mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Aiurea, care etica?


Inainte de alegerile locale, biserica in care ma inchin a fost calcata de politicieni (era sa scriu “de hoti”). N-am scapat, desi suntem pana la urma o mana de oameni si deci nu prezentam cine stie ce interes in ceea ce priveste potentialele voturi pe care le-ar fi putut obtine de la noi.

Au venit, au explicat, au promis si au plecat.

Asa se intampla cam la fiecare patru ani. Am spus cu alta ocazie ce gandesc despre politicieni in general si despre politicienii crestini, in special. Pana la urma, eticheta religioasa nu este o garntie a caracterului si nici nu-l poate inlocui pe acesta. Pe langa asta, frustrarea produsa de um mitocan religios este de cateva ori mai mare decat cea creata de un mitocan pur si simplu; se presupune ca de la un crestin e normal sa astepti altceva. Realitatea ne invata insa ca, foarte probabil, aplicam cu mult prea multa usurinta titulatura de crestin in dreptul a tot felul de indivizi dubiosi, aparuti din tunelul unor afaceri dubioase dar facatoare de bani sau din increngatura unor relatii de familie, in care taticul e pastor si mare bastan la carma cultului (nu spui care). Pana la urma, ungerea se transmite cel mai bine pe cale genealogica, nu-i asa?

Printre cei care ne-au vizitat, a fost si d-ul Gheorghe David. La sfarsitul articolului sau despre dubioseniile evanghelicilor politici, Otniel Veres il prezinta pe Gheorghe Lazar intr-un fel de lista de “asa nu”:

   Gheorghe David (penticostal – Timişoara), in timp ce Dugu junior este prezentat ca: Marius Cristinel Dugulescu (traseist baptist – Timişoara) .

Ei bine, intre timp lucrurile au evoluat asa ca avem un: Gheorghe David (traseist penticostal – Timişoara). Da, domnul Gheorghe David si-a facut un update la viziune si a ajuns la concluzia ca domnul (“d”-ul mic ne este deloc o greseala) vrea ca el sa paraseasca corabia batuta de vanturi a PDL-ului si sa treaca la PSD.

Hm…si cand a fost la biserica , ne-a spus ca nu va mai candida pentru un nou mandat de senator si ca a venit doar ca suport pentru cei ce candidau la Consiliul Judetean. Dar revelatia este progresiva, nu-i asa?

Iata mai jos articolul integral al lui Otniel Veres:

Despre etica dublă la evanghelici (3)

Politica din şi spre fundul iadului

Curvia capătă chip în multe feluri. Din păcate simţul nostru moral şi justiţiar se trezeşte din amorţeală mai ales în faţa acelei forme de curvie care izbeşte cel mai mult ochii, respectiv curvia fizică, sexuală. Aici sîntem campioni la aruncarea cu versetul, ştim destinul veşnic al curvarului, cunoaştem psihologia prostituatei, sîntem experţi în soluţii spirituale, ne dăm ochii peste cap şi suspinăm mioritic (un fel de a-ţi face cruce în mod evanghelic) la cît de murdară şi josnică a ajuns lumea.

Mulţi cred că adevărata curvie se prezintă numai sub forma ţinutei sexy, profunzimea depravării morale măsurîndu-se în cît mai puţini centimetri de material de la talie în jos. Uităm că, în realitate, curva sau prostituata poate apărea la costum şi cu cravată, ba mai mult, la amvonul bisericii. Însă şi aici există multe forme de curvie: curvia financiară, curvia aroganţei, curvia lăcomiei. În rîndurile de mai jos ne oprim la o formă specifică de curvie în costum, curvia politică între evanghelici.

Să fim bine înţeleşi în ceea ce ar trebui, totuşi, să fie clar cititorului: nu vorbim de politicianul creştin, nici nu ne opunem ideii de participare a creştinilor în politică. Vorbim strict despre cei care nu fac politică, ci curvie în politică, o formă mult mai spiritualizată, dar fundamental aceeaşi, a curviei fizice.

