mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Un Gand


“Doua lucruri pe care le poti privi la nesfarsit: focul care arde si zapada care cade. Trebuie sa le privesti cu multa rabdare pentru ca ele sa se apucesa vorbeasca. Si ce-ti spun? Habar n-am, dar au multe de spus, si tot ce au de spus este important.”

(Julien Green – Placerea de a te Povesti Tie Insuti)


3 Comments

Ză Komunicat (sau: comunicatul care comunica ca nu stim sa comunicam)


Si-a facut…

Ce si-a facut?

Cruce dom’le, cruce si-a facut. Pe ambele parti

Si ce daca?

E de rau?

Rau mare?

Foarte mare?

Cat de rau si cat de mare?

Si de ce e rau?

Pentru ca incalca “valorile crezului penticostal”. Cum le incalca? Sau le calca?

In picioare, banuiesc. Se urca cu picioarele pe ele, sare in sus ca un apucat, tropaie asa cum calca Matusa Ileana lutul, ca sa faca chirpici.

Si care sunt acele “valori ale crezului penticostal” pe care le incalci in momentul in care iti faci cruce? Aici lucrurile devin vagi, ca o proorocie din cele multe unde ti se spune ca Dumnezeu te iubeste si are un plan mare cu tine.

Dar care sunt, per ansamblu, valorile penticostale?

Banuiesc ca sunt diferite de valorile crestine, ca altfel Cristian Ionescu ar fi vorbit de acestea din urma si ar fi sunat mai bine, mai frumos si mai normal. Si cu mai multe sanse sa arati cu degetul la Biblie care contine valori cum ar fi: dragoste, credinta, rabdare si altele de acest fel. Dar acestea sunt nu penticostale ci crestine. Pentru C.Ionescu, cele doua categorii se confunda, la fel cum si ochelarii de cal se confunda iremediabil cu cei de vedere.

Sau sa inteleg ca exista o iubire penticostala si una crestina, o credinta penticostala si o alta crestina?

Ca cea penticostala poarta batic si canta din harfele mari, in timp ce cealalta e mai putin constrangatoare in aceste privinte (adica variaza intre batic, palarie, freza punk, par lung-scurt-lipsa si harfele pot fi caiete de cantari schiop traduse dupa repertoriul Hillsongs).

Cristian Ionescu jubileaza, se citeste asta printre randurile in care incearca sa mimeze echilibrul si impartialitatea. I-a iesit si faza cu Penielul iar acum si asta cu Pustan, facatorul de cruce. Se pare ca cei din conducerea Cultului Penticostal actioneaza lobotomizat si la comanda, asa cum un caine dresat se ridica in doua picioare si da din coada, la un anume gest al dresorului.

In ce consta raul, pana la urma? Ani de zile noi, evanghelicii, ne-am straduit, apologetic, sa demonstram, sa argumentam si rasargumentam confratilor mai mult sau mai putin ortodocsi, ca nu ne facem cruce pentru ca nu trebuie sa o facem si ca gestul respectiv este inchinare la chip cioplit si bla bla.

Conversatia se desfasura cam asa: “de ce nu va inchinati la sfanta cruce bai, ratacitilor”, la care ratacitul raspundea: “crucea tre’ sa o porti, mai, nu sa te inchini in fata ei. In Biblie zice sa te inchini lui Dumnezeu, nu la cruce”.

O discutie “fair” as zice, cu aceeasi cantitate de argumente si cu aceeasi calitate a logicii. Iar noi plecam convinsi ca am avut de-a face cu un idolatru care va merge in fundul iadului, pentru ca, nu-I asa, acolo vor ajunge in cele din urma idolatrii, iar respectivul pleca si el bucuros ca a scapat de un sectant afurisit care a incercat sa-l indeparteze de dreapta credinta, care nu poate fi decat cea ortodoxa.

