mirosdecafea

Just another WordPress.com site


4 Comments

Despre rugaciune


Ne rugam putin pentru ca nu suntem convinsi ca Dumnezeu va raspunde pozitiv rugaciunilor noastre. Exemple care sa ne alimenteze scepticismul: oho, cat cuprinde! Cu totii avem rugaciuni care, aparent sau deocamdata, par sa fie sau sa fi fost pierdere de vreme, cuvinte rostite in van. Si mai multe de acest fel vedem in jurul nostru. Pentru mergatorii la biserica, exemplele sunt nenumarate si ma refer la acele situatii care necesita interventia directa si nemijlocita a lui Dumnezeu si pentru care comunitatea eclesiala mijloceste – bolile incurabile sunt primul exemplu care imi trece prin minte. E cert ca uneori Dumnezeu nu ne asculta rugaciunile, prin ascultare intelegand acel “da” care pentru noi reprezinta scopul ultim al acestora.

Probabil ca tocmai aici gresim. Vedem in rugaciune  un mod de a forta mana lui Dumnezeu ca sa ne dea ceea ce vrem. Evident, cerem lucruri bune dar sunt ele bune din perspective cerului? Cerem paini si pesti insa, finite cazute cum suntem si traind in aceasta lume a disimularilor, mastilor, aparentelor, cum putem fi siguri ca painile nu sunt pietre, pestii: serpi si lumina noastra: intuneric? De vreme ce culmea inselarii este autoinselarea, de unde putem sti ca nu suntem si victime si agresori in acest domeniu? Cand ingerul de lumina vine si-mi spune ceea ce vreau sa aud, ceea ce tanjesc de atata vreme sa mi se confirme, cum voi face diferenta intre Cel ce este Lumina si cel care se preface in lumina, care-si ascunde intunericul indaratul mantiei care straluceste doar in afara?

Exista cel putin doua motive pentru care nu primim ceea ce dorim: nu cerem sau voim cu rautate, lucruri rele sau lucruri pe care vrem sa le folosim rau.

Cred ca cel mai important lucru pe care adevarata rugaciune reuseste sa il faca nu are atat de-a face cu fortarea unui verdict pozitiv din partea lui Dumnezeu ci cu apropierea inimii de Acesta, cu plecarea vointei incremenita in cerbicie inaintea Lui, cu daramarea eului de pe tronul finitei si rastignirea sa, pentru ca Cel Rastignit sa-si poata lua locul de drept pe acest tron.

Uneori Dumnezeu nu ne spune “da”…si ce daca, atata timp cat ne vorbeste si ne daruieste cuvintele-paine cu care ne vom duce pasii mai departe prin pustiul sterp al acestei lumi?

Uneori Dumnezeu nu ne vindeca bolile – si ce daca, atata timp cat El ne ia de dupa umar si paseste alaturi de noi pana la poarta care ni se va deschide si pe care vom intra impreuna, in nemuirire?

Uneori Dumnezeu nu ne ia saracia – si ce daca, atata timp cat El este comoara care ne umple inima de bucuria pe care atati  legati de Mamona, nu o pot trai?

Uneori Dumnezeu nu ne ia singuratatea si nu restaureaza relatiile frante – si ce daca, atata timp cat el este Prietenul care va ramane mereu alaturi, printre singuratatile pamantului ars de setea iubirii?

Cred ca esenta rugaciunii este relatia, pentru ca relatia implica comunicare intre cei doi. Este un mod de a depasi stupidul principiu al automatului de cafea si de a pasi din domeniul marketingului, in acela al iubirii.

Ma gandesc la acel nivel al iubirii cand legatura cu cineva nu mai este conditionata de explicatiile pe care acesta le ofera si nu mai este amenintata de lipsa acestora si in care tacerea lui Dumnezeu nu mai este identificata cu absenta lui, la fel cum prietenii lui Iov au fost cu adevarat alaturi de acesta atunci cand i-au stat alaturi in tacere si s-au indepartat de el, desi fizic erau tot acolo, atunci cand au optat pentru oferirea de explicatii acolo unde misterul a refuzat sa li se deschida.

Nu vreau sa pretind ca am ajuns aici si daca ma gandesc bine, nu stiu daca cunosc astfel de oameni care sa traiasca in felul acesta cu Dumnezeu insa vad in rugaciune un urcus in aceasta directie, o apropiere – uneori sovaielnica si inconsecventa insa totusi, apropiere. Poate cativa dintre cei ale caror carti le citesc s-ar putea incadra aici, insa in privinta aceasta cine ar putea sa afirme ca a ajuns in varful muntelui? Probabil exact convingerea ca esti atat de sus cat ai putea fi, este cea care iti arata ca de fapt fie nu ai inceput niciodata sa urci, fie la un moment dat te-ai desprins si ai inceput sa te rostogolesti la vale.

