mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Hai sa gandim un pic (1)


Daca stai prea mult intr-o singura pozitie, intepenesti. Nu realizezi asta decat atunci cand incerci sa te misti. Durerea ascutita iti da de stire ca ceva s-a blocat. Atunci poti continua miscarea in ciuda durerii si a disconfortului, pana cand cauza ei dispare, adica pana muschii se destind si incheieturile ajung sa functioneze din nou in parametrii. Sau poti sa ramai asa, teapan ca un mort, incremenit in pozitia aceea. Eviti durerea dar nici nu mai faci nimic. Scapi de disconfort dar…cu ce pret?

Marturisesc ca mi-e in continuare simpatic Cristian Ionescu, desi imi aminteste tot mai mult de purtatorul de cuvant al regimului taliban din Afganistan, inainte de atacul americanilor: turban, salvari si engleza impecabila. Articolele sale despre miscarea carismatica (ca si articolele pe aceasta tema ale lui Dionisie Bodiu – de altfel mult mai in tema decat CI, ca unul care a petrecut ceva ani in aceasta miscare)  ar trebui citite de fiecare pastor sau lider carismatic din Romania. Unele din cele mai dificil de observat adevaruri despre persoana ta le afli de la cei care nu-ti sunt prieteni, de la critici si asta indiferent de motivatia lor.

Sa vedem cateva chestii interesante. Cu unele tind sa fiu de acord, desi in cazul a aproape fiecareia dintre ele sunt necesare precizari si note de subsol. Deci:

   Adevarat:

“direcții de evadare din spațiul biblic al manifestărilor spirituale legitime prezenței Duhului Sfânt: mai întâi, atunci când contextul general al adunării (timp, învățătură, resurse) este dezechilibrat în favoarea experiențelor și în detrimentul celorlalte funcțiuni spirituale ale Bisericii;” – corect. Invatatura/teologia nu este punctul forte al miscarii carismatice si tendinta de a face ca experienta sa primeze, urmarirea obsesiv-agresiva a prezentei Duhului (necesara si de dorit, de altfel), se face ades printr-o scurtcircuitare a gandirii. Din pacate, este un fenomen cel putin la fel de comun si in miscarea penticostala, insa acum vorbim despre cea carismatica… Dat:eci:

   “pe panta închinării, cultura și manifestările lumești, copiate din spațiul secular, sunt integrate cu iz de spiritualitate în adunările bisericii.” – mda. Am vazut asta. Nu doar noi evanghelizam lumea ci si aceasta ne “evanghelizeaza pe noi”.

   Fals:

“în cazul experienței românești consider că Biblia a fost respectată și pionierii penticostalismului românesc au avut o reticență proverbială față de extreme.” – absolut eronat. Miscarea penticostala din Romania a fost marcata de multe extreme, incepand de la barbatii tunsi la zero si femeile infasurate in carpe pana in varful nasului (baticurile cu trei noduri: in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh) si continuand cu proorociile anti-fâş, anti-perciuni anti-cravata si anti-tocuri. Toate aceste au fost destul de comune pana pe la inceputul anilor ’90. Problema lui Cristian Ionescu este ca si-a stabilit propriile limite ale normalitatii si tot ce trece dincolo de acestea este taxat fara drept de apel. Apropos: v-ati gandit cum ar reactiona un om de pe strada, un necrestin pus in situatia sa asiste pe nepusa  masa la o staruinta penticostala dupa Duhul Sfant?

   Si idei interesante, asupra carora merita gandit. Adevarat sau fals…? Inca nu stiu:

mișcarea carismatică nu își are rădăcinile nici la Azusa, nici la Păuliș și nici în odaia de sus din Ierusalim, ci în tranșeele revoluției culturale din anii ’60, ’70.” – Posibil. Sper ca nu….