Vladimir Pustan a incalcat regulile jocului, a spart  tabuurile si a tulburat constiintele incremenite in certitudini betonate acolo de ani si ani, certitudini care fac ca interogatia sa fie numita ispita si gandirea sa devina inutila.

Comunicatul Cultului Penticostal este o mostra a acestei negandiri, a viziunii lipsita de orice nuantare, unde albul si negrul sunt categorii absolute si care nu permit nici macar diferite nualte de gri, ce sa mai vorbim de culori precum rosul, verdele, albastrul…

Fara sa reiau argumente intoarse pe toate partile de cand Pustan a tras sutul in fund mai marilor lui, as vrea sa spun totusi ca unul si acelasi gest – in cazul acesta, facutul crucii – are semnificatii si valente total diferite in functie de o gramada de factori ce tin de context. Daca pe vremea lui Antonescu, pocaitii erau snopiti in bataie si, ca semn ca s-au lepadat de ratacirea lor, erau obligati sa-si faca semnul crucii – si in acest context asta si insemna acest semn: abandonare, renuntare, lepadare – semnul crucii facut de un pastor penticostal intr-o biserica ortodoxa sau catolica, in care, culmea, a fost invitat sa predice, poate fi un simplu gest de politete, o incercare de a se integra in mediul eclesial respectiv intr-o suficienta masura incat sa se faca ascultat, sa fie considerat credibil si mesajul pe care-l aduce sa fie primit.

Comunicatul Cultului penticostal pacatuieste grosolan prin lipsa de argumentatie teologica si logica, deopotriva. Argumente de genul: atingerea imaginii Cultului Penticosta, tulburare mediatica, mod de inchinare ce nu corespunde credintei penticostale, vadesc un limbaj de lemn si o gandire la fel de flexibila ca materialul amintit mai inainte.

Insa comunicatele nu sunt dialoguri, nu-I asa? Ele nu au rolul de a convinge ci de a invinge, nu de a intelege ci de a reduce la tacere. Sunt date de pe pozitia celui ce detine adevarul absolut si de aceea nu trebuie sa se intrebe, sa intrebe si sa astepte raspunsuri.

Strans uniti in jurul Cultului si a conducatorului sau suprem, nu vom lasa ca vreo idée sa se strecoare in mintile noastre si ale enoriasilor nostrii, nu vom lasa incertitudini in intelegerea unor pasaje din Biblie, care sa produca tulburare si nu vom permite gesturi care sa iasa din rutina cotidiana, numaita cu atata emgfaza: “inchinare”.

In incheiere, precizez ca nu sunt fan Pustan si nici macar nu cred in succesul incercarilor sale ecumenice, cel putin nu cu BOR. Predica lui Constantin Necula este o mostra de marlanie, cu atat mai mult cu cat a fost tinuta la o intrunire penticostala. La fel cum pentru Cristian Ionescu, crestinism = penticostalism, pentru Necula biserica = ortodoxie si intregul sau discurs a fost o prezentare a “frumusetii” confesiunii sale, inaintea unor sectanti. Gestul este cu atat mai lipsit de delicatete cu cat Pustan l-a predicat pe Christos  de fiecare data cand a facut-o, atat la ortodocsi cat si la catolici.

Intre timp, ceata care se vrea risipita prin acest comunicat, pluteste inca amenintatoare: ceata negandirii, a bocancului infipt in beregata si a ranjetului de piatra, dincolo de care se ascund falsele certitudini ale unei ignorante atent intretinute.


1 Comment

Perplexitati de om modern


Nu mai citesc.

Nu mai citesc aproape deloc. Sau o fac dezlanat, fara consistenta si fara disciplina. Ce-i drept, nu mai am timp. Am avut? O…daaaa… In privinta asta, ma hranesc cu amintiri. Era o vreme cand asta faceam. Acasa, la lucru… Nici atunci nu o faceam sistematic. In fine…disciplina n-a fost niciodata punctul meu forte.

