mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Nevoia de Indoiala


Uneori imi traiesc crestinismul nu atat ca pe o certitudine, cat mai degraba ca pe o gramada mare de intrebari. Sau o intrebare definitiva si care le cuprinde laolalta pe toate. Un fel de gol pe care-l simti adanc in stomac, atunci cand te afli pe acoperisul unei cladiri foarte inalte si stii, vezi, intelegi ca un singur pas te desparte de gol, de cadere si destramare.

Realizez ca atunci cand imi afirm certitudinile si o fac cu prea multa vehementa si agresivitate, incerc astfel sa-mi maschez indoiala, indoielile, sa-mi spun mie insumi ca n-ar trebui sa existe, ca nici nu exista cu adevarat…

Dar ele sunt acolo.

Exista o doza sanatoasa de indoiala, asa cum exista o natura normala si benefica a durerii.

In afara ei, ne-am autodistruge.

Cum ar reactiona un copil daca n-ar simti arsura focului sau durerea provocata de taisul cutitului care-i cresteaza degetul ?

Este o indoiala care ma face sa-l caut pe Dumnezeul care imi poate da credinta, in afara careia ma simt pierdut.

Exista indoiala care ma determina sa caut, sa ma rog, sa citesc, sa scormonesc, sa urc pe coate si genunchi pe muntele intelegerii, atunci cand Dumnezeu refuza sa ma teleporteze pur si simplu acolo.

Si mai este o indoiala care ma arunca inainte din multimea de falsuri si surogate ce ma inconjoara si care-mi dau un relativ sentiment de confort, catre ceea ce este adevarat, valoros si autentic.

Da, stiu de pasajul acela care vorbeste despre indoielnic ca despre cel batut de vanturi incoace si’ncolo si care in vecii vecilor n-o sa primeasca ceea ce cere, dar nu la indoiala asta ma refer. Eu vorbesc despre indoiala care ma smulge din credinta falsa si tembela, cea care a crezut fara a cerceta, potrivit vechiuliui slogan pus in carca crestinilor, nu atat de pe ndedrept cat ne-ar place sa credem.

Indoiala care te-a facut sa cercetezi si astfel sa gasesti pentru ca este, exista, e acolo.

Dumnezeu ne asteapta la capatul unor sfinte indoieli, tinand in mana, infasurata intr-un stergar, painea adevaratei credinte care ne va intalni cu adevarat foamea.

Adevarata foame…


2 Comments

Ce mai citesc…


Biserica_adevarata__Exista__Pot_sa_o_gasesc_1_thumb

O carte de rupt dintii (de lapte)…

Am ajuns la pagina 80 si am decis ca trebuie sa recitesc aceata carte (evident, dupa ce voi fi terminat prima lectura).

Lary Crabb m-a fascinat dintotdeauna.

E un psiholog atat de bun, incat merita inclus in tagma teologilor.

In cartea cu pricina, men tioneaza ganduri care ne-au trecut prin cap dar pe care le-am alungat sau reprimat repede: biserica ma plictiseste, ma enerveaza… De ce ar trebui sa merg la biserica? Care este, in definitiv, adevarata biserica?

Deci….de citit.


1 Comment

Hai sa gandim un pic (2) – despre ura si indiferenta


 

 IndifferenceDay_004

Este un gand care imi tot da tarcoale in ultimele vreo doua zile, si anume ca e posibil ca opusul dragostei sa nu fie neaparat ura, ci indiferenta.

Ura este activa. Ea distruge prin ceea ce face, spune, prin modul in care se implica.

Indiferenta distruge prin inertie, prin neimplicare si tacere.

Poate ca avem oarece succes in a ne invinge sentimentul agresiv al urii. Un minimum de civilizatie, buna crestere si politete, ajuta… Pana la urma, suntem in marea majoritate, persoane care-si clameaza decenta si-si afirma apartenenta la un anume statut social  sau religios. Sau amandoua. In numele acestuia aruncam hartiile la cosul de gunoi si nu in mijlocul drumului, stam civilizat la rand ca sa urcam in tramvai si evitam sa ne dam coate sau sa mestecam guma in biserica.

Insa asta nu ne impiedica sa NU facem, sa NU spunem, sa NU cautam.. Cel cazut va ramane mai departe in praful drumului, nu pentru ca il uram, ci pentru ca nu ne pasa. Sigur, nu noi l-am aruncat acolo….

Poate e vina lui ca a ajuns unde a ajuns. De altfel, ne-ar ajuta oarecum sa stim asta atunci cand ne vom negocia inocenta in fata propriei constiinte. A NU face cuiva care NU merita, ne ajuta sa dormim bine noaptea.

Insa porunca lui Dumnezeu este dragostea si niciun surogat nu o poate suplini. Cel putin ura nu incearca sa fie unul. Indiferenta, da…

Abia dupa ce am inceput sa scriu aceste randuri, mi-am amintit afirmatia din Biblie care spune, oarecum, cam acelasi lucru: cine stie sa faca un bine si nu-l face, savarseste un pacat.


