Nu, nu-i destul…niciodata nu este destul. E ca si cum ai manca neincetat si ceea ce mananci iti amplifica foamea in loc sa ti-o potoleasca. Sau ca si cum ai alerga pe un drum fara sfarsit, incercand sa-i atingi cumva capatul.
Nu ai niciodata indestul din ceea ce iubesti.
Daca nu ma credeti, intrebati un colectionar. De monezi, bunaoara… Va fi mereu ceva care lipseste colectiei, ceva la care sa visezi, pentru care sa pui bani deoparte, sa stringi cureaua si sa strangi din dinti.
Si apoi bucuria de a avea in palma lucrul dorit. Sa-l pui in buzunar si sa stii ca e acolo. Si asta sa te faca fericit.
Da, stiu, e o fericire care tine o zi, doua, trei poate… Dupa aceea te gandesti mai departe la urmatorul lucrusor pe care sa-l inhati ca sa retraesti acelasi sentiment de plenitudine.
Nu se termina niciodata.
In numele iubirii, facem lucruri extreme. Uneori tampenii, alteori gesturi de o noblete care atinge sublimul. Totul depinde de obiectul acestei iubiri. Intensitatea pasiunii ne impinge cu aceeasi forta si cu aceeasi viteza spre acel “ceva” care poate fi glodul sau cerul.
De cele mai multe ori insa este noroi in ale carui baltoace se reflecta cerul si pe care-l confundam cu acesta.
Cum ar fi sa-l iubim pe Dumnezeu cu aceeasi intensitate cu care iubim orice altceva in afara Lui? Sotul, sotia, copiii, propriul trup, sanatatea, timpul liber, prajitura preferata, viciul ascuns, masina, concediul care nu mai vine, amantul sau amanta. Sau sa iubim cu intensitatea cu care ne iubim propria ura fata de cei care ne-au ranit sau ni se pare ca ne-au ranit; sau n-au facut-o dar pur si simplu exista si asta ne scoate din sarite?
Ar fi ciudat de mult…
“Cum doreste un cerb izvoarele de apa, / asa te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”
(Ps.42:1)
mirosdecafea 
February 15, 2012 at 9:39 am
Cum, oare, poate fi iubit Dumnezeu în afara oamenilor? Cum ştii că îl iubeşti pe El mai presus de oricine altcineva? Că e devotament autentic şi nu egoism mascat? Că de lucruri nu are sens să discutăm în acest context. Unde se găseşte dreapta măsură?
February 23, 2012 at 6:59 am
Hm…bune intrebari. Da….
Cum?
Unde?
February 15, 2012 at 2:59 pm
In numele iubirii, facem lucruri extreme. Uneori tampenii, alteori gesturi de o noblete care atinge sublimul. Totul depinde de obiectul acestei iubiri. Intensitatea pasiunii ne impinge cu aceeasi forta si cu aceeasi viteza spre acel “ceva” care poate fi glodul sau cerul.” superb zis.:) felicitari!
February 23, 2012 at 6:58 am
Multumesc.
February 17, 2012 at 10:21 pm
Am sa continui sa comentez pe acelasi ton usor critic. Daca cineva ne lauda e ca si cum ne-ar pune o mana pe umar “mergi inainte ca zici bine”, daca ne critica mai degraba ne invita in a ne reformula, a reinventa si progresa.
Amandoua ne fac bine, doar ca trebuie sa fie in proportie diferita
“Nu ai niciodata indestul din ceea ce iubesti!”
De la inceput cred catrebuie sa diferentiem cativa termeni: cantitate si calitate, infinit si finitudine in Iubire.
Dumnezeu s-a facut om ca omul sa devina Dumnezeu.
Omul este o fiinta cu potentialul nemuririi, nemarginirii, deci niciun obiect finit, perisabil, de colectie sau nu, nu poate umple golul iubirii din el. Vom cauta tot timpul sa-l umplem si ne vom simti mai goi sau vom crede ca suntem plini daca ne vom hrani doar cu paine, senzatii, bogatii, colectii etc.
Ceea ce nu se consuma, nu e perisabil si e in continua devenire este Persoana: persoana Divina sau persoana umana! O persoana nu se poate epuiza niciodata!