Advertisements


Leave a comment

Franturi de sfarsit (de August)


Ciudata dom’le mai e si viata asta. Traiesti si dupa aia trebuie sa mori, sa crapi, sa dai coltul. Exact cand te-ai obisnuit cu ea si ai reusit oarecum sa te autoconvingi ca e destul de interesanta si se gasesc lucruri destepte de facut de-a lungul ei.

Azi dimineata mi-a plecat tramvaiul de sub nas si mi-a fost ciuda. De ce nu oi fi iesit din casa cu 30 de secunde mai devreme, de ce n-o fi intarziat masinaria aia hodorogita 30 de secunde? Destin, soarta, fatalitate? Sau intamplare? Exista intamplare? Intamplare si Dumnezeu, simultan? Un Dumnezeu suveran care, in suveranitatea sa, decide sa-si ingradeasca aceasta suveranitate, permitand intamplarilor sa se intample?

Incerc sa ma feresc de politica ca sa nu ma enervez de pomana. Se spune ca stresul ne scade termenul de valabilitate. Adica daca te enervezi pentru ca se intampla niste lucruri rele, o sa mori suficient de repede si n-o sa mai apuci sa vezi consecintele finale ale acestor lucruri rele. Si atunci, ce rost mai are sa te enervezi? N-are, asta am zis si eu. Dar daca nu te enervezi si traiesti mult, ajungi sa inghiti rahatul rezultat din rau si tot nu-i bine.

In curand o sa intru in concediu. Si daca o vrea Dumnezeu, o sa si ies din el. Intre cele doua evenimente se vor intinde ca o rama mare si lucioasa, vreo zece zile in care mi-am propus sa fac diverse lucruri. Intotdeauna rama este mai scurta decat lucrurile pe care iti propui sa le faci de-a lungul ei. Poate ar fi mai bine sa-mi propun mai putine lucruri dar si in acest caz exista sansa ca unele sa ramana nefacute. Mai bine nu-mi propun nimic dar atunci de ce sa-mi mai iau concediu?

Am discutat la telefon cu o veche cunostinta care mi-a spus ca a terminat de facut azilul de batrani si deseara o sa vina un frate din America care are dar de vindecare. M-am bucurat ca n-o sa fiu acolo pentru ca sunt sanse majore sa dau iar peste cineva care are darul bla-bla-ului, al manipularii si isterizarii coletive – e plina lumea de astia – si ma intreb de ce trebuie neaparat sa pun raul inainte?  Poate omul chiar are ceva, poate ca o fi dintre cei 2-3% care au dreptul sa vorbeasca si nu dintre cei 98 care au dreptul sa taca si nu se folosesc de el.

Am observant ca oamenii tind sa vorbeasca cu atat mai mult cu cat au mai putine lucruri de spus, tot asa cum cei scunzi isi pun tocuri si babele se fardeaza strident ca sa para mai tinere. Ei…se fardeaza si alea mai tinere dar nu prea pricep de ce… O femeie frumoasa nu are nevoie de farduri si una urata, degeaba le foloseste.

M-am gandit daca nu cumva ar fi o idée buna ca predicatorii sa tina si post de cuvinte, nu doar de mancare? Sa-ti impui sa taci o zi intreaga si sa te lupti cu inflatia verbala, asa cum te razboiesti cu raca din stomac care te trage catre frigider. Cum ar fi o biserica in care oamenii sa se adune impreuna o data pe an ca sa taca inaintea lui Dumnezeu, un fel de chatarsis al cuvintelor cand acestea sunt adunate de pe jos si sterse de murdaria in care le-am tavalit de-a lungul anului si asezate fiecare in locul care I se potriveste?

Iar am fost acru. Of…


Leave a comment

Face sens?


Noooo, dom’le, nici vorba!

De unde ati scos-o?

Nu… sensul nu se face ci se are. Da…are sens sau nu are sens. Se face orice altceva: clatite, prostii sau caca, dar nu sens!

Sa-mi sara ochii daca nu. Parol, aferim…

Stiu ca stiti engleza. De fapt, ce sa mai…sunteti aproate americani. Totul in Dv. respira a unt de arahide, blugi si OK-uri, a “praise & worship” si aimenuri prin care Jeeeesus sa fie glorifaid. Da, am priceput asta, dar…de ce nu emigrati, totusi?

Cred ca v-ati potrivi mult mai bine acolo (ma rog…in primii 5 – 6 ani o sa spalati vase intr-un restaurant de mana a 3-a ar apoi, pentru tot restul vietii o sa ingrijiti batrani,  dar ce-are a face?).