4 Comments

Tentatia Urii


 

hatred

Acest articol se constituie intr-o continuare a remarcilor facute in precedentul si oarecum, generate de tipurile de reactii provocate de déjà faimosul “dans dacic” al lui Sunny Tranca si al celor de la biserca din Baia Mare. Mi-am propus insa sa incerc sa trec dincolo de acest caz particular, desi marturisesc ca s-ar putea scrie o lucrare destul de serioasa de antropologie sau psihologie, citind articolele lui Cristian Ionescu pe aceasta tema, dar mai ales comentariile generoase, ca numar si dimensiune, pe care a reusit sa le adune. Voi incerca, deci, o analiza a urii.

Spuneam ieri ca mi-a fost dat sa intalnesc mult prea multa ura in numele religiei. O ura care se justifica prin imbratisarea adevarului iar uneori se camufleaza in spatele unei iubiri declarative fata de acela care-I este obiect si victima. Noi nu uram ci spunem adevarul. Nu barfim ci transmitem informatii. Noi nu uram, ci incercam sa-I aducem pe ei, pe ceilalti, pe calea cea dreapta. Nu, nu uram insa iubirea pentru biserica se constituie in argument si indemn de a-I indeparta, izola, compromite pe cei care, intr-un fel sau altul, ameninta aceasta biserica.

Prima caracteristica a urii este escamotarea. Ura se camufleaza, se ascunde, se deghizeaza, la fel cum descompunerea care si-a infipt coltii intr-un cadavru este acoperita de farduri si invelita in formol, incadrata de flori si mascata de eufemisme. Cautam, gasim ascunzatori ale adevaratei fete schimonosite si incrancenate. Iar daca nu mai reusim sa gasim astfel de ascunzatori, preferam sa evitam oglinda.

Ura este o dragoste inversa, o aruncare in directia opusa ordinii, armoniei si pacii incluse in iubire, catre neantul fara nadejde al nelinistii permanente. Ura exclude pacea; ea este activitate continua, miscare haotica, sfasiere interioara, inainte de a se concretiza in sfasierea celuilalt. Oamenii care urasc sunt victimele nelinistii absolute.

Ura recreaza persoana catre care se indreapta. Aceasta trebuie sa devina vrednica de ea asa ca o vom supune transformarilor necesare, ca sa se potriveasca profilului celui ce atrage ura, o merita, o absoarbe. Cei care danseaza sunt lumesti. Cei care chiuie sunt satanisti. Luminile imita discoteca. Dreapta credinta este abandonata, batjocorita, calcata in picioare. Sfintenia nu este doar neglijata ci anihilata de-a dreptul.

Ura orbeste nu pentru ca nu mai vezi nimic, ci pentru ca, mai rau, ajungi sa vezi ceea ce vrea ea sa-ti arate. Don Quijote vedea monstrii in loc de mori de vant si pornea in calop si cu lancea in pozitie de atac ca sa-I doboare, intr-un gest de nebunie care se intinde catre un idealism ce infrunta realitatea mercantila si deci, ostila. Ura  insa te face sa vezi monstrii in semnii tau si uneori in fratii tai – un asalt al monstrilor realitatii impotriva dragostei care crede totul si nadajduieste totul.

Ura este un rau, indiferent de circumstantele in care se naste si isi duce traiul. Uneori este explicabila insa acest lucru nu o face mai putin distructiva.

Raul pe care-l faci celui ce ti-a facut rau, nu anuleaza acest rau asa cum intervii cu o forta de sens opus si egala ca valoare, pentru a contracara o anumita actiune. Raul indreptat impotriva altui rau il dubleaza pe acesta. Ura care uraste pe cei ce fac raul, in realitate il amplifica. De aici Solutia Scripturii: biruirea raului prin bine, refuzul razbunarii, cautarea reconcilierii, aplecarea catre iertarei.

Dumnezeu este dragoste. Paradoxul consta in faptul ca acelasi Dumnezeu poate sa iubeasca si sa urasca in acelasi timp. Cel care l-a sacrificat pe Isus pentru a-I mantui pe pacatosi e acelasi cu Cel care-I va arunca in Iad pe care i-au intors spatele si si-au continuat drumul intru egoism, rau si ignorare a Creatorului.

Doar Dumnezeu poate sa iubeasca si sa urasca oamenii si sa faca asta in acelasi timp. Noi nu.

Absenta dragostei este contraargumentul absolut al oricarei tentative de a le vorbi oamenilor despre Dumnezeul nostru. O biserica care nu ofera o alternative viabila la o lume a urii, face parte din aceasta lume. Nu vom reusi sa-I convingem pe ceilalti de viabilitatea crestinismului nostru, folosind argumente logice, spectacole bisericesti de Duminica sau show-uri care de cele mai multe ori sunt o imitatie proasta a mediei laice.