 

 


11 Comments

Dacii, dracii si neaosa badaranie


Observ tot mai mult ca romanii nu au o minima cultura a dialogului. Daca nu ma credeti, cititi aleatoriu un articol din presa online iar apoi parcurgeti comentariile. (Aproape) orice ai spune, afli mai intai ca esti bou si abia dupa aia, in termini agresivi ce amesteca argumentele cu bascalia, ti se spune ca te inseli si ca o faci amarnic. Nu exista cale de mijloc, proportii, nuante. Prezumtia de nevinovatie…ce-i aia? Presupunerea ca cel putin esti sincer si de buna credinta, chiar daca te inseli…aiurea! Ceva asemanator se petrece in presa online crestina, dovada ca nu doar biserica evanghelizeaza lumea ci si aceasta, la randul ei, ne toarna pe gat (non)valorile dumneaei. Relatia este in ambele sensuri si ma intreb daca nu cumva primim mai mult decat dam si suntem (de)formati mai degraba decat reusim sa-i  formam noi pe altii.

Mi-e tot mai clar acest lucru si daca mai aveam ceva indoieli, acestea mi-au fost risipite de articolele aparute recent pe blogurile a doi pastori. De fapt, cel care se isi exprima in mod lipsit de orice echivoc pozitia este Cristian Ionescu, dat fiind faptul ca Petrica Lascau a aruncat piatra in apa si acum contempla cercurile de la suprafata acesteia (pana in acest moment are 217 comentarii). Pana la urma, nu pozitia lui Cristian Ionescu ma contrariaza. Reactia dumnealui era previzibila – modul in care a tratat gafa celor de la Peniel, crucelile lui Vladimir Pustan si felul in care incearca sa construiasca un fel de “Cornilescu only” in ce priveste traducerile Bibliei, afurisind, mai mult sau mai putin pe fata alte incercari de redare a acesteia in limba romana, il plaseaza intr-o zona anume. Cred ca Andrei Plesu are o expresia care imi vine acum in minte vis a vis de dumnealui: incremenit in proiect.

Dar nu despre CI vreau sa vorbesc ci despre grupul pe care-l reprezinta si despre zona eclesiala in care se invarte acesta. Am citit prostit comentariile, generoase ca numar, atat de pe Blogul lui CI cat si de pe acela al lui PL. Cred ca se poate face un studiu de antropologie pe baza acestora.

Cateva observatii personale:

  1. Agramatisme. Multe. Grave. Sustinatorii lui CI si detractorii lui Sunny nu stiu sa foloseasca limba romana insa se incapataneaza sa o faca. Unii pentru ca au emigrat in USA de ceva timp si au inceput sa o uite, altii pentru ca n-au stiut-o niciodata. Ignoranta de acest gen are in spate lipsa de lectura care la randul ei vorbeste despre un anumit nivel de cultura si deci si de intelegere. Si cand nu pricepi, taci!
  2. Lipsa totala a capacitatii si disponibilitatii dialogului. Nu exista nicio incercare de a incerca sa-l intelegi pe celalalt, de a-l trata ca pe o fiinta umana care are ceva de spus si ale carei acte, actiuni, exprimari (inclusiv prin muzica), au niste resorturi, se bazeaza pe ceva. Dialogul presupune ascultare. Si mai presupun un pic de smerenie care vine din costientizarea si acceptarea propriilor limitari si recunoasterea propriilor pacate, erori, stangacii…
  3. Nu exista cale de mijloc. Avem de-a face cu sfinti si demoni, cu dreapta credinta calcata in picioare si batjocorita si cu ereticii veniti din fundul iadului care fac acest lucru. Deci trebuie sa fim necrutatori.Adversarul, cel care gandeste diferit, trebuie strivit fara ezitare. CI nu-si apara credinta (credinta in ce…?) ci face deratizare.
  4. Totul se petrece la nivelul extraordinarului, al teoriei conspiratiei (satanistii s-au strecurat intre noi si ne submineaza sfanta si dreapta credinta). Limbajul este dens si bombastic, presarat cu invective (draci, eretici, nelegiuiti, liberali) si patetice chemari la pocainta, pe de o parte si cu alte invective (imbacsiti, traditionalisti, legalisti) si chemari tot la pocainta, inteleasa de data aceasta ca deschidere fata de lucrarea Duhului, evidenta in bucuria si exuberanta Dacilor liberi de Baia Mare. Si unii si altii plutesc in sfera Duhului, de neatins pentru omenestile greseli si limite si neasumandu-si dreptul la eroare.
  5. Legat de aceasta, lipsa politetii. Pana la urma, ce anume iti da dreptul sa insulti?
  6. Aflarea in treaba si grija pentru soarta caprei vecinului (fratelui). Cei doi pastori penticostali ar trebui sa isi aminteasca ca si-au bagat nasul si tastatura intr-o zona eclesiala situata in afara perimetrului in care ar putea avea, fie si virtual, vreo autoritate. Cei in discutie NU sunt penticostali asa ca ceea ce fac ei va priveste cam in aceeasi masura in care va priveste ceea ce fac ortodocsii, baptistii, adventistii si musulmanii in adunarile lor. De data aceasta nu este vorba de Peniel ci de ceva care se petrece in afara siglei confesionale cu care va identificati.