Imi privesc cu jale vrafurile de carti care s-au strans si-si asteapta randul si ma gandesc serios daca randul acesta va veni vreodata. Si ce carti….of… De exemplu, cu ai mult de 1 an in urma mi-am comandat “A History of Christianity”, de Paul Jonson. O rasfoisem acum mai multi ani si am realizat ca tin in maini o carte de istorie care-si merita lectura si timpul aferent acesteia. Dar de unde timp? Tot de el am si “O Istorie a Lumii Moderne” pe care am inceput-o cu vreo un an si ceva in urma si din care am dat gata vreo 200 de pagini. Restul de aprox. 500 inca ma asteapta. Si Hans Küng …nici nu l-am deschis…

Realizez ca trebuie sa fac ceva si sa pun ordine in haosul asta intelectual.

Totodata ma intreb foarte serios, unde vom merge in acest ritm? Sistemul social in care traim tinde sa ne transforme in niste auxiliare ale proriilor joburi, in rotite intr-un mecanism, facute sa se invarta la comanda si care sunt inlocuite fara problema si fara remuscari, atunci cand nu mai fac fata.

Si un alt lucru care ma nedumereste este: cand mai au oamenii timp sa-si creasca copiii? Nu sa le puna farfuria cu mancare pe masa si hainele in dulap, ci sa-i creasca pur si simplu, adica sa vorbeasca cu ei, sa se plimbe, sa petreaca timp?

Imi vad propriul timp ca o bucata de paine din care fiecare vine si taie o felie si pretinde ca are nevoie de ea, ca i se cuvine. Si la final, cand pretentiile sunt puse cap la cap, realizez ca painea ar trebui sa fie de doua ori mai mare. Adica ziua sa aiba 48 de ore…

 

 


2 Comments

Aventuri penticostale – Convertirea: intre inspiratie si transpiratie


M-am convertit la Christos intr-o biserica penticostala. Pe vreme aceea, biserica pe care incepusem sa o frecventez echivala cu credinta insasi. Intre timp, am incetat sa mai gandesc astfel. Din fericire…

Acum as vrea sa vorbesc despre saptamana de evanghelizare care se tinea  o data pe an, iarna. Era cam la fel peste tot, la baptisti si la penticostali; la crestini dupa Evanghelie nu prea stiu cum era ca n-am fost acolo la evanghelizari ci doar asa, in vizita, la cate un program obisnuit de biserica.

Deci…cum era? Iata cum se desfasurau lucrurile: era chemat cate un “star” in materie de predicare, cineva despre care se stia ca “e bun”; adica unul plin de Duh, asta echivaland cu miscari ample ale bratelor, volumul vocii care facea ca microfoanele sa fie nu doar inutile ci de-a dreptul periculoase si tonul aceleiasi voci care varia intre soapta si suspin atunci cand povestea despre copilasul sarac si orfan, cu mamica bolnava si multi fratiori si urlete care ar fi traumatizat si o cireada de vaci, cand descria mania viitoare, focul iadului si judecata de care nu va scapa nimeni din cei care nu se pocaiesc. La urma, predicatorul se ambala, marea de batice din partea dreapta incepea sa ofteze, sa susine si sa tremure, corul se apuca sa cante in surdina: “o vino…, dupa care urma “chemarea”. La Christos, evident. Care echivala cu ridicarea mainii. Si se insista, se insista, li se datea pacatosilor o ultima sansa, apoi inca o ultima sansa, se facea ultima chemare dupa care ultima chemare era repetata din nou si din nou…

Adevarul ca saptamana aceea era un eveniment, unul cu totul special. Se faceau pregatiri intense, era chemata crema lautarilor religiosi din tara, se scoteau o parte din banci, anticipand aglomeratia care va urma, pentru ca sa incapa cat mai multi oamnei (in picioare). Si se statea in picioare, ooo, cum se mai statea. Si cei care prindeau catre o priza ca sa-si vare in ea stecherul casetofonului si sa inregistreze tot!

