mirosdecafea

Just another WordPress.com site


7 Comments

“pana cand infirmitatea ne va desparti”


Pasajul cu (ne)judecata este unul din cele mai citate in lumea evanghlica contemporana. Si probabil si unul dintre cele mai aiurea, prost si superficial interpretate.

Da, stiu, esista o tensiune intre dragoste si dreptate, intre har si lege, intre compasiune si disciplina si lucrurile nu sunt simple. Tocmai de aceea, reductionismul la care se apeleaza pentru a reduce tensiunea nu face decat sa elimine tocmai scara pe care ar fi trebuit sa pasim pentru a ajunge la lumina, intr-o chestiune complicata insa vitala pentru biserica. In general, aceasta simplificare se face cu pretul acelei parti de adevar care ne sta in coasta si nu ne lasa sa zburdam liberi pe campiile bucatii de adevar preferat si unde ne simtim in largul nostru.

Scriu aceste randuri, oarecum manat de o discutie internautica care are in centru un caz despre care am auzit tangential cu ceva timp in urma si care nu mi-ar fi atras atentia daca nu ar fi fost mentionat pe un site crestin si intr-o oarecare legatura cu biserica. Mai exact, cu ceva timp in urma, un anume jucator de fotbal a suferit un accident in timpul antrenamentului si a ramas paralizat de la gat in jos (in fine, mai nou am inteles ca reuseste sa isi miste mainile). Omul era casatorit si, mai mult, sotia sa frecventa (frecventeaza) o anume biserica evanghelica. Cu alte cuvinte, e pocaita.

Problema este ca, la aproximativ un an si jumatate de la petrecerea incidentului care i-a schilodit sotul, doamna a ales sa plece, adica sa se desparta de acesta. Presa laica mentioneaza cazul fara sa faca vreo referinta la religia femeii, remarcand doar ca omul a mai primit inca o lovitura si ca asta l-a facut sa se inchida in sine si sa se izoleze. Fratele nostru care ne conduce PASIi intru ce se mai intampla in ograda noastra insa, ne-a informat de ce-a fost, adica ne-a adus stirea sub nas si ne-a indemnat in treacat sa nu ne grabim sa aruncam cu pietre, lucru de altfel greu de facut, daca e sa citim comentariile care urmeaza.

Respectivul articol m-a pus pe ganduri, adica m-a facut sa (ma) gandesc. 🙂

Un prim gand, mai exact o intrebare pe care o sugereaza si comentatorii este: intr-o situatie similara, as fi procedat diferit? Perspectiva de a fi, pentru tot restul vietii langa o persoana invalida si de a trebui sa o ingrijesti, este ingrozitoare, cu atat mai putin cu cat ambii au 29 de ani si deci, cel putin teoretic, cea mai mare parte a vietii este inainte. Accidentul inseamna pentru amandoi, probabil, abandonarea viselor de fericire personala cu care am observat ca oamenii intra in casnicie. Cand perspectiva ca celalalt sa te faca fericit dispare, atunci si relatia care avea drept scop tocmai aceasta fericire este pusa sub semnul intrebarii iar legamantul care si el se subordoneaza fericirii individuale, nu rezista presiunii si se desface.

Deci: as fi procedat altfel? Nu stiu…serios…nu stiu. Stiu insa cum ar fi trebuit sa procedez si mai stiu ce ar trebui sa faca cineva in aceasta situatie. Blestemat sa fie raul care devine atat de rau incat ne orbeste ca sa nu-l mai vedem astfel. Prefer, asa cum spunea Bonhoeffer, o constiinta incarcata, adica una care-ti trage suturi in gura cu bocancul pana-ti scuipi dintii amestecati cu sange, uneia amortite si inerte. Prefer situatia cand te dai cu capul de pereti pentru ca ai facut ceva rau, celei cand dai din umeri cu un “asta e…” si “toti o fac”, apoi te intorci pe partea cealalta si dormi linistit.

Si inca ceva: chiar daca nu stiu cum as rezista in acest moment unei astfel de presiuni si ce-as face, stiu totusi ce as vrea sa fac. Orbirea absoluta inseamna sa nu mai distingi intre bine si rau; raul absolul este nu atat sa faci ceea ce este gresit ci sa amesteci notunile, sa numesti raul bine sau macar sa nu-l mai vezi ca fiind chiar atat de rau. Problema care decurge din astfel de abordari bolnave este ca oamenilor li se ia sansa de a face singurul lucru care ii poate scoate din intuneric la lumina si care poate repara cu adevarat ceea ce a fost daramat, anume: pocainta. Aceasta implica, inainte de toate, un diagnostic corect, numirea raului asa cum este, acceptarea pacatului ca atare, in raport cu o tinta pe care ti-ai propus sa o atingi si ai ratat-o, care insa a ramas neclintita si necontestata.

Stiu ca-mi lipsesc o multime de date ca sa pot analiza im mod competent cazul particular mentionat mai sus: nu stiu cum si in ce circumstante s-au casatorit cei doi, nu stiu in ce masura ea il cunoste cu adevarat pe Dumnezeu. Stiu insa ca a-l abandona pe cel are iti este sot si care, pentru ca a ramas paralizat, are tocmai acum, in aceste momente cumplite, nevoie de ajutorul tau, este un lucru rau. Da, cred in harul lui Dumnezeu, cred in iertare si restaurare insa mai cred totodata ca acest har este acordat celor care se pocaiesc de pacatele lor si nu ar trebui aplicat in redefinirea faptelor sau reevaluarea vinovatiei. Altfel spus, harul lui Dumnezeu se arata in faptul ca iarta niste pacatosi vinovati si vrednici de iad si nu intr-o cosmetizare ieftina a vinovatiei acestora.