Cel mai patetic tip de curvă politică este pastorul-politician, specie din care avem cîteva exemplare celebre în cultul baptist: Dorel Popa, fost primar al Aradului sau Ionel Tuţac, secretarul general al Uniunii baptiste din România. În cazul acestora, au existat pe vremea implicării lor active în politică – se pare că fostului primar al Aradului cîntecul de sirenă al funcţiei politice încă îi răsună în urechi, doar că „măreţele” realizări ca şef al oraşului îl trag în jos – discuţii care i-ar fi pus în dificultate şi pe scolastici, vestiţi pentru distincţiile fine de limbaj şi concepte: ba că a fi primar nu înseamnă a face politică, deoarece aceasta înseamnă asumarea unei funcţii administrative, ba că a fi în consiliul judeţean, la fel, nu este o slujbă politică sau alte asemenea fine disocieri justificatoare.

Spre lauda lui, trebuie spus că deputatul Marius Cristinel Dugulescu, dîndu-şi seama, probabil, că trebuie să-şi trăiască adevărata dragoste în scaunele parlamentului, nu în amvonul bisericii, a renunţat la pastorală după intrarea activă în politică.

Se va aduce, poate, exemplul reuşit de pastor-politician al actualului preşedinte al Germaniei. Paralelismul ar fi potrivit în cazul în care cariera acestor pastori (sau foşti pastori) mioritici ar fi încununată şi de altceva decît falsurile financiare (demascate de Academia Caţavencu în urmă cu cîţiva ani) şi votul la două mîini ale „fratelui” Dugulescu sau plimbările galante pe la ştrandul public (că, deh, lumea vorbeşte) ale fostului primar al Aradului.

Aceşti „domni” se consideră indispensabili în administrarea lucrării Domnului pe pămînt şi îşi asumă cu mîndrie acest rol providenţial. Ce s-ar face Parlamentul României sau alte instituţii publice colorate politic fără lumina evanghelizatoare adusă de aceşti aprigi luptători cu Scriptura, care au uitat că nu poţi să-ţi slujeşti şi turma şi partidul în acelaşi timp? Ei sînt cei fără de care nu ne-am putea face auzită vocea la pupitrul neamului şi am rămîne în obscurantism.

Mai mult, sub aparenţa de miei sacrificaţi pe altarul lumesc al ţării se ascund adevăraţi lupi în blană de oaie. În urmă cu cîţiva ani, moralistul Dorel Popa crea senzaţie la congresul cultului de la Cluj cînd, după ce şi-a satisfăcut ambiţiile şi nevoia curviei politice, recomanda pastorilor evitarea implicării în politică.

Observaţia de mai sus se aplică în egală măsură tuturor celor îndrăgostiţi de politică – pastori sau nu. Oricum, se înţelege de la sine că şi politicienii care nu sînt pastori au în codul genetic ştiinţa predicării. Îi veţi vedea predicînd sau aducînd „saluturi”, mai ales în preajma alegerilor, pe la tot felul de amvoane, unde vor încerca să ne convingă cît de important şi binefăcător este dansul lor politic pentru vocea evanghelicilor. Înainte de a ne vorbi nouă despre cer şi mîntuire, ar fi mai bine să ne vorbească despre fundul iadului de orizontul căruia sînt mai apropiaţi.

Odată organul nesimţirii mărit, nimic nu le mai poate sta în cale. Foarte buna părere despre sine conduce la o imposibilitate cronică de a-şi cere scuze fie pentru acordul tacit sau explicit dat unor poziţii sau politici dubioase ale partidului din care fac parte, fie pentru propriile greşeli. Secretarul Ionel Tuţac nu a fost în stare să bîlbîie nişte scuze pentru încălcarea făţişă a statutului cultului al cărui fruntaş este. Domnul Dugulescu nu a scos nicio vorbuliţă explicativă pentru gestul josnic al votării la două mîini din urmă cu cîteva săptămîni. Îmi spunea cineva că „pocăinţa” la PNL ar explica acest vot: cu cealaltă mînă vota cu opoziţia, pentru că încă nu era hotărît.