Ce cred eu? Hm…sincer, nu-mi place cantecul. Uneori entuziasmul se transforma in diletantism atunci cand el se constituie in motivatie de a face ceva si substitut la competenta in ceea ce faci. La inceput am crezut ca e o parodie. Versuri schioape, idei putine catre deloc si muzica care se vrea etno-folk si dar in realitate se situeaza pe niciunde. Cred ca Sunny are si cantece mai bune si poate mai mult. De altfel, sunt cateva piese de pe acest album care chiar mi-au placut (ex: spune-mi cine?)

Personal nu-l cunosc insa cunosc persoane care il cunosc si-l descriu ca pe un om fain si sincer. Cu siguranta, nu merita balacareala asta.

Oportunitatea sau inoportunitatea acestui gen de manifestari  e subiect de discutie lunga si imposibila, atata timp cat conversatia se desfasoara in acest mod si cand scopul este de a-ti elimina adversarul prin croseuri verbale.

Personal cred ca ar trebui sa gasim altceva. Ce? Inca nu stiu. Spatiul cultural si ecclesial romanesc e fundamental diferit de cel American. Ignorarea totala a oricarui trecut si desprinderea brutala de orice fel de continuitate – evanghelica, in primul rand, dar si est European-ortodoxa – nu face decat sa fractureze si mai mult crestinismul romanesc, si asa faramitat in bucatele care se incaiera ori de cate ori intra in contact.

Un alt lucru de remarcat: toata aceasta discutie se poarta in jurul unui mod de exprimare si nu in legatura cu fondul, esenta a ceea ce exprimi. Nu, nu cred ca poti sa te exprimi oricum, atata timp cat ceea ce spui e correct, dar….satanisti, draci, lepadare de credinta??? Sa fim seriosi.

Am comentat undeva ce inteleg eu prin demonic:

“Demonic mi se pare sa-ti manipulezi turma, sa-i prostesti pe straini ca sa ti-i faci sponsori, sa-ti infigi copiii in functii de conducere in biserica, fie ca au sau nu vocatie, sa colaborezi cu securitatea si dupa aia sa dai lectii despre cum ar trebui sa ne sacrificam pentru cauza Domnului, sa-ti iei diploma de licenta/master/doctorat cand stii teologie nici pana la genunchiul broastei. Chestia de mai sus este….nepotrivita, pur si simplu.”

Asa ca…barna, domnilor, barna…


11 Comments

Cat de usoara este limba germana?


Limba germana este simpla. …
O persoana cunoscatoare a limbii latine si obisnuita cu declinarile o invata fara mari dificultati. Profesorii de germana spun acest lucru la inceputul fiecarui ciclu de studii. Se trece, apoi la initierea in der, die, das, den, des, dem etc. si din nou se reaminteste ca tot restul este de o logica elementara.
Ca sa ilustram aceste afirmatii, sa luam un exemplu practic.
Pentru inceput, sa deschidem Manualul de Limba Germana. Este un volum minunat, cu coperte cartonate, publicat la Dortmund si care povesteste despre obiceiurile hotentotilor (in germana: Hottentotten – observati cat e de simplu!!!!).

In carte se relateaza cum cangurii (Beutelratten) sunt prinsi si inchisi in custi (Kotter), acoperite cu o tesatura (Lattengitter)care sa-i fereasca de ploi. Aceste custi se numesc in germana ‘custi acoperite cu panza’ (Lattengitterkotter) si, atunci cand contin un cangur, ele sunt numite Lattengitterkotterbeutelratten.
Intr-o zi, hotentotii au arestat un asasin (Attentater), acuzat ca ar fi omorat o mama (Mutter) hotentota (Hottentottenmutter), avand un fiu cam prostut si balbait (Stottertrottel). O astfel de femeie se numeste, in germana, Hottentottenstottertrottelmutter, iar asasinul ei este un Hottentottenstottertrottelmutterattentater.