Din acest punct de vedere, nu are rost sa ne comparam intensitatea iubirii de Dumnezeu cu cea fata de prajitura preferata. 🙂
Pana si Isus zice “Cine iubeste pe sine insusi, tata, fiu, mama (adica persoane) mai mult decat pe Mine…”.
Cat despre intensitatea iubirii …
Definesti ca norma a intensitatii iubirii: iubirea de oameni, obiecte etc, pentru ca o definesti ca fiind mai mare decat cea de Dumnezeu.
Ca si cum noi stim sa iubim asa de mult pe oameni. Nu reusim sa-i iubim pe ceilalti cum ne iubim pe noi insine macar.
Noua masura a iubirii este cea Cristica, dumnezeiasca, care ne invita sa ne oferim propria viata ca jerta pentru viata celuilalt, care inseamna sa investesti, sa-l ajuti pe celalalt, sa participi la devenirea lui.
Iubirea dintre oameni este imaginea, ecoul iubirii Sfintei Treimi care este una comunitara. Nu exista iubire de unul singur.
Niciodata nu vom reusi sa-i iubim pe oameni prea mult cu iubirea dumnezeiasca. Prea mult ca sa fie mai mult decat putem iubi pe Dumnezeu.
Nu ni se cere sa ne departam de ei.
Ni se cere sa ne indragostim de El.
Ni se cere sa-L cunoastem mai mult, ca sa-L putem iubi mai mult
Ni se cere sa-L iubim mai mult ca sa fim insetati tot mai mult de frumusetea Persoanei Sale.
“Iubirea este masura lucrurilor”
Loredana
February 23, 2012 at 6:57 am
Putem in schimb sa iubim egoist, sa confundam dragostea cu posesiunea si satisfactia pe care o simtim iubind sa ne transforme in iubitori ai propriei satisfactii care provine din asa zisa dragoste daruita. Nu stiu daca e corect sa vorbesti de cantitatea si calitatea dragostei. Mai degraba eu as mentiona autenticitatea sau lipsa ai. Nu poti iubi adevarat dar putin. Problema este ca nu mai facem diferenta dintre dragoste si pasiune. Prima implica intotdeauna pasiune in schimb ce pasiunea poate fi consumata fara dragoste, desi o imita pe aceasta.
Da, ai dreptate, oamenii sunt vesnici insa cred ca vesnicia nu exclude perisabilitatea, adica degradarea calitativa a persoanei. Oamenii se degradeaza prin pacat, prin egoism si ura…
February 23, 2012 at 7:01 am
…si multumesc pentru critica. O apreciaz (fara ghilimele).
🙂
March 1, 2013 at 6:17 pm
De fapt, oamenii nu iubesc deloc.
Nu iubesc amantele, altfel nu s-ar folosi de ele oferindu-le in schimb stigmatizatul statut.
Nu-si iubesc sotii/sotiile fata de care nu sunt de cele mai multe ori nici sinceri nici corecti.
Nu-si iubesc copii pe care ii abuzeaza emotional si ii manipuleaza (ai vazut veodata copil crescut corect? fara a fi exagerat de rasfatat sau traumatizat si dezechilibrat emotional?
Dragostea e atunci cand binele celuilalt primeaza asupra binelui propriu.
O tipa isi punea intrebarea de ce doare dragostea? Daca doare inseamna ca nu e dragoste. Dragostea nu ar trebui sa doara nici atunci cand nu e impartasita. Chiar daca persoana nu raspunde, nu ai nevoie de aprobarea acestuia ca sa nutresti sentimente bune si inaltatoare fata de ea.
Dor nevoile noastre nesatisfacute, nu dragostea!
March 1, 2013 at 6:23 pm
Cu atat mai mult e greu sa Il iubesti pe Dumnezeu pe care nu Il vezi.
Cum sa Il iubesc? De teama iadului? Pentru ca imi da confort interior? Pentru ca am nevoie de El? pentru ca nu pot trai fara El?
Mie mi-e imposibil sa Il iubesc! Nu am de cum si nu am de unde.
Nu ramane decat fagaduinta ca El da si vointa si infaptuire.
March 1, 2013 at 6:26 pm
Aaaaa, uitasem: oamenii nu se iubesc nici macar pe ei insisi. E deajuns sa observi spiritul autodistructiv al omului si ca specie cat si luat individual.
Cred ca singurul lucru care mai opreste omul de autodistrugere rapida este frica de durere si de moarte.