Dacă tot veni vorba, poate ne explică fostul pastor Dugulescu în ce mod armonizează declaraţia sa din 4 aprilie, „Nu e adevărat. E o ştire falsă. Nu am nici cea mai mică intenţie să plec din PDL”, cu recenta reconvertire la PNL. Dat fiind acest fin echilibru hermeneutic, îmi imaginez că, în timpul slujirii amvonale, pastorul Dugulescu se simţea ca acasă în problema relaţiei între liberul arbitru şi predestinare. Nicio taină, vorba aia! Cum „să trezească Dumnezeu România” cu astfel de oameni? Îi recomandăm domnului deputat Dugulescu să mai citească o dată poezia scrisă de tatăl dumnealui, pusă ca motto pe site-ul personal, poate se regăseşte prin vreo strofă.

Pînă şi „traseistele” sînt mai oneste decît aceşti traseişti!

Un caz special de traseism este cel „du-te vino”, un fel de onanism politic   , al cărui reprezentant evanghelic de frunte este fratele Radu Ţârle, încă preşedintele Consiliului judeţean Bihor, care pe axa PDL-PNL şi retur, a aruncat cu sămînţă ideologică incertă de la multe amvoane şi o va mai face şi la următoarele alegeri, neîmpiedicat de nimeni şi nimic. Însă, dată fiind apartenenţa sa confesională, nu putem exclude ca gesturile aparent contradictorii pentru noi, muritorii de rînd, să fie rezultatul vreunei revelaţii directe sau vreunei profeţii primite. Căci încurcate sînt căile Domnului şi iţele politicii. Numai aşa ne putem explica gestul oarecum suicidar de a se reîmbarca în corabia care se scufundă.

La fel de vinovaţi sînt cei care se fac complici ai acestor mişunători politici, deschizîndu-le calea spre amvoanele bisericilor pe care le păstoresc şi dîndu-le ocazia de a-şi împrăştia otrava împachetată în promisiuni electorale amestecate cu versete biblice. Exemplele sînt la îndemîna oricui şi se înmulţesc cu fiecare nouă campanie electorală. Totuşi, merită vizionat unul special. Îl puteţi vedea aici:http://www.youtube.com/watch?v=eOXFMc5KwpU, Victor Ponta la Biserica penticostală „Elim” din Chicago. „Din întîmplare” se afla acolo şi ex-primarul baptist Dorel Popa …(Trebuie remarcat că preşedintele PSD şi-a făcut bine temele de casă şi a ţintit din plin: „Dumnezeu să ne dea copii cît mai mulţi” – a se citi viitori electori). Iată ce scria pastorul Cristian Ionescu pe blogul personal în noiembrie 2011: „Procesul politic înseamnă anturaje dubioase, parteneriate îndoielnice și negocieri ascunse. Discursul politic înseamnă să spui uneori ceea ce nu crezi și alteori să nu spui ceea ce ar trebui. Vizibilitatea politică te obligă să iei decizii drastice care fie te pot mânji, fie te pot exclude din acest circuit”.

Ceva nu miroase bine aici. Ori memoria (şi caracterul) îi joacă feste, ori, într-o altă formă a unei celebre expresii autohtone, domnul Ionescu „urăşte politica, dar îi iubeşte pe politicieni”.

În săptămînile care urmează pregătiţi-vă inimile şi urechile pentru unii dintre cei care vă vor vizita bisericile „în numele Domnului”: sus menţionaţii Marius Cristinel Dugulescu (traseist baptist – Timişoara) şi Radu Ţârle (dublu traseist penticostal – Oradea), apoi, Lucian Riviş Tipei (penticostal – Arad), Nicolae Jolţa (penticostal traseist pe ruta PNL-PDL – Oradea), Orest Onofrei (baptist – Suceava), Gheorghe David (penticostal – Timişoara), Iosif Veniamin Blaga (baptist – Hunedoara), Pavel Horj (baptist – Maramureş). Nu îi excludem şi pe alţii …        


Leave a comment

Ganduri trecute


Astazi, rascolid printre caietele mele cu notite, am gasit acest text. Nu stiu exact cand l-am scris…oricum, sunt niste ani de atunci. Recitind-ul, m-am gandit ca ar merita publicat. In ciuda a ceea ce lipseste din el si pentru acele cateva lucruri pe care le spune si in care, dupa acest interval de timp, inca cred.

