mirosdecafea

Just another WordPress.com site

“pana cand infirmitatea ne va desparti”

7 Comments


Pasajul cu (ne)judecata este unul din cele mai citate in lumea evanghlica contemporana. Si probabil si unul dintre cele mai aiurea, prost si superficial interpretate.

Da, stiu, esista o tensiune intre dragoste si dreptate, intre har si lege, intre compasiune si disciplina si lucrurile nu sunt simple. Tocmai de aceea, reductionismul la care se apeleaza pentru a reduce tensiunea nu face decat sa elimine tocmai scara pe care ar fi trebuit sa pasim pentru a ajunge la lumina, intr-o chestiune complicata insa vitala pentru biserica. In general, aceasta simplificare se face cu pretul acelei parti de adevar care ne sta in coasta si nu ne lasa sa zburdam liberi pe campiile bucatii de adevar preferat si unde ne simtim in largul nostru.

Scriu aceste randuri, oarecum manat de o discutie internautica care are in centru un caz despre care am auzit tangential cu ceva timp in urma si care nu mi-ar fi atras atentia daca nu ar fi fost mentionat pe un site crestin si intr-o oarecare legatura cu biserica. Mai exact, cu ceva timp in urma, un anume jucator de fotbal a suferit un accident in timpul antrenamentului si a ramas paralizat de la gat in jos (in fine, mai nou am inteles ca reuseste sa isi miste mainile). Omul era casatorit si, mai mult, sotia sa frecventa (frecventeaza) o anume biserica evanghelica. Cu alte cuvinte, e pocaita.

Problema este ca, la aproximativ un an si jumatate de la petrecerea incidentului care i-a schilodit sotul, doamna a ales sa plece, adica sa se desparta de acesta. Presa laica mentioneaza cazul fara sa faca vreo referinta la religia femeii, remarcand doar ca omul a mai primit inca o lovitura si ca asta l-a facut sa se inchida in sine si sa se izoleze. Fratele nostru care ne conduce PASIi intru ce se mai intampla in ograda noastra insa, ne-a informat de ce-a fost, adica ne-a adus stirea sub nas si ne-a indemnat in treacat sa nu ne grabim sa aruncam cu pietre, lucru de altfel greu de facut, daca e sa citim comentariile care urmeaza.

Respectivul articol m-a pus pe ganduri, adica m-a facut sa (ma) gandesc. 🙂

Un prim gand, mai exact o intrebare pe care o sugereaza si comentatorii este: intr-o situatie similara, as fi procedat diferit? Perspectiva de a fi, pentru tot restul vietii langa o persoana invalida si de a trebui sa o ingrijesti, este ingrozitoare, cu atat mai putin cu cat ambii au 29 de ani si deci, cel putin teoretic, cea mai mare parte a vietii este inainte. Accidentul inseamna pentru amandoi, probabil, abandonarea viselor de fericire personala cu care am observat ca oamenii intra in casnicie. Cand perspectiva ca celalalt sa te faca fericit dispare, atunci si relatia care avea drept scop tocmai aceasta fericire este pusa sub semnul intrebarii iar legamantul care si el se subordoneaza fericirii individuale, nu rezista presiunii si se desface.

Deci: as fi procedat altfel? Nu stiu…serios…nu stiu. Stiu insa cum ar fi trebuit sa procedez si mai stiu ce ar trebui sa faca cineva in aceasta situatie. Blestemat sa fie raul care devine atat de rau incat ne orbeste ca sa nu-l mai vedem astfel. Prefer, asa cum spunea Bonhoeffer, o constiinta incarcata, adica una care-ti trage suturi in gura cu bocancul pana-ti scuipi dintii amestecati cu sange, uneia amortite si inerte. Prefer situatia cand te dai cu capul de pereti pentru ca ai facut ceva rau, celei cand dai din umeri cu un “asta e…” si “toti o fac”, apoi te intorci pe partea cealalta si dormi linistit.