Oamenii se rugau si Dumnezeu era cel care asculta rugaciunile asa ca sunt sigur, au existat nenumarate convertiri autentice in randul celor care au ridicat mana, adica oameni care s-au dat pe ei insisi lui Isus si au inceput sa umble cu el. Pentru unii este o umblare care dureaza de zeci de ani.

Printre cei care predicau atunci erau oameni de o valoare autentica – intelectuala si spirituala, deopotriva. Imi aduc aminte de cativa dintre ei si imi amintesc ca mesajele lor erau ca o gura de aer curat, dupa ce un an intreg ascultasem cai verzi pe pereti si abureli spuse cu emfaza de catre tipi care nu prea aveau nimic de spus si nici nu constientizau asta pentru ca apoi sa taca in smerenie.

Cee ce contest eu acum este moralitatea metodei, apasarea pana la podea a pedalei emotionale, transmiterea unor adevaruri partiale si deci trunchierea Adevarului prin faptul ca erau prezentate beneficiile, nu si costurile, implicatiile ulterioare ale uceniciei. De fapt, consistenta teologica a ceea ce se predica atunci era mai degraba la limita inconsistentei. Sigur, astea erau vremurile, accesul la informatie era extrem de limitat si intelectualitatea bisericii era reprezentata de cate vreun inginer ratacit printre noi si cateva asistente medicale.

Totusi, justifica asta manipularea?

Asa cum am spus, unii s-au convertit autentic.

Multi, foarte multi au raspuns emotional, dupa care, atunci cand euforia s-a risipit, au redevenit ceea ce au fost, de fapt s-au intors la ceea ce nu au incetat niciodata sa fie. Pentru cei care au ramas in biserica, totul se reducea la frecventarea acesteia Duminica si Joia dupamiaza, eventual umblatul pe la diferite cercuri de rugaciune si staruinta dupa Duhul Sfant. Ucenicia era o notiune quasi-necunoscuta teoretic si cu siguranta, in totalitate absenta, practic.

Pentru cineva cu un neuron cat de cat activ, atmosfera era de o ariditate insuportabila si cantitatea de idei continute in discursurile lungi si servite ca si “Cuvant al Domnului”, practic inexistenta. De bine de rau, m-am refugiat in lecturile cartilor religioase care incepusera sa apara pe la inceputul anilor ’90 si in cateva relatii de prietenie care faceau ca viata sa mearga inainte, nu pentru ca frecventam biserica ci, oarecum, in ciuda acestui lucru. A…este totusi un aspect pozitiv pe care nu vreau sa il omit: rugaciunea…erau nu putini oameni care se rugau, ceea ce ma face sa cred ca, in vreme ce fara rugaciune nu se poate, rugaciunea singura nu este suficienta si nu inlocuieste statul cu nasul in carte si gandirea cu creierul proprietate personala.


9 Comments

Confesiunile unui Frustrat (2) – Fata Frumoasa din Cor


Era frumoasa, sigur ca era. Ce sa fac, sa pretind ca n-am observat-o, ca a trecut pe langa mine asa…ca treiul barat, autobuzul care m-ar fi putut duce de la piata pana aproape de casa si pe care nu-l luam niciodata? Mnooo….

Deci…era frumoasa. Canta in cor, mai exact la alt. Altul e un fel de bas feminin, ceva intre tenor si sopran (cred…ca nu ma prea pricep la muzica). O vedeam de fiecare data venind si asezandu-se la locul ei, undeva in partea dreapta.

N-as putea sa spun daca eram indragostit de ea. Nu stiu…poate eram. In general iubim vise, iluzii, propriile dorinte proiectate asupra celorlalti si nu fiinte reale. Dupa care ne plangem ca nu e asa cum am crezut, cum am vrut noi sa fie. E ca si cum te-ai plange ca vara e cald, iarna, frig si ziua are 24 de ore. Adica sa bocesti pentru ca realitatea este la fel de reala ca intotdeauna, ca tu ai fost chior.