Pragmatismul trebuie pus in antiteza nu cu un idealism fara substanta ci cu inchinarea.

Aceasta obsesie de a avea…dar intotdeauna avem ceva in detrimental a altceva. Ca sa excelam in anumite lucruri, trebuie sa luam din timpul destinat altora. S-ar putea sa investim intr-o banca deja declarata falimentara, sa cladim pe nisipul unor lucruri de nimic si dupa ce am pus ultima tigla pe acoperis, sa incepem sa ne aplaudam propria istetime de a fi si cu Dumnezeu si cu lumea, de a strange comori si aici si dincolo.

Inca nu este timpul laurilor si al premiilor pentru constructii reusite. Sa aspeptam furtuna si vanturile – concluziile trebuie trase abia dupa aceea.

Vasul de alabastru: un lucru simplu si in acelasi timp atat de pretios, oferit lui Dumnezeu. Parfumul insa este inchis in coaja de lut, protejat astfel de risipa dar si de implinirea menirii. El exista prin vas, prin ulcior insa in acelasi timp, moare datorita aceluias ulcior.

A ramne intre granite, a-ti accepta limitele ca pe ceva normal. Da, limitele trebuie acceptate dar nu ca un mijloc catre confort, ci ca pe o conditie a depasirii lor.

Vasul spart inseamna doua lucruri:

–        Risipirea mirului

–        Binecuvantarea mirosului

Cele doua nu pot merge decat impreuna. Grauntele care ramane in camara, moare prin singuratate si inutilitate. Insa fiecare graunte care moare ca un act voluntar, va trai prin spicul leganat in razele soarelui.

Suntem purtatori de vase, ne strangem cu pasiune la piept propriile comori, ne legam de ele si ne simtim amenintati ori de cate ori cineva face gestul de a le atinge. Insa in posesiuni neimpartasite salasuieste singuratatea si aceasta singuratate poarta cu sine germenele mortii, o moarte care nu ispaseste nimic si nu hraneste pe nimeni.

Scopul bisericii este de a-l glorifica pe Dumnezeu. Atat. Toate celelalte scopuri sunt subsidiare si toate activitatile noastre se justifica doar in masura in care contribuie in vreun fel la implinirea acestui ultim scop.

Din pacate si de cele mai multe ori, incurcam lucrurile aici si asta ne schilodeste. Da, am devenit din viermi, pasari, insa pasari care se tarasc asemeni viermilor, adica incongruenti chemarii propriului destin si profund nefericiti.


4 Comments

Fugind de minuni


Este un gand care ma bantuie de ceva vreme si caruia nu reusesc sa-i dau de capat si anume ma contrariaza numarul extrem de redus al vindecarilor supranaturale in comunitatile crestine.

Si ceea ce mi se pare si mai grav, este imensa discrepanta care exista intre ceea ce credem, declaram si proclamam pe de o parte, si lucrurile pe care le traim efectiv, pe de alta parte.

Adevarul este ca vindecarile sunt rare, extrem de rare. De cele mai multe ori ne imbolnavim si ne ducem bolile in acelasi mod si cu aceeaesi finalitate, ca si ceilalti, cei din afara bisericii.

Nu am nicio problema teologica sa afirm ca Dumnezeu poate si sa cred ca toate darurile spirituale descrise in Biblie, sunt la fel de valabile si astazi. Dar…realitatea, domnilor, realitatea.

