mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Ce fac de halloween


Ca orice roman bine infipt in mioriticul si atotpermisivul spatiu carpato-danubiano-pontic, nu pot ramane insensibil la influentele atotprezente ale culturii americane. Imi port cu stoicism blugii (ce bine ca nu trebuie calcati), imi mestec din cand in cand orbit-ul fara zahar (asta pentru ca nu am avut timp sau chef sau de-amandoua ca sa trec pe la dentist si sa-mi astup cariile) si ma uit, la fel de “uneori” la filme americane, unele OK, cele mai multe de spalat creierul. Dar de vreme ce ne spalam sosetele si pe noi insine, de ce n-ar avea si creierul nevoie de cate o astfel de baie, nu?

A, si mai merg la o biserica cu “praise & worship”, adica muzica celor de la Hillsongs doinita in limba nationala si dulce. Dar Hillsong-ul e Australian insa si australienii sunt tot un fel de americani, ca si moldovenii de altfel, care s-au americanizat migrand masiv in Italia si Spania unde au mancat pe la Mac si s-au uitat la tanar si nelinistit, tradus in italiana / spaniola pana cand a venit criza peste ei iar unii s-au intors in tara, vorbind romana cu un puternic acent italian sau, dupa caz spaniol iar italiana si spaniola cu accent american.

Ce pacat ca nu mai vin asa de multi predicatori americani prin bisericile noastre asa cum se intampla prin anii ’90. Uneori ne aduceau si ajutoare. De exemplu sapun. Da, ne-au adus sapun si fratii s-au certat, mai sa se ia la bataie pentru ca unul din diaconi se apucase sa imparta a doua bucata de sapun in timp ce unii credinciosi n-o primisera inca pe prima. M-am intors acasa cu sapunul si l-am mirosit pret de o saptamana pana m-am indurat sa-l moi in apa si sa ma spal cu el.

Ce pacat ca sapunul curata doar picioarele si subsuorile, nu si constiinta.

Of, dar ce am oare cu americanii? Cred ca nici macar nu erau americani cei care au adus sapunul. Sau erau? Nu mai stiu…

Tot pe atunci, pastorul de la fosta mea biserica si-a pus numarul la masina cu “SUA” si a comentat un carcotas ca de ce nu l-a pus “har” sau “cer”? Dar inainte de asta respectivul a fost in multiple vizite (de lucru, evident) prin susamintita tara si cine stie, o fi ajuns la concluzia ca SUA e un fel de “cer” in care unora li se da “har”-ul sa ajunga. Adica tot acolo ajungem, la americani vreau sa spun…

Tutea spunea ca fiecare roman ar trebui sa aiba acasa o icoana cu Columb, ca fara el, acum am fi invatat cu totii nemteste, cu cartile de germana pe genunchi si asezati pe banci cazone de lemn. Si probabil c-am fi facut “praise & worship” in ritm de fanfara sau cel mult pe muzica de acordeon, purtand pantaloni trei-sferturi, jambiere si palarii verzi si cu pana de cocos infipta in partea dreapta. Tot mai bine decat cu balalaica si huruit de senila de tanc rusesc…

Ei…dar parca incepusem cu halloween-ul, adica ce fac eu de halloween. Pai ce sa fac? Ca tot omu’, ma costumez si ma ascund (in pijamale si sub plapuma).


Leave a comment

Cate ceva despre rau


Raul exista.

Il vedem, auzim, simtim in fiecare zi. Uneori prea mult.

Marturisesc ca ma preocupa si in ultimul timp, pe lista mea de lecturi sunt destul de multe carti pe acest subiect. Exista si riscuri, stiu asta. Ceea ce privesti insistent, risca sa te contamineze intr-o oarecare masura. N.T Wright spunea, cu referire la o carte pe care a scris-o despre subiectul raului ca, atunci cand faci asa ceva, adica il scormonesti, il aduci la suprafata si il privesti, te expui (you put yourself in a place of danger). Probabil de aceea ni se spune sa privim tinta la Christos si ni se mai spune ca in felul acesta suntem schimbati din slava in slava, dupa chipul lui.

Evitam de foarte multe ori sa-i numim pe anumiti oameni “rai” desi stim, fie si in subconstient ca asa sunt. Raul este in fiecare dintre noi si scopul lui este sa ne ia tot mai mult controlul asupra sufletelor noastre pana cand vom ajunge sa-i semanam, sa ne identificam cu el; adica sa devenim rai noi insine.