Politia il prinde pe asasin si il inchide provizoriu intr-o cusca pentru canguri (Beutelrattenlattengitterkotter), dar captivul evadeaza. Imediat, toti pleaca in cautarea fugarului si, deodata, un razboinic hotentot se intoarce strigand:
– Am prins asasinul (Attentater)!
– Da? Care asasin?, intreaba seful de trib.
– Pe Lattengitterkotterbeutelratterattentater, raspunde razboinicul.
– Cum adica, asasinul din cusca de canguri acoperita cu panza? intreaba seful hotentotilor.
– Pai, raspunde bastinasul, pe Hottentottenstottertrottelmutterattentater. (Asasinul mamei hotentote a copilului prostut si balbait).
– Aaa, asa, da! raspunde seful hotentotilor. Puteai sa zici de la-nceput ca l-ai prins pe: Hottentottenstottertrottelmutterlattengitterkotterbeutelrattenattentater.

Dupa cum vedeti, limba germana este o limba simpla
Trebuie sa aveti doar un gram de bunavointa…  

 

 

 

 

 


5 Comments

Propriile mele “Retractationes”


ChangingMinds 

Ne schimbam, asta e clar. Schimbare nu inseamna prin definitie, evolutie. Poate fi mers inapoi, cadere, intunecare, rasucire catre neant. Putem deveni mai buni sau mai rai. Singurul lucru pe care nu-l putem impiedeca este devenirea – intr-un sens sau altul. Sunt pentru ca am devenit ceea ce sunt, am plecat de la ceva, dintr-un anume punct, de la cel care am fost si am mers, impins, tarat uneori, pana aici. Si totodata devin, merg catre cel care voi fi si ma las in urma pe mine insumi, cel de acum.

Pavel vorbeste, de exemplu, despre trecerea omului din afara. Se referea, evident, la trup. Numai atat? Sufletul poate sa moara, la fel ca trupul? Sa te golesti de frumusete, ca un pom care-si varsa frunzele in noroiul toamnei. Sa renunti sa speri si sa razi de cei care, totusi,  o mai fac. Mori in suflet atunci cand nu mai astepti nimic de la propria-ti devenire iar viata devine un timp oarecare pe care-l duci fara sa fii constient ca ar putea sa aiba un inteles si sa rodeasca ceva. Mori atunci cand nu mai razi si nu mai plangi. Sau doar razi fara sa plangi sau plangi fara sa razi. In primul caz te stingi in lipsa de cer a superficialitatii iar in ultimul te sufoci in nesperanta. Doar oamenii care in stare sa boceasca, pot sa rada si sa se bucure cu adevarat.

Da, nu doar trupul se trece ci si sufletul poate sa se stinga iar Pavel spune ca, atunci cand umbli cu Dumnezeu, asta nu se intampla. Ca doar el, corpul, pachetul de carne, nervi, muschi, oase, el se stramba si se incovoaie catre tarana din care a venit, cu un gest care anticipeaza tot mai apropiata intoarcere in ea.

La varsta de 72 de ani, Augustin a scris o carte pe care a numit-o “Retractationes”. Adica retrageri, razgandiri ce apar cand te intorci la ce ai gandit si spus cu ceva timp in urma si realizezi ca tu, cel din prezent cu celalalt “tu”, cel de atunci, nu mai sunteti una si aceeasi persoana pentru ca intre voi doi sta devenirea – prapastie si punte, deopotriva.

Am ajuns la concluzia ca va trebui sa am propriile mele “retractationes” in legatura cu unele lucruri pe care le-am spus pe acest blog.

