mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Un Gand (1)


Am ajuns astfel să înţeleg că singura şi cea din urmă nenorocire care se poate abate asupra noastră este să ne simţim ca acasă aici jos pe pământ. Atâta vreme cât suntem străini aici, nu ne putem uita adevărata ţară.

(Malcom Muggeridge – Jesus Rediscovered)

Advertisements


Leave a comment

Nebocind pentru lucruri trecute


Nu, viata nu e chiar atat de scurta daca de-a lungul ei ridici pietre de aducere aminte. Lucruri care au ramas in urma dar au fost si e bine ca au fost, pentru ca existent lor de atunci iti incalzeste sufletul si asta peste ani sau zeci de ani. Cele care au fost, nu sunt pur si simplu moarte si trecutul nu absoarbe in nefiinta tot ceea ce ne smulge din maini in fiecare zi. Acestea sunt pastrate undeva, exista si ne asteapta.

Fiecare gest, fiecare cuvant, tacere, zambet sau lacrima sunt acolo asa cum in podurile caselor de demult era azvarlit tot ceea ce nu mai trebuia deocamdata dar, cine stie, poate-o mai fi buna candva… Stau unul langa celalalt si se privesc in tacere asa cum copacii dintr-o padure isi adulmeca unii altora frunzisul, intr-o zi de vara cu soare si fara nicio adiere de vant.

“S-a dus”, spunem noi…

“E aici”, raspunde trecutul…

Isus vorbeste de cana cu apa data in numele unui prooroc si de rasplata care nu se va pierde, si asta pentru ca cel mai marunt si neinsemnat gest de bunavointa facut fata de un semen si pe care-l plecam sub Numele Sau, ajunge sa fie locuit de eternitate. Iar aceasta este stapana atat a trecutului cat si a viitorului.

Lucrurile si oamenii, gandurile si gesturile sunt vesnice iar atunci cand mor, se sfarama, se spulbera, nu fac decat sa alunece dintr-o parte a vesniciei in cealalta asa cum alegi sa te ridici si sa te asezi pe un alt scaun in autobuz, undeva mai in spate, ca sa fii singur cu gandurile tale, in timp ce rotile acestuia se rostogolesc pe acelasi asfalt gri, catre aceeasi destinatie.

Apoi usile se deschid si trebuie sa cobori…


5 Comments

Caru’, pluta si valuta


Caru nu-i chestia aia hodorogita, facuta din lemn si trasa de o martoaga numa’ piele si os si chioara de-un ochi. Noooo…e “za car”, cutia aceea facuta din tabla si care merge pe 4 roti, lustruita si pentru care tre’ sa dai multe zeci de mii de euro din binecuvantarile financiare cu care ai fost inzestrat de providenta.

Presedintele penticostalilor isi indeamna enoriasii sa-si cumpere mertzanuri si nu de oriunde, ci de la un frate, tot penti’ si el, ca cica-s mai bune. Binecuvantate, probabil.

Daca nu ma credeti, uitati-va aici…. Mai exact in minutul 62. Deci…”daca vreti mercedesuri de calitate, la el gasiti. Asa de bune sunt ca si al meu tot de-acolo e”.

Am uitat sa-i spun mamei mele, care e penticostala,  sa-si ia si ea un mercedes din pensia de 550 de lei.

Ca genul acesta de afirmatii sfideaza marea masa de amarati care abia isi duc traiul de pe o zi pe alta si care populeaza bisericile pe care domnia sa cu onor le pastoreste, fie si indirect, in calitate de presedinte al cultului penticostal, este altceva. Pana la urma, cine sunt eu sa judec faptul ca Dumnezeu a ales sa-l binecuvinteze, dar….nu putea macar sa taca?

De fapt, daca urmariti cu atentie interventiile dansului, s-ar putea sa va dea tarcoale acelasi gand care mi-a puscat mie in cap atunci cand i-am vazut “producerea” publica: n-ar putea oare sa taca de tot?

Acum, cateva intrebari care pe mine ma bantuie:

1. Vremea cand intelectualitatea bisericilor evanghelice era formata din ingineri si asistente medicale, a cam trecut. Incep sa rasara si prin bisericile noastre oameni care gandesc si care nu dau cu stangu-n dreptu’ atunci cand vorbesc. Chiar este omul asta reprezentativ pentru acei jumatate de milion de penticostali din Romania?

2. Dumnealui este doctor, …banuiesc ca in teologie. Adica are un Dr. in fata numelui. Hm…eliberat de ce institutie de invatamant? Greu de priceput pentru mine ce fel de doctorat poate sa aiba cineva care-si vorbeste mediocru limba materna? Dar, cine stie, si-o fi scris teza in franceza, ca in ce priveste engleza, am indoieli majore, dat fiind accentul de cocos galic cu care pronunta numele oaspetilor americani.