Respecta regulile. Venea cu fusta si batic si asta era destul pentru cei din jur. Nu se intreba nimeni ce se ascunde sub un batic corect asezat (nici sub o fusta, dar despre asta nu vreau sa vorbesc). Avea un usor strabism insa…cum sa spun, nu ma deranja. De parca ar fi avut vreo importanta ce ma deranjeaza pe mine si ce nu.  N-avea….

In fine…daca pantalonii sunt o evidenta clara, ceva de genul “alb pe negru”, cum sa apreciezi decenta unei fuste? Fusta lunga… Sa masori presiunea stofei pe piele? Gradul de stramtosenie?  Aiurea… Deci..ea se imbraca corect si biserica pe care o frecventa era fericita.

Pana intr-o zi…..

N-am fost acolo si cele de mai jos mi-au fost povestite de un prieten foarte bun care a asistat la toata tarasenia. S-a ridicat intr-o sedinta, genul ala de sedinte in care se fac dari de seama, se discuta probleme de interes comun de genul: sa nu mai intarziem la biserica, constructia noii toalete, prezenta la repetitiile de cor, etc. si si-a spus povestea. A incercat s-o spuna, pentru ca a fost bestelita, huiduita, pentru vina de a fi tulbutat linistea bisericii si armonia care domnea atotprezenta.

Prietenul ei, care se intampla sa fie si baiatul pastorului, o lasase insarcinata. Apoi istoria s-a derulat si mai terifiant: facuse un avort si cel care a dus-o cu masina la cabinetul cu pricina, a fost chiar pastorul.

Asa cum am spus, n-a avut parte de prea multa intelegere si compasiune. De fapt, mai deloc. Babele au inceput s-o stuche, comitetistii sa faca front comun in jurul fratelui pastor greu incercat si masculii sa se gandeasca la modul deloc neprovocator in care intra in biserica si se aseza la cor, in partea dreapta…

Urmari? Cateva. Tipice pentru o parte a bisericilor penticostale din Romania.

Pastorul s-a autosuspendat pentru cateva luni. Noooo…n-a fost vorba de demisie sau ceva de genul asta. Mai degraba ceva in genul: magarilor, nu stiti ce pierdeti si daca va legati de mine, poate chiar o sa va las de izbeliste.

Baiatula a fost pus la disciplina. Dupa care scos din ea…. Apoi s-a insurat cu o fata de familie buna din aceeasi biserica.

Pastorul? A fost cercetat, verificat, cautat la suflet si duh de mai marii din cult. Si, dat fiind faptul ca a fost gasit frumos, normal, sanatos si duhovnicesc, a fost repus in functie. Functie pe care si-a pastrat-o pana mai deunazi cand la pus in loc pe fiu’su.

Biserica si-a revenit destul de repede. Corul continua sa cante la fel de frumos despre dragostea nemarginita a Domnului, despre harul care iarta pacatosii si despre viitoarea judecata de apoi, care va face dreptate tuturor nedreptatilor ascunse sub pres si betonate in constiinte care si-au pierdut orice urma de simtire. Babele din biserica s-au linistit cu o liniste ingrozitor de asemanatoare celei din cimitirul din Valea Seaca, catre care privesc cu tot mai multa ingrijorare. Totul e bine acum…

Ce s-a intamplat cu ea, cu Fata Frumoasa din Cor? Hm…s-a maritat cu un barbat care a spus ca o iubeste. Evident, din afara bisericii. Evident… Poate chiar o iubea…cine stie? Am crezut mult timp ca cei capabili sa iubeasca cu adevarat sunt crestinii…doar ei. Ma intreb daca nu cumva m-am inselat…

Am vazut-o, cred, cu cativa ani in urma. Nu mi s-a mai parut atat de frumoasa. Poate pentru ca de data asta purta pantaloni….