Daca rai sunt acei oameni in care raul exista, atunci cu siguranta suntem cu totii rai. Insa ar fi o nebunie sa nu faci nicio diferenta intre Maica Tereza si Hitler sau Stalin, intre cineva care adopta un copil si altcineva care il abuzeaza. Sintagme de genul “toti suntem pacatosi” au rolul de a ne scufunda in anonimat, astfel incat responsabilitatea individuala sa fie mai putin vizibila si taisul constiintei mai putin ascutit. Cred ca Boenhoeffer ca e de preferat o cosntiinta incarcata, uneia amortite. De o mie de ori pentru ca prima este inca vie, inca isi trimite semnalele, inca ne loveste cu bocancul in fata in timp ce ultima e cadavrul frumos aranjat, machiat, imbalsamat a ceea ce a ramas dupa ce viata a disparut. Chestia cu cainele viu care e de preferat leului mort…

Citeam astazi despre scandalul imens provocat de descoperirile recente facute in jurul unui tip de la BBC, un anume Jimmy Savile a carui pedofilie a fost recent revelata si despre care se spune ca de-a lungul vietii, ar fi abuzat vreo 300 de copii. Am vazut si un filmulet cu respectivul: un batran decrepit, imbracat excentric si fataindu-se in fata publicului. Ma intreb cum o fi murit, cu ce ganduri si-a intampinat propriul sfarsit stiind ca duce adanc in sine raul, acel rau pe care l-a ascuns cu grija de-a lungul anilor dar care, ironic si fara nadejde, i s-a revelat tocmai atunci, in ultimele clipe, pentru a le face si mai dureroase.

Exista astfel de rau extrem care te face sa te infiori si sa te retragi ingrozit. Despre acest rau vorbea Fergal Keane atunci cand povestea ceea ce a vazut in Rwanda in zilele de la finalul genocidului din 1994, din perspectiva celor 10 ani care au trecut de atunci: un imens sentiment de esec ca si fiinta umana, ideea de a apartine acestei specii care a facut astfel de lucruri si frustrarea de a nule fi putut impiedeca sa se intample.

Medici, psihologi, psihatri, preoti si pastori, voluntari ai diferitelor fundatii lupta impotriva raului, a raului din aceasta lume, din oameni. Ce facem insa cu raul din noi? Soljenitin avea dreptate, chiar daca doar partial, atunci cand spunea ca linia ce desparte binele de rau trece nu prin tari, natiuni sau sisteme politice ci prin sufletele noastre. Insa in anumite momente aceasta linie este impinsa catre granita din spate a unor tari, popoare, oameni sau sisteme politice, astfel incat acestia pot sa devina eminamente rai, expresii aproape desavarsite si intrupari ale raului.

Ca si crestin, marturisesc ca am mai degraba nadejde decat raspunsuri. Raul va avea o finalitate pentru ca are un inceput, in timp ce binele care este insasi caracteristica Dumnezeirii, nu il are. 

Si nu, nu cred ca suntem la fel. Exista oameni buni si oameni rai, desi toti oamenii buni au un rau interior impotriva caruia trebuie sa lupte in fiecare zi, sa-l tina sub control si toti oamenii rai pot fi intalniti de dumnezeu si transformati in opusul a ceea ce sunt. De fapt cred ca inainte de toate, avem nevoie de acea privire lucida pe care, aruncand-o in noi insine, sa ne vedem asa cum santem si sa avem curajul sa recunoastem ceea ce vedem acolo, apoi aratand cu degetul, sa rostim cuvantul “rau”. Luciditatea cruda, adica trezirea este primul pas catre eliberarea din rau. Nu inseamna ca, facandu-l, vor urma in mod necesar ceilalti; cu siguranta insa nu vom face acesti pasi ulteriori daca nu l-am facut pe acesta.

Constienta raului din tine insuti umileste si zdrobeste. Insa aceasta este premisa pocaintei, nu-i asa? Iar “Dumnezeu sta impotriva celor mandrii dar celor smeriti le da har”.


Leave a comment

Timp


Cum poti sa explici culoarea albastra unui orb din nastere? Cerul albastru, marea albastra, albastrul de Voronet…

Ce gust au stelele?

Cum poti sa redai muzica din linistea desavarsita sau tacerile din muzica?

Ingerii ne striga, cantandu-ne despre cer in timp ce noi ne pierdem printre zgomote, sfredeliti in retina de intunericul noptilor fara dimineti care sa ne promita lumina iar privirea ne e aplecata catre lutul mult prea intunecat ca sa mai rasfranga franturi de cer.