In incheiere, remarc totusi normalitatea si bunul simt al americanilor. Se vede diferenta dintre cel educat din copilarie sa manance cu cutitul si furculita, si baci Gheorghe, care “s-a ajuns”  peste noapte si si-a tras Dr. si mertzan, ca sa rupa gura targului.


4 Comments

Un om cu care m-am intalnit


Uneori cumpar carti asa…aproape intamplator. O iau, o rasfoiesc si, dupa ce am citit doua sau trei fraze, gata. M-am inselat de multe ori, recunosc. Sunt carti care ocupa doar spatiu in biblioteca mea si care nu vor ocupa niciodata vreun loc in viata mea si n-o sa le las sa-mi muste din timp.

Pe Antonie de Suroj l-am intalnit intr-o librarie din Arad si l-am luat cu mine in drum spre Cluj. Am citit aproape pe tot parcursul calatoriei. A fost ceea ce eu numesc o “Intalnire”. Adica acel ceva care te face sa rezonezi, sa te identifici cu cineva, cu un text, o carte si cu omul din spatele acestora, chiar daca acesta nu mai este demult de aceasta parte a cerului.

In felul acesta i-am descoperit pe Ernesto Sabato si pe Steinhardt, pe Gustave Thibon si pe Oswald Chambers. Au fost INTALNIRI, borne pe marginea drumului vietii, momente de gratie cand, dincolo de timp, limba, cultura, am privit in ochi un om si l-am inteles.

“Scoala Rugaciunii” se numeste cartea si, dupa mai multi ani, inca cred ca este una din cele mai bune carti despre rugaciune, pe care am citit-o vreodata, daca nu chiar cea mai buna.

Fragmentele de mai jos sunt dintr-o alta carte a lui Antonie de Suroj, numita “Dumnezeu si Omul”…

“Sigur ca daca Dumnezeu exista, si eu cred ca exista, il multumeste mai mult adevarul necredintei decat falsitatea credintei.”

“Cred ca maretia omului trebuie masurata nu numai prin potentialul sau uman, ci si prin capacitatea lui de a trai si a muri pentru lucrurile pe care le considera mai minunate decat el insusi.”

“A-l pierde pe Dumnezeu echivaleaza cu singuratatea, cu foamea, cu despartirea, cu moartea. Toata tragedia omului este cuprinsa in aceste trei cuvinte: “absenta lui Dumnezeu.”

“Acesta este principiul jertfei, al sacrificiului, al ofrandei: a darui si a primi nu pentru a castiga ceva in schimb, ci pentru a concretiza un act de iubire.”

“A-i spune cuiva <<te iubesc>> e ca si cum i-ai spune <<nu vei muri in veci>>.”

“raul cade in mainile binelui, intrucat, in momentul in care am devenit victime, am dobandit dreptul de a ierta, un drept cu adevarat dumnezeiesc.”

“tragedia lumii de care ne plangem noi atat de des este de fapt mai mare pentru Dumnezeu decat pentru lume.”


2 Comments

Mesaj pentru tine, parlamentarule crestin


Ce sa fac? Sa fug? Sa ma ascund? Unde?

O dilema asemanatoare  cu cea a autorului Psalmului 139. El se straduia sa scape cumva de Dumnezeu si constata ca asta nu se poate, ca Acesta este atotprezent.

Eu fug de politicianul roman si, in mod special si cu dedicatie, de cel crestin. Adica de tine…
Nu, nu, nu….nu vreau sa te ascult, sa stiu ca esti, ca existi, nu vreau sa-si citesc afisele electorale sau cartile postale pe care mi le trimiti si din care imi zambesti suav, sau sa-ti vizitez blogul.

Nu vreau sa-mi spui ca ma iubesti si nici ca-ti pasa de mine…eventual ca intotdeauna ti-a pasat (da’ eu de ce n-am vazut-o?). Nu vreau nici sa-mi vorbesti despre valorile crestine pe care le-ai aparat in parlament, ca un leu in mijlocul lupilor care au incercat in zadar sa te lase fara codita si nici de grupul de rugaciune din acelasi parlament unde ai fost lumina, mai ceva ca un bec ecologic de 100W.

Ai putea sa nu-ti mai trimiti oamenii sa-mi indese in cutia postala pliantele in care ma anunti ca esti disponibil si ca ma pot inscrie la o audienta? Ar trebui, probabil, sa apreciez ca esti gata sa-ti rupi din pretiosul tau timp si sa ma asculti, sa te prefaci ca chiar are sens pentru tine ceea ce spun, ca iti pasa cu adevarat, ca exist pentru tine mai mult decat un potential vot in plus, care sa te mentina in comodul tau fotoliu.