Ne-am salutat in treacat si m-am gandit ca tocmai am asistat la un love storry penticostal, ceva intre telenovela, drama si comedie amara, mai mult drama decat comedie si mai mult amara decat telenovela.

Atat.


1 Comment

Confesiunile unui Frustrat


Mai trag din cand in cand cu ochiul la “adorabila” scena politica romaneasca si in loc sa ma distrez, sa ma tavalesc pe jos de ras, ma oftic. Asa….de fraier. Caragiale a fost genial si asta ma linisteste oarecum: ce a fost va mai fi si cu siguranta, este, prin urmare Biblia este adevarata. Suntem la fel ca in urma cu 100 de ani, aceleasi instincte de mancatori de mici si bautori de bere de la Gambrinus, aceiasi politicieni verosi, lipsiti de scrupule si aceleasi Mitze telenoveliste visand la portofelul plin al unui Bibic modern, cu care sa se distreze putin intr-ul perpetuu carnaval in care mastile tin loc de fata (daca nu de obraz). Am mai spus si alta data ca la romani prostia este pandemica si realizez tot mai mult ca am avut dreptate. Si mi-e ciuda ca nu m-am inselat, ca realitatea imi surclaseaza pesimismul.

Cand mi-am vazut conationalii din Arges smulgand micii direct de pe gratar si furand caserolele cu carne cruda, in timpul 1 mai-ului organizat de PSD, am realizat ca repulsia nationala fata de tigani este o gaselnita sub care ne ascundem propria tiganie care s-a transferat din domeniul rasei, a culorii pielii si al mirosului, in cel al caracterului, unde nici macar Michael Jackson nu reuseste sa devina alb si nici parfumul Hugo Boss nu reuseste sa acopere putoarea.

Nu ne mai salveaza nici biserica, saraca…. Ba nu, nu saraca…orice, numai saraca nu. BOR SRL este o imensa masina de facut bani, de o eficienta care starneste probabil invidia coreligionarilor evanghelici care se viseaza si ei posesori de binecuvantari asemeni parinteilor. Imi povestea cineva cum si-a obtinut popa din oraselul lor parohia: si-a dus masina la patriarhia si le-a facut-o plocon; cu cheile in contact. Nu, la noi nu s-a ajuns acolo ci mai degraba ungerea se transmite pe cale genealogica si biserica se lasa mostenire. Asa ca daca nu te pricepi la nimic, daca te inspaimanta perspectiva santierului unde sa te bata vantul in ceafa si ploaia in cap, du-te la teologie si poate scapi. Daca tac-tu-i pastor, scapi sigur…

Stiu, stiu, nu-i peste tot la fel si poate de aia mi-e ciuda. Ca oamenii normali raman undeva in urma, pentru ca esenta lichelei este parvenirea cu orice pret. In politica, in religie, profesional….

Am aflat ca in alegerile din Franta, socialistul are toate sansele sa castige si ma intreb cat de idiot trebuie sa fii ca sa alegi propria sinucidere ca si natiune – pentru ca asta inseamna pentru francezi continuarea aceleiasi politici de emigratie. De la Revolutia Franceza li se trage si ma gandesc ca isi merita soarta, ca oricum au dat cam tot ce era de dat lumii in materie de cultura si acum vor disparea asa cum este aruncata la gunoi coaja unei lamai din care s-a stors tot ce trebuia stors.

Citeam zilele astea ca in fiecare an sunt ucisi 171000 de crestini, probabil cei mai multi in tarile musulmane si asta mi-a adus aminte de domnul Danut Manastireanu si de misiva pe care a semnat-o si in care sunt prezentate scuze musulmanilor pentru crimele faptuite de crestini impotriva lor de-a lungul timpului. Si mi-am dat seama ca viata nu este doar un paradox ci adesea se transforma intr-o mare bataie de joc, intr-o injuratura de mama rostita printre dinti si in furia care te face sa lovesti cu toata puterea in zidul de beton care-ti sta in fata si sa-ti rupi mana astfel.