Am scris de multe ori la repezeala si la suparare. Am avut dreptate? Sunt mai multe moduri de a avea sau nu dreptate. Poti sa fii corect prin acuratetea informatiei si gresit in interpretarea ei. In aceasta privinta, cu totii suntem marginiti si ne miscam intre limite a caror perceptive o avem doar vag. Cat de mult stii despre celalalt? Dincolo de faptele propriu-zise (apropos, si aici spatiul de eroare este aproape nelimitat), cat din resorturile care le-au generat – motivatii, influente, limitari – cunoastem cu adevarat?

Mai poti sa scrii razbunator. Celalalt e gresit si trebuie sa o plateasca, sa simta cel putin o stare de discomfort. Adica o mica parte din ceea ce merita.

Inca cred despre Marius Cruceru ca a gestionat incorect si manipulativ criza “Iosif Ton” aparuta in cultul din care face parte. Si inca cred ca Danut Manastireanu greseste in multe privinte, iar daca are dreptate, modul in care pune problema face ca aceasta dreptate sa se piarda undeva printre ironii si pasiuni personale, nascute din frustrari de ordin individual pe care nu a fost (si nu este) in stare sa le gestioneze in mod echilibrat. Si mai cred ca ZB-ul nu e doar o pusca ci si initialele unui batranel de prin Bruxelles, care scrie comentarii zbanghii, nascute din prea mult timp liber si din plictis, prin diverse publicatii online.

Oricum, am decis ca in zilele urmatoare sa recitesc ce am scris pe blogul asta si sa sterg / modific ceea ce mi se pare “prea mult” si fata de care, in prezent, ma simt strain. Sper sa am timp…


1 Comment

Amestecuri


Inca o vechitura pe care-am scris-o in urma cu 3-4 ani…

Ar fi bine ca binele sa fie bine si raul sa fie rau. Adica albul, alb si negrul, negru. Sa nu existe gri…

Gri inchis si gri deschis.

Si griul inchis sa se imparta in inchis, foarte inchis si aproape negru de inchis.

Invataturile sa fie false si adevarate, nu aproape false si nu aproape adevarate.

Si noi sa fim buni si rai. Ca-n filmele americane unde “bad guy” e monstruos de “bad” si ala bun e asa de bun ca merita sa stea in icoana, langa Maica Tereza.

Dar exista nuante, arome, aparente si esente. Masti si masti ale mastilor, categorisite in functie de circumstanta de infruntat, zilele saptamanii, anotimpuri si varste. Atat de multe si variate incat nu mai stii cate masti trebuie sa decojesti ca sa ajungi la adevarata fatza; si cand ai gasit-o, cum poti fi sigur ca nu este si aceasta tot o masca – mai desteapta, mai meserias construita?

Aproape nimic nu este ceea ce pare sa fie si cand ai ajuns sa vezi ceea ce este ceea ce pare, cum stii ca ai ajuns?   :-)

Isus a spus ca nu putem sluji la doi stapani; adica exact ceea ce incercam sa facem in fiecare zi. Iar dimineata este facuta s-o luam de la capat, stupizi facatori de pace intre Dumnezeu si Mamona, nadajduind astfel sa fim chemati fii ai dumnezeului lumii acesteia.

Anterioara deciziei este identificarea alternativelor, abandonare comfortabilei orbiri. Apoi alegi:

decidetodaywhomyouwillserve2

noonecanservetwomasters

Mda, ai ales.

E tipul de moda care nu se schimba niciodata.


Leave a comment

Lucruri surprinzatoare


Un text mai vechi, cu niste marunte modificari:

Primaverii ii este greu sa se hotarasca odata sa vina si iernii sa plece. Ninge si ploua amestecat, intr-o nereusita combinatie de Andersen si Bacovia iar eu o sa incetez sa ma mai vaicaresc aiurea pentru ca lumea este asa cum este si lucrurile merg anapoda peste tot in jur. Pentru ca…la ce si pe cine ajuta?

Ma gandesc ca am privit cu o raceala inadmisibila prapadul care s-a abatut peste Haiti si m-am uitat curios la poze care infatisau mormane de ruine, cadavre intinse pe strazi si pe cei vii agonizand in mijlocul haosului general si mi-am spus ca asta este si ca intotdeauna a fost asa, ca traim marunt vieti de furnici prinse in vanzoleala propriului musuroi si ingramadite in taisul timpului, iar evenimentele care ne coplesesc la nivel individual sunt doar firimituri in imensitatea eternitatii.