Realitatea care ne prinde de dupa ceafa si ne izbeste cu capul de zid, pana ne scuipam dintii, care ne arata cu degetul si ne zambeste ironic atunci cand vrem sa ne strecuram pe langa ea, sa mergem inainte ignorand-o, pretinzand ca nu exista…

Exista un singur lucru mai teribil decat aceasta realitate, si anume: negarea ei. Sa pretindem ca nu-i asa, ca nu este, nu exista, nu ni se intampla noua. Sa luam un caz pozitiv cand s-a intamplat si respectivul a fost vindecat si sa-l intindem ca o bucata de aluat pentru taietei, ignorand in felul asta celelalte 100 de alte situatii cand ne-am rugat si rezultatul a fost altul decat am cerut si am asteptat.

Sa inventam miracole, sa rearanjam faptele ca sa dea bine, sa pretindem ca s-a vindecat cel cu migrena pentru ca ne-am rugat noi, fara sa putem explica de ce orbul sau paraliticul – adica cei ale caror eventuale vindecari pot fi probate, validate – ramane tot orb si paralitic.

Sa urlam in microfon si sa inducem stari emotionale in noi si in ceilalti, inlocuind credinta autentica cu frisoanele si furnicaturile pe sira spinarii si confundand puterea Duhului cu volumul si inflexiunile vocii.

Sa povestim miracole care se intampla in locuri unde acestea nu pot fi verificate, eventual sa proiectam in biserica filmulete atent construite dupa tehnici de marketing specifice Hollywood-ului, care vorbesc despre mari treziri care au loc in Africa si Asia. Ma gandesc la prostioarele debitate de americani prin anii ’90 care vedeau in Romania treziri imaginare si convertiri in masa iluzorii si plecau grabiti sa le povesteasca acasa.

Stiu, Dumnezeu lucreaza insa o face cu discretie, in tacere si aproape ascunzandu-se. Ca si cum nu ar vrea sa ne dea pe mana o popularitate cu care nu ne-am descurca si o glorie cu care ne-am grabi sa impodobim vasul de lut…

Intre timp, optiunea mea este, la modul radical, pentru autenticitate. Cred ca exista mai multa forta spirituala in relatarea onesta a unui esec sau in marturisirea unui pacat, decat in cifre umflate de convertiti si in miracole trase de par.


1 Comment

Miros de Cafea


Nu e doar cafea, este cafea in amestec cu dimineata de sambata, cu cantecul pasarii de afara, ametite de atata lumina si libertate, cu dezordinea placuta de pe masa si cu patul din care m-am ridicat si care a ramas nefacut.

Uneori simti nevoia sa iesi din tine, sa fii altfel. Bunaoara sa te plimbi prin ploaia fara umbrela si sa lasi apa sa-ti intre pe dupa gulerul camasii, sa se prelinga mai apoi pe spate si pe picioare si sa se opreasca in pantofi. Sau sa asculti muzica ruseasca, sa citesti poezie chineza clasica si sa mananci ceva absolut nesanatos: de exemplu, spaghete cu sos de ceapa (prajita).

Cand eram in armata (adica cu muuulti ani in urma 🙂 ), imi beam cafeaua stand in dormitor, cu coatele sprijinite de pervazul frestrei si privind in curtea unde nu era nimic interesant de vazut iar la intrebarea: “ce faci?”, raspundeam invariabil: “imi beau cafeaua in liniste”. Accentul cadea pe “liniste”, asa ca omul intelegea ca trebuie sa faca genul de pasi care sa-l indeparteze intru pastrarea respectivei linisti.

Uneori zgomotele fac parte din liniste. Zgomotul vantului, bunaoara. Sau zgomotul valurilor care se izbesc de tarm, sau al ploii… Sunt sunete care imbratiseaza tacerea, o amplifica…. As fi in stare sa stau ore in sir si sa le aud si daca asta se petrece landa o ceasca de cafea, marturisesc ca imaginea se apropie foarte mult de ceea ce eu inteleg prin fericirea desavarsita.