Avem suflete de asfalt pe care se rostogolsesc senilele de tanc ale prezentului.

Vesnicia s-a ingramadit in secunde si si-a pierdut visul in prea mult somn fara odihna, s-a facut mica de tot; anii au devenit clipe si veacurile, minute, ca sa le putem risipi cu nebuna si inconstienta generozitate, ca un salbatic care-si ofera aurul in schimbul margelelor de sticla colorata.

Timp…nu mai e timp.

Timpul este linia subtire care desparte trecutul de viitor, mai ingusta ca lama unui cutit care ne cresteaza in adanc, facandu-ne sa ne miscam dinspre nadejdea de dinainte, catre disperarea din urma.

Ce pierdem, ce risipim: timp sau viata? Si vesnicia care urmeaza este timp vesnic sau viata vesnica?


1 Comment

Dan Puric despre Rost


Un coleg tocmai mi-a trimis pe e-mai link-ul unui articol al lui Dan Puric. Marturisesc ca, spre rusinea mea, personajul imi este destul de strain sau, ma rog, am prin din zbor cate ceva despre nationalism in amestec cu credinta (ortodoxa, fireste). Articolul de fata contine niste adevaruri, chiar daca partiale si unilaterale. Si mai este si scris frumos…:

“Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada .   Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.”

Il gasiti in intregime aici


6 Comments

Fata cu Batic si Doctorat


Marturisesc ca am sentimente amestecate fata de acest obiect de vestimentatie si ca nu am un punct de vedere teologic ultim despre el – la batic ma refer. Mama mea il poarta, insa ea are 82 de ani. Totusi, daca stau sa ma gandesc, l-a purtat intotdeauna, semn al decentei, seriozitatii si bunei-cuviinte, asa cum a fost invatata in satul din Moldova unde s-a nascut si si-a petrecut prima parte din viata.

De-a lungul timpului, ca parte a miscarii penticostale, am oscilat intre acceptarea sa fara rezerva, ca pe o evidenta absoluta a conditei crestine a femeilor, fata de care Biblia se pronunta fara echivoc, pana la respingerea acestuia, un fel de forma de protest fata de lucrurile pe care le-am intalnit si am ajuns sa le detestla un moment dat  in cadrul acestei miscari.

Acum este un subiect cu care nu-mi mai bat capul, dat fiind faptul ca nu sunt nici femeie si nici casatorit. Deunazi, rasfoind bloglul lui MC, am dat peste un articol in care baticul in forma sa extrema, adica legat sub barbie, este asociat cu un doctorat sustinut cu success. Prima reactie a fost de genul “baba si mitraliera” si m-am grabit sa comentez. A fost o greseala pe care mi-am asumat-o, mi-o asum.

Si totusi…

Si aici ca si in alte domenii functioneaza principiul pavlovian al asocierilor si al generalizarilor, cu tot ce decurge din acestea si ma gandesc aici la acele exceptii pe care le sacrifici atunci cand inghesui o categorie intr-o anumita forma in care aceasta se potriveste destul de bine, insa nu la modul absolut.

De regula, asociez baticul si necravata cu habotnicia oarba si negandirea, cam la fel cum majoritatea romanilor ii asociaza pe tigani cu lenea si furtisagul. Motivul sau motivele? Mai multe…

As incepe cu experienta: am intalnit (destul de) multi oameni invesmantati astfel si care se incadreaza aici.  Hai sa spunem ca, de-a lungul timpului, mi-a fost data sa cunosc aceasta zona eclesiala intr-o oarecare masura, la modul direct si probabil primul lucru care imi vine in minte este o biserica (mare) din vestul tarii, unde am ajuns aproape intamplator in urma cu mai multi ani. Compania la care lucram atunci m-a trimis intr-o delegatie de trei zile, impreuna cu o colega de serviciu, o poloneza (catolica). In drumul de la hotel la fabrica am vazut firma unei biserici penticostale si pentru ca era joi, i-am propus colegei mele sa mergem in acea dupamiaza la biserica. Interesant este ca a acceptat imediat. A…probabil ca ar trebui sa o descriu un pic pe Monika (asa o chema), ca sa-mi intelegeti mai bine reactia ulterioara. Era o fata extrem de de treaba si de modesta in modul in care se imbraca. Cu niste jeansi obisnuiti, un pulover, fara cercei si fara machiaj, nimic strident sau agresiv, ca sa nu mai vorbim de senzualitate…

