mirosdecafea

Just another WordPress.com site

La finalul unui drum de tara

8 Comments


Astazi am primit vestea mortii matusii mele.

Nu a fost o surpriza, desi am sperat ca poate, totusi…

Am mai scris despre ei aici.

mc

Ne-am rugat pentru vindecarea ei, insa Domnul nu a ascultat rugaciunile noastre. Inca o dovada in plus (daca mai era nevoie), ca optimismul violent si manipulativ cu care ne presaram dicursurile, este fals. Da, uneori Dumnezeu nu face ceea ce ii cerem in rugaciune. Ceva face, totusi, ceva mult mai adanc si mai aproape de vesnicie, decat daca ne-ar da pur si simplu ceea ce-i cerem. Insa acest adevar este contraproductiv marketingului religios cu care incercam sa aducem oameni la un fel de christos care este mai degraba o combinatie de mos craciun si automat de cafea.

Matusa mea a fost o femeie foarte simpla. Nu a stiut sa scrie si sa citeasca si si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in satul ei. Lucrurile s-au scurs linear si fara complicatii in ceea ce o priveste, desi viata nu a fost deloc usoara pentru ea.

A trait alaturi de Mos Costica mai bine de 50 de ani si atunci cand ma gandeam la o casatorie frumoasa, exemplul lor imi venea in minte si nu al vreunei familii de pocaiti dintre cei stiuti de mine.

Daca ar fi sa o caracterizez in cateva cuvinte, acestea ar fi: bunatate si simplitate. Ambele mari si frumoase. Viata a luat-o asa cum i s-a dat: cu bune si rele, cu greutati multe dar si cu bucurii simple si mai ales a trait-o in curatie si in frica de Dumnezeu.

Mi-am petrecut alaturi de ei vacantele de vara pe vremea cand eram elev si mai apoi student, iar apoi am continuat sa-i vizitez. Intr-un sens, mi-au fost ca niste parinti, in special dupa ce a murit tatal meu, cu atat mai mult cu cat ei nu au avut copii.

Daca este sa ma gandesc la ultimele luni, ma simt tentat sa spun ca viata a fost nedreapta cu ea. Un cancer suportat fara anestezie, pana la capat. Adica luni de suferinta, o agonie care s-a amplificat cu trecerea timpului, pana cand noaptea si ziua s-au contopit intr-un continu travaliu.

Mi-am dorit sa fi avut macar parte de calmante, insa sistemul sanitar in metastaza din aceasta tara i le-a refuzat. Hatisurile birocratice au fost mult prea complicate pentru un om simplu si care de cateva luni incoace nu a mai  fost in stare sa se deplaseze. A trebuit sa rabde totul pana la capat.

Intr-un sens, as putea spune ca moartea a fost o usurare. Nu stiu… Chiar si in astfel de situatii, ea ramane totusi vrajmasul care-si asteapta infrangerea finala dar care, pana atunci, continua sa secere.

Mi-e teama pentru unchiul meu. Nu cred ca va face fata singuratatii. Golul lasat in urma de disparitia sotiei sale este mult prea mare. Toata aceasta perioada l-a frant, noptile in care ajunsese sa doarma 2 – 3 ore, neputinta de a o ajuta pe cea pe care a iubit-o si care se chinuia sub privirile sale. Si de asemeni, sanatatea lui mult prea subreda…

Ma gandeam zilele astea cat de superficial si interesat interpretam pasajul acela cu: “Domnul nu ne da mai mult decat putem duce”. Dupa care facem o lista cu acele lucruri pe care le consideram dincolo de ceea ce am putea noi sa suportam si excludem potentiale le nenorociri care ar putea sa ne loveasca, pentru ca sunt, evident, mai mult decat putem duce. Ne cream un gen de crestinism care transforma viata intro chestiune de preferinte ce devin nu doar posibile ci asteptam sa se si implineasca si de limite ale nenorocirii dincolo de care suntem siguri ca nu vom fi obligati sa pasim.

Aiurea…Domnul ne da, si nu de putine ori, mai mult decat putem duce. Dar undeva, acolo, in El, este forta care, daca o gasim, ne poate face sa trecem prin lucruri dincolo de putintele si imaginatia noastra.

As vrea ca Mos Costica sa primeasca o frantura din imensitatea harului lui Dumnezeu in vremea asta… si sa mearga inainte, pana cand Dumnezeu o sa-l bata si pe el pe umar, chemandu-l pe nume de dincolo de hotarul dintre lumi.

Ramane nadejdea, chiar si acum. Nadejdea invierii, cand trupul acesta, curand semanat in tarana intru putrezire, se va ridica in inviere si neputrezire, pentru eternitate.

Pana atunci, odihneste-te in pace, Matusa Ileana.

Advertisements

8 thoughts on “La finalul unui drum de tara

  1. Dumnezeu s-o odihnească ….

  2. Eu am avut de curand aceeasi experienta ca si tine. Matusa-mea care a murit mi-a fost si nasa si prietena buna. In prima faza mi-am facut griji de unchiu-meu. Pana acum vad ca se tine destul de bine. Nu stiu ce i-o fi in interior. Spune ca-i gelos c-o plecat inaintea lui. La fel si ei imi sunt un exemplu de casnicie pana la final. . Imi pare rau de pierderea ta si a unchiului tau.

  3. Aceleasi ganduri aducatoare de nadejde; Domnul s-o odihneasca pe Matusa Ileana, sa-l mangaie si intareasca pe Unchiul Costica si sa-l calauzeasca pe nepotul iubitor sa-i intinda cu drag o mana de ajutor.

  4. Sit tibi terra levis! 😦
    Păcat!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s