Si inca ceva: chiar daca nu stiu cum as rezista in acest moment unei astfel de presiuni si ce-as face, stiu totusi ce as vrea sa fac. Orbirea absoluta inseamna sa nu mai distingi intre bine si rau; raul absolul este nu atat sa faci ceea ce este gresit ci sa amesteci notunile, sa numesti raul bine sau macar sa nu-l mai vezi ca fiind chiar atat de rau. Problema care decurge din astfel de abordari bolnave este ca oamenilor li se ia sansa de a face singurul lucru care ii poate scoate din intuneric la lumina si care poate repara cu adevarat ceea ce a fost daramat, anume: pocainta. Aceasta implica, inainte de toate, un diagnostic corect, numirea raului asa cum este, acceptarea pacatului ca atare, in raport cu o tinta pe care ti-ai propus sa o atingi si ai ratat-o, care insa a ramas neclintita si necontestata.

Stiu ca-mi lipsesc o multime de date ca sa pot analiza im mod competent cazul particular mentionat mai sus: nu stiu cum si in ce circumstante s-au casatorit cei doi, nu stiu in ce masura ea il cunoste cu adevarat pe Dumnezeu. Stiu insa ca a-l abandona pe cel are iti este sot si care, pentru ca a ramas paralizat, are tocmai acum, in aceste momente cumplite, nevoie de ajutorul tau, este un lucru rau. Da, cred in harul lui Dumnezeu, cred in iertare si restaurare insa mai cred totodata ca acest har este acordat celor care se pocaiesc de pacatele lor si nu ar trebui aplicat in redefinirea faptelor sau reevaluarea vinovatiei. Altfel spus, harul lui Dumnezeu se arata in faptul ca iarta niste pacatosi vinovati si vrednici de iad si nu intr-o cosmetizare ieftina a vinovatiei acestora.

Advertisements

7 thoughts on ““pana cand infirmitatea ne va desparti”

  1. Ati ajuns sa comentati articole din presa de scandal.Rusine si fratelui pocait care a publicat pe un site crestin ca s-a coborat atat de jos.Macar ati dat un telefon sa va informati daca e adevarat ce s-a scris despre aceasta familie? Dar poate stiti voi mai multe decat cei in cauza!!!

  2. vreti ca sotia lui Nesu sa nu mai dea pe la biserica!!! Pui de naparci! Cum ati ajuns sa luati subiecte din presa de scandal si sa aruncati cu noroi in cineva nevinovat.Autorul articolului nu si-a publicat numele!!!Las ordinar!!!Poate cand se va afla adevarul o sa fiti rusinati de ce ati facut.Macar atat. 😦

  3. Ati mediatizat minciuna celor de la Kanal D !!! Familia respectiva nu trebuie sa iasa ei in fatza sa se scoata din toata porcaiala pe care a facut-o presa.E viata lor privata.Ce ati facut voi (si cei din presa) e atac la persoana si la viata personala, de familie.O incalcare la DREPTURILE OMULUI!!!Mai studiati inainte sa scrieti…Sunteti o rusine! Si mai veniti si cu Biblia in fatza, intr-o mana tineti Biblia si in alta piatra!

  4. Maria,
    nu te-a invatat nimeni ca nu-i frumos sa vorbesti urat?
    Acum, ca sa inchei acest subiect, cateva precizari:
    – nu ma uit la Kanal D. De fapt nu ma uit deloc la televizor.
    – nu citesc cancan. Doamne fereste si apara. Acum, ca sa fiu drept cu cel de la “Pasi”, omul nu a preluat stirea de pe cancan ci de la “adevarul”, un ziar de altfel destul de serios.
    – nu ma intereseaza catusi de putin fotbalul, nu cunosc nume de jucatori, etc. Pana nu am citit articolul la care fac referire, nu am auzit niciodata de respectivul jucator. La faza asta sunt chiar incult… 🙂
    – nu ma intereseaza viata privata a celor din jur, evit barfele de la coltul strazii si ma feresc sa colportez zvonuri. Asta nu inseamna ca nu ajung in contact cu situatii care imi trezesc interesul din punct de vedere moral/etic. (cazul de fata)