Sincer, nu-mi place sa-mi vad limba calarita in halul asta de grasana de engleza, umflata pe la McDonalds-uri si virila ca un armasar scapat din frau. Asta e….sunt roman si n-o sa schimb nimic daca ma dau altfel, eventual daca fac din Ion, John si din Gheorge, George… si nici daca-o sa-mi botez copiii (ipotetici) Michael si Suelen. O sa fiu acelasi roman dar mai rupt in fund decat sunt acum, mai plastfiat si mai jegos, prin neasumarea responsabila a propriei conditii.

Ce m-a infuriat si ce m-a intaratat in halul asta? O rasfoire in treacat a unei carti pe care-am cumparat-o cu cateva luni in urma. Este vorba de “Pavel, Duhul si Poporul lui Dumnezeu” de Gordon D. Fee, aparuta la editura “Cartea Crestina” din Oradea. Dar nu cu teologul american am eu ce am si nici cu excelenta lui carte ci cu traducatorul, adica cu cel care s-a blagoslovit sa-mi talmaceasca respectiva lucrare din limba lui Bush, in cea a lui Creanga, Blaga si Steinhardt. Si mai specific, este vorba de o fraza ce se gaseste la pagina 59 si care suna cam asa:

“astfel, ceea ce afirma el in aceasta rugaciune este formulat intr-un limbaj ce denota asumptiile sale….”

Ceeeeeeeeeee? Ce denota? nu am inteles….

Hai sa ne lamurim: in limba romana nu exista cuvantul asumptie si nu ma intereseaza ca DEX-ul l-a inclus. Motivul? Nu este necesar, de vreme ce avem cuvinte care sa exprima ceea ce exprima englezescul “assumption”.

Cateva sugestii: ipoteze, presupuneri…. Sa mai caut?

Of, dati-ar jidanu de Steinhardt lectii de limba romana, domnule Ionel Mitra!

In concluzie: face sens?

🙂


5 Comments

Protest antiprotest


Mesajul de mai jos mi-a fost trimis recent si este un protest la protestul meu anterior. Primul lucru care mi-a trecut prin minte atunci cand l-am citit, a fost ca autoarea lui are dreptate si ca dreptatea ei este mai dreapta decat a mea. Citindu-l, veti intelege de ce.

Dane, protestez.
Tara asta, asa cum e, e tara in care Dumnezeu a hotarat sa fiu. Sa fii. Poate ca doar pentru o vreme. Cine stie?

Da, merita tara asta sa fie iubita. E tara in care ploua vara (chiar daca mai rar, dar ploua totusi) şi ninge iarna (chiar daca nu atat de abundent si de furios cum mi-as dori eu…) Tara cu munti frumoşi şi cu mare, cu izvoare pentru tot soiul de beteşuguri, cu deltă şi cu campii leneşe. Tara in care mai poţi merge sa respiri aer curat si sa bei apa de la izvorul din Mestecaniş. Ţara în care ceaţa se lasa sfioasa şi e convinsa sa plece iute.
Tara cu iubiri de o viaţa şi cu iluzii de iubiri de-o viaţa. Ţara în care un barbat de 45 ani roşeşte ca a trecut pe langa o fata care i-ar placea lui dar nu are curaj sa o salute decat de pe cealalta parte a strazii. Ţara în care o fată de 35 ani ştie sa işi respecte familia şi sa aiba grija de ea, se descurca să ţina o casa şi nu alearga sa işi cumpere lanţ de legat cela mascul ce i-a dat odata un telefon.
Ţara în care exista oameni care muncesc cinstit şi cu pasiune. Ţara în care un om necunoscut se opreşte şi iţi ofera o plasa in care sa iţi aduni merele cazute din punga de leul de pe vremuri. Ţara în care şoferul de tir ajuta o doamna sa îşi faci pana la maşina şi nu îi cere sa ii viziteze cabina. Ţara în care cel mai sarac dintre saraci aduce înapoi 10 lei daţi, pe care el îî considera împrumutaţi.

Ţara în care traieşte un Fănel şi o Cristina, doi oameni obişnuiţi la care ţi-e drag sa te uiţi şi e ziditor sa îi asculţi. Ţara în care un om care nu-mi datoreaza nimic a trecut de doua ori munţii sa ajunga la mine doar pentru că ştia el că eram la necaz. Ţara în care exista preoţi care nu vorbesc de Dumnezeu, dar traiesc în aşa fel în care oamenii care sunt ajutaţi de ei sunt atinşi de Dumnezeu. Ţara în care exista şi copii crescuţi frumos care spun „Dar ţie nu-ţi trece prin cap ca mi-e dor de tine?”, şi tineri care ştiu saluta, şi vârstnici cu care merita să stai de vorbă.