Poate as fi crezut ca esti exceptie in marea masa de obraze groase care conduce aceasta tara, daca mi-ai fi spus asta cu 3 ani in urma. Sau cel putin cu 2. Acum este prea tarziu… “vine” alegerile asa ca nu te mai cred. 🙂

Poate, cine stie, ai (si) intentii bune. Poate chiar incerci sa faci ceva….adevarul este ca nu te cunosc, ca nu am stat niciodata fata in fata, ca te judec dupa un anume instinct care ma face sa miros de la o posta oportunismul, dupa partidul in care ai ales sa marsaluiesti si dupa gesturile publice pe care le faci si care ma fac sa te vad ca pe o lichea ca oricare alta. Stiu, nu esti un monstru si marea majoritate a colegilor tai nu sunt, dar nu trebuie neaparat sa fii un monstru ca sa faci rau…uneori mult rau.

Marturisesc ca am obosit sa aud despre cei ca tine, si asta mereu si mereu, in fiecare zi, despre coruptie, spaga, trafic de influenta, etc. M-am saturat de procesele nesfarsite de care cei din tagma ta scapa mereu basma curata si mi-e lehamite de discursuri despre “tara”, “stat de drept”, etc

Lasa-ma in propria manie reprimata de politete si oleaca de bun simt amestecat cu ceva crestinism, si care m-a ajutat pana acum sa nu folosesc cuvinte urate la adresa domniei tale, asa cum te-au blagoslovit atatia pana acum.

Poate cel mai mult ma deranjeaza cersitul voturilor prin biserici si modul in care il amesteci pe Dumnezeu in agenda ta electorala. Amvonul nu este o tribuna, stimabile, iar oamenii merita un pic de respect, fie si numai pentru ca au fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In aceasta ordine de idei, cred c-o sa incep sa am mai mult respect pentru un ateu care se declara astfel si-si sustine deschis punctul de vedere, decat pentru un crestin uns cu toate alifiile. Asta dupa principiul ca o curva de pe centura este mai sfanta decat una din biserica si care face pe sfanta.

Ieri, cand pentru intretinere, caldura, curent si internet, am fost nevoit sa scot 515 lei din buzunar, asta in conditiile in care locuiesc intr-o garsoniera, m-am intrebat foarte serios,: oare cum se descurca cineva care castiga 7-800 de lei? Si sunt atitia in aceasta situatie, in aceasta patrie a multimii de amarasteni care duc in carca o clasa subtire de purtatori de falci, vile si masini tari. Adica cei care te duc in carca pe matale… Si mi-am dat seama ca nu mai vreau sa ma gandesc la asta pentru ca ar insemna sa incep sa te detest, parlamentarule “crestin”.

Si ca sa rezum in doua vorbe ceea ce ti-am spus mai sus: lasa-ma in pace.

Semnat: Oaia din banca.


3 Comments

Biserica in criza (sau: chior sa fii si tot o vezi)


Am avut de-a face cu atata imitatie de entuziasm, traire crestina, spiritualitate, etc., falsuri mai mult sau mai putint grosolane, incat am ajuns in situatia sa ma intreb uneori daca mai exista autenticul, altfel decat ca piesa de muzeu si amintiri depanate de batranei acri si scortosi, in fraze lungi care incep cu: “pe vremea mea…”. Dupa care urmeaza o tirada de ridicare in slavi a trecutului si infierare a prezentului decadent.

Mda….lucrurile nu mai sunt ca pe vremuri. S-au sucit, strambat, amestecat dar…era chiar asa de grozav inainte? Si de ce binele trait atunci nu ne-a facut suficient de puternici ca sa stam in picioare cand avalansa de noutati – bune si rele – s-a revarsat peste noi, imediat dupa ’89? De ce nu am fost vaccinati impotriva materialismului nebun care ne-a facut cu ochiul prin usa intredeschisa catre lumea asa zis “libera”? De ce am alergat ca nebunii ca sa facem bani, cu orice pret, in Austria si Germania, pretinzand ca suntem refugiati politici – prima minciuna, primul compromis si care le-a facut pe celelalte care au urmat, mai acceptabile? Si uite-asa, albul a devenit gri iar griul a fost definit ca o forma de alb, justificabil si acceptabil, introducand si legalizand orbirea care numeste binele rau si da amaraciunea in loc de dulceata.