Am parcat undeva in curtea bisericii si am intrat inauntru. Usierul ne-a oprit iar eu i-am explicat situatia si anume ca, dat fiind faptul ca ea, colega mea este straina si deci nu intelege romaneste, trebuie sa stau langa ea si sa-I traduc. Mi-a spus sec ca nu se poate si ca la ei randuiala este ca femeile si barbatii sa stea separat. Pe moment am crezut ca omul nu m-a inteles foarte bine asa ca am insistat… Raspunsul a fost acelasi. Extrem de incurcat si de jenat, am incercat sa-I explic colegei mele despre ce este vorba. A zambit, a dat din umeri si am iesit amandoi, dupa care ne-am urcat in masina si ne-am intors la hotel. A fost o zi proasta pentru ca nu am reusit sa justific nimic…stiam ca nu are rost si ca orice as spune, nu voi salva situatia. A fost a o amputare a unei sperante: aceea de a prezenta unui strain un lucru frumos din tara ta si unui necrestin, ceva care sa reflecte un pic din Dumnezeul in care crezi. In timp ce ne indreptam catre hotel in tacere, la un moment dat Monika m-a intrebat: “biserica ta este la fel?”

Nu mai tin minte ce i-am raspuns. Oricum, nu a avut nicio importanta. Am fost furios, extrem de furios dupa aceea. M-am gandit sa aflu adresa bisericii si sa-I scriu pastorului. N-am facut-o. Din lehamite, probabil. Dupa 5-6 ani am ajuns din nou acolo si mi-am dat seama ca ar fi fost, oricum, inutil, ca oamenii aceia erau atat de sfinti incat nu puteau sa acecepte monstruozitatea (“uraciunea” este, cred, termenul consacrat) de a avea in mijlocul lor o femeie in pantaloni si fara basma pe cap si care, mai mult, sta alaturi de un barbat in Casa Domnului. Si am mai realizat ca sfintenia despartita de dragoste ridica in mijlocul nostru echivalentul rugurilor din evul mediu, acele ruguri pe care ereticii – reali sau inchipuiti – erau arsi pentru slava Domnului si pentru pastrarea puritatii bisericii.

Si ma gandesc serios daca nu ar trebui create biserici separate pentru cei care vin cu un bagaj intunecat din trecut, de vreme ce ne-am pierdut capacitatea de a privi dincolo de zidurile inalte ale propriei comunitati, ziduri facute mai degraba ca sa ne protejeze de pacatosenia din afara acestora, decat sa sustina acoperisul si sa ne apere de vant sau ploaie. Biserici pentru curve, homosexuali, hoti, interlopi, pedofili, drogati si politicieni (J) care realizeaza ca trebuie sa se schimbe ceva in viata lor si ca aceasta schimbare o poate face doar Dumnezeu. Oameni pe care, daca-I vom primi totusi, in conditiile actuale, vom gasi distanta necesara la care sa-I tinem, ca sa ne ferim de contaminare si pe care-I vom trata mereu ca pe niste crestini de mana a doua.

 Admir oamenii  care au convingeri puternice si-I admir si mai mult atunci cand au si niscai argumente rationale pentru a-si justifica respectivele convingeri. Atunci cand este vorba de crestini, caut capacitatea de a gandi si discerne intre bine si rau in diverse nuante. Si mai ales imi place sa vad un pic de dragoste fata de cei care gandesc diferit, chiar daca esti absolut sigur ca gresesc.

In incheiere, nu o cunosc pe Ileana Vesa si n-am niciun motiv sa ma indoiesc de capacitatile ei intelectuale si nici de caracterul ei. Nu ma deranjeaza nici baticul. In principiu, fiind vorba de o persoana care-mi este cu totul straina, nu ma deranjeaza nimic. Incerc doar sa ma autoconving ca nu toti tiganii sunt hoti, nu toti politicienii corupti si nu toate “calugaritele penticostale”- ignorante si refractare fata de procesul pe care-l numim, indeobste: gandire. Inclin sa cred ca o fata cu batic infasurat in jurul gatului si doctorat este floarea aceea singulara, insuficienta pentru a aduce primavara pe campul inca incremenit sub gheturi al coltului de confesiune religioasa cu care ea se identifica, cel putin vestimentar.

In final, imi asum dreptul la eroare – una demonstrabila, sper.