Leave a comment

Gand Filocalic (1)


De ceva timp rasfoiesc Filocalia. Prima concluzie este ca oamenii aceia stiau foarte bine despre ce vorbesc. Lupta cu poftele, cu lumea si dracii, viata cotidiana in credinta, acestea si multe altele se regasesc acolo, semn ca, in ciuda diferentelor culturale, problemele esentiale ale oamenilor sunt cam aceleasi.

De va cadea cineva in orice fel de pacat si nu se va intrista pe masura greselii, cu usurinta va cadea iarasi in aceeasi cursa. (…)Frica de Dumnezeu si mustrarea primesc intre ele intristarea. Iar infranarea si privegherea se insotesc cu durerea. (…)Multi ne intristam de pacate dar primim cu placere cauzele lor. (Filocalia, vol 1 – Marcu Ascetul)


1 Comment

Articole anti-prosti(r)e


Eu unul m-am saturat de argumentele unora si altora care resping crestinismul pentru ca au existat cruciadele, cruciade despre care, in cele mai multe cazuri, nu au citit niciodata o carte de la A la Z, pe aceasta tema. Informarea dupa ureche dezinformeaza, in special cand sursele folosite sunt filmele americane, corecte politic insa extrem de incorecte din punct de vedere istoric (vezi “Kingdom of Heaven”) sau documentarele tendentioase de pe Discovery. Pana una alta, lideri (mai mult sau mai putin) crestini  semneaza petitii in care isi cer scuze de la musulmani pentru crimele din trecut ale crestinilor si se dovedesc extrem de toleranti (era sa spun “orbi”) fata de crimele din prezent ale acelorasi musulmani.

Am citit in ultimele zile doua articole pe care le recomand ca antidoturi la prosti(re)a istorica generalizata, partial datorata ignorantei indolente si partial indusa de mas-media, din ce mai fundamental si agresiv anticrestina.

Primul articol ii apartine lui Teofil Stanciu, iar cel de-al doilea, Mariei Istoc. Ambele binevenite si potentiale risipitoare de ceata.

“De câte ori i se întâmplă câte unui agnostic, ateu sau anti-religios mai înfierbântat să înfiereze religia pe motiv că a provocat cele mai mari războaie din istorie, am observat că mulți creștini (că alte religii nu prea avem prin țară) pleacă privirea spășiți în semn de recunoaștere și asumare a acestui teribil adevăr. Dar, dacă e să fim cinstiți cu istoria, singurele războaie care au cuprins prin amploare toată lumea n-au avut nimic religios în ele. Oricât de ingenios ai fi, e imposibil să demonstrezi că Puterile Centrale s-au aliat pe motive religioase, căci nu văd cum s-ar putea găsi o relație religioasă între protestantismul german, mahomedanismul otoman și catolicismul italian. Sau între ortodoxismul rus și protestantismul american.” (cititi aici intregul articol)

Si:

“„Cruciadele au fost acte intolerabile de agresivitate religioasă comise de către creștini împotriva musulmanilor “ (Maria Monacal, citată de Guy Rachetr în Les raciness de notre Europe sont elles chrétiennes et musulmanes?) Dar cine pe cine a cotropit? Cine au invadatorii, agresorii și care a fost comportamentul lor? Revista „Historia”, nr 751 din iulie 2009, citează un cronicar musulman al epocii, care vorbește de faptul ca prizonierii creștini erau decapitati și măcelariti fără ezitare, bisericile distruse iar casele prădate, cele care nu reușeau să le prade erau incendiate. Invadatorii lăsau în urma lor cenușă.Cruciații au masacrat musulmanii. Dar de ce se păstrează tăcerea cu privire la cruzimea cu care musulmanii, turcii, au atacat Ierusalimul și masacrele comise pentru a-l ocupa precum și faptul ca i-au schimbat pâna și numele în al-Qods.  Se trece sub tăcere islamizarea forțată a popoarelor din Orientul Apropiat.  Otomanii: „violau, furau, ucideau, femei, copii, batrâni. Îi vindeau pe cei care puteau încă fi de folos la munci forțate transformându-i în sclavi.”  Jacques Heers, Les croisades.” (cititi intregul articol aici)


Leave a comment

Si inc-o toamna iata, sta sa treaca


De atata ploaie ma mototolesc sub cerul negru ca o bucata de carpa imbibata in motorina si ma ascund de ploaie si de vant.

Dar unde poti sa te ascunzi cand ploaia cade nu din cer ci din timp iar vantul iti scurma nu pielea ci mintea?

Steagurile se clatina de prea mult aer grabit sa plece de la noi spre altundeva si noaptea vine de prea multa lumina ostenita sa se mai arate. Ramane numai golul, ca o groapa in asfalt, plina de apa si pe care nu stii cum s-o ocolesti.

Si inc-o toamna sta sa treaca iar…