumva capatul.

Nu ai niciodata indestul din ceea ce iubesti.

Daca nu ma credeti, intrebati un colectionar. De monezi, bunaoara… Va fi mereu ceva care lipseste colectiei, ceva la care sa visezi, pentru care sa pui bani deoparte, sa stringi cureaua si sa strangi din dinti.

Si apoi bucuria de a avea in palma lucrul dorit. Sa-l pui in buzunar si sa stii ca e acolo. Si asta sa te faca fericit.

Da, stiu, e o fericire care tine o zi, doua, trei poate… Dupa aceea te gandesti mai departe la urmatorul lucrusor pe care sa-l inhati ca sa retraesti acelasi sentiment de plenitudine.

Nu se termina niciodata.

In numele iubirii, facem lucruri extreme. Uneori tampenii, alteori gesturi de o noblete care atinge sublimul. Totul depinde de obiectul acestei iubiri. Intensitatea pasiunii ne impinge cu aceeasi forta si cu aceeasi viteza spre acel “ceva” care poate fi glodul sau cerul.

De cele mai multe ori insa este noroi in ale carui baltoace se reflecta cerul si pe care-l confundam cu acesta.

Cum ar fi sa-l iubim pe Dumnezeu cu aceeasi intensitate cu care iubim orice altceva in afara Lui? Sotul, sotia, copiii, propriul trup, sanatatea, timpul liber, prajitura preferata, viciul ascuns, masina, concediul care nu mai vine, amantul sau amanta. Sau sa iubim cu intensitatea cu care ne iubim propria ura fata de cei care ne-au ranit sau ni se pare ca ne-au ranit; sau n-au facut-o dar pur si simplu exista si asta ne scoate din sarite?

Ar fi ciudat de mult…

“Cum doreste un cerb izvoarele de apa, / asa te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”

(Ps.42:1)

 

 


Leave a comment

Un gand (1)


“…caci un om al carui singur sprijin este propria constiinta nu poate intelege niciodata ca o constiinta incarcata poate fi mai puternica si mai integra decat una inselata.”

(Ravi Zacharis – Izbaveste-ne de Rau)


1 Comment

Razlete – 2


Ieri seara, pe cand ma intorceam de la lucru, am incercat sa ocolesc cu grija vreo doua duzini de porumbei care se agitau in jurul unor bucati de paine aruncate de niste binevoitori. Cu greu am ferit zapada sa nu-mi intre in pantofi. Dupa aceea m-am simtit aproape mandru de fapta mea sau, mai degraba, multumit in fata ideii de lucru bun, chiar daca marunt, pe care am reusit sa-l fac in trecere.

Ne-am stricat rostul sub soare si am tarat dupa noi intreaga creatie asa ca putreziciunea este asemenea unui ceas care ticaie consecvent, catre ultima ora, unde cele doua indicatoare se vor intalni si imbratisa acoperind ultima raza de lumina, suflind pentru ultima oara in lumanarea vietii.

Pentru nenorocirile care ne bantuie pe noi, exista o explicatie – chiar daca nu completa si nereusind sa elimine in intregime tensiunea dintre iubirea lui Dumnezeu, suveranitatea lui si porcariile care se intampla peste tot in jur. Dar animalele…cu ce au gresit ele? Imi amintesc ca unul din personajele din “pe frontul de vest nimic nou” al lui Remarque, isi urla de disperare cand vedea caii cu burtile sfasiate si in agonie, intr-un razboi apartinand oamenilor.

S-a anuntat ca va ninge din nou si asta ma bucura. Zapada de acum a inceput sa se murdareasca, adica sa poarte amprenta pasilor care o framanta, a lopetilor si plugurilor care o imping la o parte, a gunoaielor pe care le azvarlim cu indiferenta stupida. Si ma intreb unde este, unde va fi adevarul: in mizeria acoperita de albul pur sau in zapada imaculata ce va acoperi aceasta mizerie?