Este un moment cand pasiunile se linistesc, cand tumultul gandurilor care se rasucesc in launtru descreste iar acestea se retrag intr-un colt si tac, cand orgoliile de tot felul ne apar asa cum si sunt de fapt: stupide, atunci cand le alaturam efemeritatii propriei vieti si cand ni se ingaduie sa tragem un pic cu ochiul, dincolo, in anticamera vesniciei.

Ma intreb daca in ceruri vom avea parte de cafea?

Sau macar de mirosul ei….?


8 Comments

Da-i inainte cu tupeu…


M-am intrebat mereu: cum se face ca nesimtitii ajung mereu in fata?

Proverbe de genul: “obraznicul mananca praznicul” as fi vrut sa-si inceteze valabilitatea atunci cand pasesti pe poarta bisericii. Ca doar noi nu suntem “din lume”, nu suntem ca ei, ca ceilalti, prin “ceilalti” intelegandu-se o larga varietate de categorii eclesiale sau non-eclesiale, incepand cu ortodocsii care, nu-I asa, traiesc in intuneric si nu-l cunosc pe Domnul, asta in vadit contrast cu lumina si cunoasterea care ne caracterizeaza pe noi si terminand cu impietritii de baptisti care nu cred in lucrarea Duhului Sfant.

Observ insa ca tupeul nu doar ca intra bine-mersi pe usa bisericii, dar se si instaleaza comod pe scaun si nu orice fel de scaun, ci in primul rand, ca sa fie cat mai aproape de amvon, cand o sa-l puna la predica.

M-am intrebat mereu, privind cate un astfel de personaj care pufaie si gafaie in cautarea cuvintelor pentru a exprima surogate de idei, cuvinte care se ascund te miri pe unde, asa ca sunt foarte greu de gasit: ce anume ii da dreptul sa-mi ia cu japca o ora din viata? O ora in care puteam sa citesc o carte buna, puteam sa mananc inghetata, sa ma plimb cu bicicleta sau sa privesc pur si simplu tavanul?

Nu-I vorba, cred cu tarie in nevoia de biserica si in utilitatea strangerii impreuna a credinciosilor. Inseamna insa ca trebuie sa fiu orb, sa pretind ca este ceea ce stiu bine ca lipseste? Sa vad ceea ce nu-I pentru ca fie a fost si a plecat, fie n-a fost niciodata?

Traim intr-o ingrozitor de vasta inflatie verbala intre evanghelici. Pretindem atat de mult si traim atat de putin din ceea ce pretindem. Suntem zgomotosi in a ne vesti succesele, cel mai adesea minuscule, si am dezvoltat o abilitate de feline atunci cand este vorba sa nu ne recunoastem esecurile, sa spunem ca nu suntem la inaltimea standardelor pe  care, teoretic, le-am adoptat, ca nivelul moralitatii dintre evanghelici este in cadere libera, ca familiile se clatina si masca respectabilitatii de Duminica reuseste tot mai greu sa acopere adevatata fata pe care am vrea-o sa ramana nestiuta de nimeni.

Cantam despre lucruri aflate la o inaltime ametitoare in timp ce noi ne taram printre pietre si spini. Simulam o bucurie pe care nu o avem cu adevarat si care vrea sa acopere nevoia de pocainta si radem fals ca sa acoperim chemarea la bocet.

Raportam convertiri false si miscari ale Duhului pe care ne straduim din greu si zadarnic sa le simulam prin indemnuri ce se vor pline de traire si inducand emotii sufletesti, cu ajutorul muzicii. Tonul ridicat al vocii vrea sa dea senzatia de autoritate si de putere si smiorcaielile sentimentale incearca sa mascheze lipsa flagranta a argumentelor.

Vrem sa vedem slujitori unsi acolo unde sunt de fapt manipulatori, mediocri din punct de vedere intelectual si interventii miraculoase ale lui Dumnezeu cand ar trebui sa ne uimeasca si sa ne impinga catre interogatie, tocmai absenta lui din afacerile noastre eclesiale in ciuda rugaciunilor zgomotoase si a procramarilor agresive.