Pocaitii stiu sa urasca extrem de bine. Sincer…nu stiu de ce ar trebui oamenii sa vina la noi? Cand ma uit in jur si vad ceea ce vad, ceea ce ma socheaza nu este faptul ca din ce in ce mai putini sunt cei care mai vin din afara in bisericile nastre ci ca (mai) sunt totusi si din acestia.

Afirmatia lui Isus, ca oamenii ne vor cunoaste prin dragostea pe care o vom avea unii fata de altii, reprezinta un verdict cu caracter absolut.


Leave a comment

De ce dialogul este (aproape) imposibil la pocaiti?


the-origin-of-hatred_1

Putem ajunge sa uram de dragul si in numele iubirii, sa ne razboim pretinzand ca astfel aparam pacea si sa traim minciuna ca, pentru a salva adevarul, avem dreptul sa jignim, sa manipulam si sa sfasiem.

N-am sa vorbesc acum despre oportunitatea sau lipsa de oportunitate a dansului “dacesc” de la Baia Mare pentru ca nu este nici pe departe fondul pe care s-a petrecut vanzoleala internautica din ultimele zile. Problema, chestiunea este modul in care s-a pus problema.

Presupunand ca respectiva topaiala care s-a voit dacica, a fost un lucru rau – si atentie, n-am spus asta – modul in care a fost abordata situatia mi se pare dezastruos.

Ma intreb inainte de toate: cu ce scop? Oricat de mult cred in adevarul de dragul adevarului, faptul ca rostim anumite lucruri adevarate in timp ce ignoram altele, arata ca de cele mai multe ori conectam notiunile pe care le enuntam cu anumite scopuri, relativ practice.

Deci: ce s-a vrut? Ce se vrea?

Conservarea unui mod de a face lucrurile, prin respingerea altor moduri care sunt prezentate ca alternative viabile? La inchinare ma refer…

De ce e mai normal sa canti un anume gen de muzica si nu altul? De ce e pacat (sau de ce nu este) sa topai, sa sari in ritmul muzicii? De ce ar trebui femeile sa poarte fusta si batic si n-ar trebui sa poarte cercei?

Toate acestea si multe altele pe langa ele se constituie in intrebari si provocari pentru persoane apartinand unor generatii si culturi diferite si totodata sunt motive de fractura intre cei care se pretind crestini evanghelici.

Raspunsurile, oricare ar fi, sunt interzise in afara unei minime deschideri catre dialog, ori tocmai acest lucru lipseste cu desavarsire. Oamenii refuza elementarea smerenie de a se apropia unul de celalalt de pe pozitia unor fiinte constiente de limitele lor, failibile si deci care au nevoie sa se vada prin ochii celuilalt. Invectiva a luat locul politetii elementare iar dialogul s-a constituit in monolog unilateral, in care nu ai decat de transmis, de spus, de aratat.

Dialogul nu este posibil in afara smereniei iar lipsa lui denota tocmai opusul acesteia si anume: mandria.

Dialogheaza cu adevarat oamenii care au o minima flexibilitate a propriilor adevaruri si isi asuma sfantul drept la eroare. Osificarea gandirii, incremenirea in idei preconcepute, schematizarea logicii si inlocuirea acesteia cu sloganuri, arunca in aer fragilele punti care ne-ar putea apropia.

Chemarea la dialog este una dubla: este chemare la a invata de la celalalt si chemare de a-l iubi pe acesta. Pentru ca s-ar putea ca, intr-adevar, tu sa ai dreptate iar celalalt sa se insele. Insa cum poti sa intelegi asta in afara unei incercari sincere de a-l intelege? Si cum poti intelege fara sa asculti? Iar ascultarea este imposibila in absenta grauntelui de mustar al iubirii care nu poate fi substituita de muntele de credinta si adevar pe care pretindem ca-l avem

Oamenii care sunt convinsi suta la suta de adevarurile lor si carora nu le pasa unul de celalalt, nu se pot angaja in dialog. Vor ajunge sa urle unul la celalalt, cu ochii iesiti din orbite.

Stiu, nu putem negocia totul si nici nu trebuie sa o facem. Insa sunt destul de multe lucruri unde flexibilitatea nu este doar posibila, ci se constituie intr-un semn de normalitate. Stilul de muzica, modul de inchinare, ce fel de haine purtam, etc, nu sunt chestiuni vitale. Da, isi au importanta lor, pot si chiar trebuie sa fie subiecte de dialog dar….de dialog. Adica sa stai fata in fata cu un partener de dialog, cu o fiinta umana si nu cu un inamic care trebuie anihilat, fie si prin discreditare. Sa-l asculti, sa-l privesti in ochi, inainte de a-i spune cum unde si de ce se inseala. Si sa-ti doresti ca la randul tau sa pleci imbogatit din acel dialog, chiar daca asta presupune disconfortul de a admite ca, poate, tu esti cel care greseste.

Mi-a fost dat sa intalnesc prea multa ura in numele religiei. Daca Cristian Ionescu  a demascat un rau in manifestarile carismaticilor de la Baia Mare – si repet, nu sustin asta – raul pe care l-a produs prin modul in care a facut-o este infinit mai mare.