    Amalgamul de injurii pe care mi le-ai varsat in cap cu atata generozitate (apropos…te-am trecut la spam), m-a facut sa recitesc ce am scris, nu de alta dar om sunt si eu si e posibil sa ma mai ia gura pe dinainte… si chiar nu inteleg la ce fel de atac la persoana te referi? De fapt, nici macar nu am mentionat numele vreunei persoane!
    Daca stirea pe care am preluat-o este neadevarata, pune mana si scrie (asta daca cunosti si alte cuvinte in afara de “Kakao”, “marsh”, “pacalici” si alte declaratii de dragoste) o dezmintire, eventual arata care este adevarul si gata. Nu am nicio problema sa o public si eventual sa-mi cer scuze pentru ca am folosit niste informatii care s-au dovedit false.

    Pentru mine dilema este una de ordin moral: as fi procedat altfel? Am fi procedat altfel? Care este si pe unde trece granita dintre bine si rau?

    Apropos: tu stii ce e bine si ce e rau?

  5. Draga Dane,
    scuza apelativul, dar chiar daca nu te cunosc, imi esti drag, si simpatic,
    pentru ca stii sa vezi si sa gandesti dincolo de forme si gasesti raspunsuri.
    As fi vrut sa comentez pe marginea subiectului, dar mi-e teama ca m-as limita la o situatie pe care nu o cunosc suficient.
    Ciudat, dar desi scrie ca Dumnezeu uraste despartirea in casatorie, se pare ca o permite uneori, in anumite circumstante (adulter, acord deplin cu necrestinul).
    (Nu am sa inteleg niciodata de ce in exceptii nu este inclusa si violenta. Sunt atatea cazuri in care femeile si copii sunt prizonieri torturati zeci de ani intr-un mediu de o violenta de neimaginat daca nu treci prin situatia respectiva, fara sa aiba nici-un verset in apararea lor.
    Doar impotriva: supune-te sotului, asculta-ti parintii!)

    Ceea ce nu e suficient de bine inteles in mediile evanghelice este recasatorirea, sau gasirea unui alt partener (cred ca e o chestiune de timp pana coabitarea sa apara prin biserici, fie si mascat).
    Eu sunt de parere ca Dumnezeu nu a permis recasatorirea decat in cazul vaduviei, eu cel putin asa am inteles.

    Si daca oamenii ar intelege lucrul acesta: ori ramai cu el, ori ramai singur pana la decesul unuia din voi, ar face totul pentru a ramane impreuna in casatorie.
    Pacatul divortului e ipotetic in momentul lui, devine faptic in momentul in care te duci dupa altcineva, atata vreme cat sotul/sotia traiesc.

    • Draga Ana-Maria,In primul rand, bun venit pe aici.
      Si eu am scris ceea ce am scris fara sa cunosc suficient situatia si asumandu-mi riscurile ce decurg de aici (printre care acela de a da cu bata-n balta e cel mai mic). Perceptia mea asupra chestiunii divortului este aceea ca el incepe sa nu mai fie o problema majora a bisericii, tocmai pentru ca apare tot mai frecvent. Iar raul cotidian ajunge sa devina parte a peisajului, la fel ca gunoaiele de la coltul drumului care nu ma mai socheaza, enerveaza si irita, pentru ca le vad in fiecare zi. Observ o tendinta de a trece cu usurinta peste ceea ce este scris in Biblie, sub diferite pretexte si mai mult: o cautare de a eluda sensul primar al textelor pentru a le submina ceea ce noua ni se pare prea agresiv, crud, etc.

      Daca oamenii ar vedea divortul ca pe o amputare (si cred ca asta este…), probabil ca ar lupta mai mult pentru a-si pastra casnicia. Prefer sa am un picior schiop, decat unul lipsa. Problema este ca fiecare isi imagineaza ca are un picior de rezerva (a 2-a sansa) si se trezeste cu o proteza….

  6. 🙂 Superba comparatia!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s