Ţara lui Florin G., consilier PDL care a stat doua ore cu mine în strada, la o acţiune antidrog, care s-a ascuns de camere şi care a întrebat doar „Cu ce vă mai pot ajuta?” Ţara în care Claudia A., consilier USL a renunţat la multe din treburile personale ca sa stea cu noi, sa cautam soluţii pentru situaţiile care necesita soluţii. Ţara în care Mihai S., militar de cariera, a plans pentru ca a primit de la mine un prosop ţesut de bunica mea. Ţara în care poliţistul venit la locul unui accident a stat pana s-a asigurat că totul e în regula şi a sunat mai apoi sa verifice ca s-a asigurat bine că totul e în regulă.

Ţara în care există doctori pe bune şi pe muncă grea, bursieri fulbright şi instituţii de genul Institutul intercultural Timişoara, care e instituţie consultant al Consiliului Europei. Ţara în care ţiganca ce coordonează un proiect la Pakiv se gandeşte cum sa facă să mai deschida o filiala în Sălaj. Ţara în care un Iosif P., finanţist de renume internaţional (incă membru în bordul de concucere al Băncii Naţionale), după ce a trecut printr-o arestare (dovedită a fi fără temei de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, costul fiind scoaterea din conducerea Băncii Transilvania, bancă de el fondată), nu a plecat din ţară ci a fondat ceea ce se numeşte Consiliul Civic, ceva grozav pentru urbea în care a decis să îşi ducă mai departe zilele.

Ţara asta are oameni frumoşi şi cinstiţi şi inteligenţi. Doar priveşte cu atenţie.

Nu ţi-am răspund pe blog pentru că am folosit prea multe nume si nu am permisiunea purtătorilor acestor nume lor sa dau cu ei la gazetă.

C.

———————–

PS: iar eu mi-am bagat nasul si am pastrat doar initialele numelor.


4 Comments

Ganduri despre tara mea (de jos)


Te iubesc, tara, tarisoara. Patria mea de glorii, dor si reumatisme. Tara tuturor imposibilitatilor, cu munti falnici si vai adanci, cu ape acoperite de ceturi in dimineti plictisite ca o flegma pe care-o arunci impotriva vantului si-ti ajunge in cele din urma pe camasa.

Tarisoara mea cu baieti si fete plini de iubiri multiple si variate, neplatonice, neoplatonice si epicuriene, cu femei frumoase si ieftine, disponibile tuturor italienilor decrepiti care ajung pe aici si barbati posesori de portofele relative si burti absolute.

Tara mea in care injuratura adasta pe coltul buzei impreuna cu tigara atotprezenta, in care se baga si se scoate totul si de peste tot si unde lantul, ghiulul si maneaua sunt semne ale virilitatii cu succes probata cu vecina de peste drum sau cu colegele de serviciu de catre barbati cu burta, maiou si slapi.

Tara mea de bautori de bere, palinca, rachiu de prune, de mere si de sfecla, asta ca sa intregesc superba metafora a celor de la “Fara Zahar”:

“…dau de baut in discoteca / la prieteni, Whisky / la dusmani: rachiu de sfecla…”

Tara tarabelor din spelunci imputite si a teraselor de pe centru, a carutelor trase de bidivii scheletici si a sutelor de cai putere care-ti striga in ureche cand trec pe langa tine ca esti un fraier amarat, pentru ca tu nu ai asa ceva.

Tara lui Basescu, Antonescu, Iliescu si Po(a)nta, a injuraturilor de mama in direct pe sticla tembelizorului si a prostirii cu buna stiinta a neganditorilor de peste tot, a sufletelor si trupurilor de vanzare intr-un numar mai mare decat al celor dispusi sa le cumpere. Tara istericalelor de tzatza si a dialogului generalizat (adica toti vorbesc in acelasi timp in timp ce nimeni nu asculta).

Tara bisericilor care rasar ca ciupercile dupa ploaie, generous finantate de dubiosi oameni de afaceri care incearca sa-l mituiasca pe Dumnezeu asa cum au facut-o cu primarul, prefectul, politaiul si judecatorul, ca sa le treaca cu vederea faptul ca-si inseala nevasta cu amanta si amanta cu secretara – dar pana la urma sunt si ei oameni, nu?

Tara diplomelor date tuturor idiotilor dispusi sa plateasca pentru ele si unde Dr-ul pus in fata numelui, poate sa insemne foarte mult sau mai putin decat costul cernelii care a scris binomul literelor.

Tara tiganilor de care trebuie sa te temi si care si-au pus pirostiile ceaunurilor in vilele din centrul Timisoarei, cu blagoslovenia autoritatilor posesoare de lasitate si luatoare de spaga.

Te iubesc tara mea si sper ca odata sa te parasesc pentru totdeauna.