Realizez apoi ca acestea sunt de fapt sentimente cu care trebuie sa lupt,  pentru ca acest colt ingust al universului nostru a fost invadat de Dumnezeu si intreaga ecuatie s-a schimbat radical iar cantecul Adei Milea care spunea ca viata-i grea dar din fericire scurta, e doar o chestie atragatoare prin cinismul ei, nu si adevarata.

Nu stiu de ce a ales Dumnezeu sa striveasca cateva sute de mii de oameni in cateva clipe si stiu ca nu stiu si mai stiu ca nu pot sti, dar ma gandesc ca ceea ce ar trebui sa ne surprinda este nu dezastrul de acolo ci lipsa indurarea de care avem parte noi, binele care ni se face si harul care ne urmareste.

Isus respinge uimirea dezastrului si o propune pe cea nascuta din frumusetea harului. Raul de care ne impiedicam zilnic, uratenia, mitocania, suferinta, nu ar trebui sa ne orbeasca intr-atat incat sa ratam aplecarea catre noi a cerului, frumusetea gestului mamei care mangaie obrazul pruncului si iubirea octogenarilor ce trec alaturi cu pasi sovaielnici si tinandu-se de mana. Si mai ales iubirea lui Dumnezeu.

Sa ma mir ca pot sa umblu, sa respir, sa merg deseara la filarmonica. Sa fiu socat de faptul ca un om care m-a atins din greseala cu umarul si-a cerut scuze si copilul de tigan care a coborat din autobuz si-a scos din buzunar biletul si l-a aruncat la cosul de gunoi.
Sa ma surprinda faptul ca pot sa ma intind in pat, cu o carte in mana, ca stiu sa citesc, ca vad, ca am maini…

Si sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru toate acestea si pentru multe, multe altele care ma asteapta inca sa le vad si sa le descopar…


2 Comments

Dupa ce-au trecut sarbatorile…


Ninge. Nu, nu ca intr-un basm de Andersen. Ninge ciudos, printre dinti, ca saliva improscata cand vorbesti repede si tare pentru ca cineva te-a scos din sarite. Ninge gri, peste un oras gri, dintr-un cer gri.

Ieri mi-am scos ghetele de la reparat si am mancat tochitura cu mamaliga la mall. Dupa care acasa, m-am intins in part si am privit tavanul.

Julien Green spunea ca atunci cand priveste focul, realizeaza ca acesta vorbeste si tot ceea ce are de spus este important. Daca focul vorbeste, de ce n-ar putea vorbi si un tavan?

De exemplu, am descoperit pe tavanul camerei mele niste puncte care imi amintesc de carul (mare…mic?) de pe cer. Mai lipseste o stea la oiste si daca inchid ochii, pot sa vad  vad si rotile si carul urca un deal peste care a nins marunt. Nu…nu ca intr-un basm de Andersen.

Caii, lipsesc caii. Si atunci cum urca carul? Nu mai urca. Sta. Dar un car care sta nu-si are rostul.

Asa cum nu are rost zapada asta cernuta mic, aspru, printre degetele lui Dumnezeu, peste o lume grabita sa alerge, sa strige, sa rada, ca sa nu-si vada lipsa de rost in care se rostogoleste in fiecare zi.

Cu cateva zile in urma am vazut o pasare zgribulita si mi-am spus ca o sa moara. Pasarile mor, in cele din urma. Apoi mi-am adus aminte de matusa mea care are cancer. Imi aduc aminte in fiecare zi de ea. Ar fi trebuit sa o sun ieri dar m-am facut ca uit. Dupa care n-am mai reusit sa pretind  c-am uitat si mi-am zis ca o sun mai tarziu si mai tarziu mi-am zis ca e prea tarziu si probabil ca doarme.

Adevarul e ca stiu c-o sa planga si asta ma enerveaza. Ce rost are sa plangi cand mori? Nimic nu se schimba. Pasarile nu plang inainte de a muri. O fac in tacere. De ce nu pot si oamenii sa moara la fel, fara tambalau, regrete, scancete si incercari disperate de a intarzia acel moment?

Oamenii nu sunt pasari. Pasarile nu seamna cu Dumnezeu. Noi, da…