Miscarea carismatica din Romania a aparut si pe acest fond al golului lasat de bisericile evanghelice traditionale si a adunat sub steagul American, deopotriva oameni nemultumiti si raniti dar si pe cei care, sufocati de falsul atotprezent si de nimicul oferit pe post de hrana spiritual, au vrut sa treaca dincolo, catre altceva, catre ceva mai mult. Cizma in gat a pastorului-dumnezeu a nascut visul libertatii, eliberat mai apoi cu zmuncetul revoltei care alege sa spuna “Nu” ipocriziei generalizate si prostiei zgomotoase a nulitatilor cocotate la amvoane.

Dezamagirile ulterioare m-au invatat sa nu mai caut intr-un sistem sau curent religios, ceea ce doar Dumnezeu imi poate da.  Am vazut ca nu tot ce zboara se mananca, ca nu orice vis este viziune si nu oricine vorbeste in numele lui Dumnezeu si-si incepe discursul cu: “asa vorbeste Domnul”, are intr-adevar urechea lipita de zidul ce desparte lumea  noastra de cealalta.

Am mai vazut imposture cu staif, tupeul inlocuind indrazneala si bla-bla-ul oferit pe post de Cuvant cu “C” mare iar nou venitul cu cas la gura, ridicandu-se de sireturi si numindu-se “Slujitor al lui Dumnezeu”.

Privind in urma, realizez ca libertatea este un exercitiu dificil, este un bisturiu care aduce vindecare sau ucide – depinde cine este cel care-l tine in mana si-l manuieste. Si mai realizez ca in afara iubirii si a responsabilitatii, aceeasi libertate creeaza monstrii.

Mai constat ca vremea marilor evanghelizari de pe stadioane, cand visam sa castigam Romania la Christos in doi timpi si trei miscari, aducand-o de fapt la baptism, penticostalism, etc., a trecut si e bine ca a trecut. Intre timp, curiozitatea cu care-I priveam pe americani s-a dus, impreuna cu visul sa gasim vreunul care sa-si dea seama cat de grozavi suntem si sa ne sponsorizeze si eventual sa ne cheme in vizita in paradisul de peste ocean unde sa umblam din biserica in biserica, povestind cum am rezistat eroic si martiric fostului odios regim.

Si a (cam) trecut si vremea ajutoarelor care umpleau bisericile in anumite zile (imi amintesc ca in biserica pe care o frecventam pe vremea aia, in ziua de marti, la rugaciune, cladirea devenea neincapatoare. Miraculos…).

Ne-au ramas ranile compromisurilor de tot felul, reputatiile ruinate prin afaceri dubioase, aducatoare de bani si alungatoare de Duh, familiile subminate de catre de masculii dusi la munca pe dincolo si care si-au gasit iubiri de ocazie, care sa compenseze lipsa nevestei ramase in tara sa aiba grija de prunci (situatie care de altfel, continua. Numai ca de data aceasta nu mai avem Germania si Austria ci Italia si Spania). O gramada din aceste lucruri nu se stiu si probabil nu se vor afla niciodata pe acest pamant. Au ramas insa golul din priviri, tensiunile din familii si copiii care s-au aruncat cu capul in jos in masina de tocat suflete si  trupuri a acestei lumi.

Oricum, “show must go on”. Masinaria de “entertainment” religios va merge inainte, de asta nu ma indoiesc. Tot mai sofisticata, pe masura ce reactia apatica a publicului devine devine si ea tot mai vizibila sau scaunele goale se inmultesc, tot mai agresiva si mai “motivatoare”, osciland intre bancuri ce dau predicilor un aer bonom si colocvial si cantece chinuitoare de chitari electrice si ucigatoare de baterii batute cu ciuda.

Nadejde? O…este, altfel mi-as lua jucariile si suparat as pleca sa ma culc, cu fata la perete sau manios, asemeni lui Iona,mi-as deplange curcubetele  pleostit si soarele care ma bate in cap pana la lesin.

Nadejdea ca Dumnezeu exista, e real, e viu.

Nadejdea ca El este suveran, ca nu a pierdut controlul.

Nadejdea ca, dat fiind pasiunea lui pentru joc si ironie, isi va scoate martori din pietre, magarite sau pruncii celor ce au ales calea ranceda a compromisului, spre rusinarea vesnica a acestora.

Nadejdea celor 7000 de barbati care nu si-au plecat genunchiul inaintea lui Baal (si pe langa ei, inca vreo 14000 de femei – si ma intreb: oare de ce nu le-o fi numarand si pe ele?).

Nadejdea ca, mereu si mereu, nu ni se face dupa cum am merita.

Nadejdea ca, dupa multele virgule introduse in lunga fraza a istoriei, va urma punctul final. Si Dumnezeu va fi cel care-l va pune.