Daca ar fi sa dau o definitie scurta a tupeului, l-as numi simplu: “indrazneala fara competenta”. Tupeistul nu este sincer si oamenii sinceri care fac greseli – si cine nu face? – nu intra in categoria definita mai inainte. Ma refer la cei care vor locul din capul mesei, si asta nu pentru ca de acolo si-ar putea sluji mai bine fratii ci pentru ca e bine, e frumos si ofera satisfactie partii intunecate insa bine ascunsa din noi. Acesti oameni sunt devastati daca nu reusesc ca urce, sa obtina recunoastere sau apreciere. I-am vazut si in astfel de posturi si prestatia a fost jalnica, pana acolo incat unii au renuntat la Christos.

Din pacate de multe, de prea multe ori, planurile le reusesc.

Marturisesc ca nu am niciun fel de respect pentru ei. Eventual incerc sa gasesc ceva mila pentru bisericiile pe care indivizii astia au ajuns sa le calareasca si sa le stoarca de viata.

E ca atunci cand, pe vremuri, vedeam varianta obraznicului si a praznicului care se lasa mancat, in versiunea tupeistilor si a fetelor agatate de acestia. Pana la urma, cine si-ar dori sa se insoare cu o tipa atat de proasta incat sa se lase agatata de un astfel de individ?

🙂


1 Comment

Meditatiile unui carcotas politic


Nu, n-am fost la vot si nici macar nu mi-e rusine. Poate ca ar trebui sa-mi fie dar m-am impietrit si nu mai simt nimic, m-am bolovanit adica, ca un bulgare de glod ars de soare si transformat in pietroi. De fapt, nu m-am dus pentru ca mi-a expirat viza de flotant de pe cartea de identitate si asta imi reaminteste de statutul meu de statator cu fundul in (prea) multe luntri (urbane) in ultimii vreo 7 ani: Oradea, Arad, iar Oradea si acum Timisoara.

Dar bine ca s-a terminat. Mereu alegerile rascolesc pasiuni inutile si ridica sperante la fel de inutile. Pentru unele biserici, acum urmeaza linistea de dupa furtuna cand mortul se raceste pe masa langa coliva care a a inceput sa mucegaiasca si vacile or sa pasca linistite pe pajisti verzi, in asteptarea boului care n-a reusit sa intre la primarie sau la consiliul judetean, pentru a sarbatori impreuna Valentine’s day.

Discutam cu cineva care imi povestea despre biserica din care face parte si care a fost adanc implicata in rahatul politicesc ca deh, primarul era progenitura pastorului si deci devenise “primarul nostru” si asta era suficient pentru a trece cu vederea incompetenta si badaraniile de tot felul ale respectivului.

N-a mai prins al doilea mandat si ma intreb cum or sa justifice unii si altii profetiile de tot felul rostite in plina biserica si care-l scoteau victorios, un fel de sfant Gheorghe calare pe martoaga credintei penticostale si rapunand balaurul. Apropos, cine o fi fost balaurul? Or fi majoritarii ortodocsi, baptistii care nu cred in lucrarea Duhului Sfant, iehovistii cu revistele lor colorate si cu zambete de plastic deasupra nodurilor de la cravatele in multe culori sau extraterestii care vor sa ne invadeze planeta?

I-am spus ca n-o sa se intample nimic si lucrurile or sa fie pur si simplu trecute sub tacere si corul o sa cante la fel de frumos, urmat de orchestra de mandoline care va fi urmata de un solo al sorei Maricica dupa care va predica fratele…dupa care…

Si iresponsabilitatea, prostia, mercantilismul, interesele de clan si toate celelalte care au manat biserica in directia curvei politice de pe soseaua de centura cu asfaltul ciuruit de gauri , or sa fie ca si pana acum, frumos acoperite sub discursuri in care numele Domnului va fi invocat cu lacrimi in ochi, intru oftatul babelor sentimentale si cu un picior in groapa – nu cea din asfalt ci din cimitir.