mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

(Un fel de) dolce far niente


Ce ne deterimina sa stam departe de anumite adevaruri si sa o facem cu atata obstinatie? Ma gandesc ca ne miscam la suprafata unor lucruri si acestea pot fi: idei, situatii care se cer intelese si abordate intr-o anume maniera, sau oameni si relatiile cu acestia.

Cred ca am putea sa caracterizm cu un singur cuvant timpul in care traim si acest cuvant este: superficialitate.

Si acum o sa fac un pas mai departe si voi refuza tentatia de a judeca aceste lucruri de pe pozitia celui care a biruit ispita superficialitatii si innoata in apele adanci ale adevarurilor dezbracate de orice iluzie comoda.

Nu, nu sunt imun la vocea dulce a incremenirii intr-o simplitate artificiala si egoista, sunt si eu atras catre un “dolce far niente” in varianta vulgara care se traduce prin miserupism, “lasama-n pace” si “nu veni sa ma scoti din ale mele”.

Pe vremuri ma mira cand auzeam povestindu-se despre nemtii la care trebuie sa te duci in vizita cu acord, programare si punctualitate draconica, cand pentru mine, copil fiind, aproape orice vizita din afara se transforma intr-o sarbatoare. Acum imi dau seama ca sarbatoarea a trecut demult si asta nu pentru ca intalnirea cu celalalt nu mai poarta in sine sansa frumusetii eliberate din comuniune ci pentru ca, probabil, nu mai sunt dispus sa risc si trudesc in aceasta directie.

Superficialitatea isi are radacina in egoism si intr-o anumita masura se confunda cu acesta. Suprafata lucrurilor nu solicita si nu doare. Ea elimina riscul si odata cu acesta ucide potentialele roade ale asumarii lui.

Nu castigi pentru ca ai ales sa nu poti sa pierzi. Talantul a fost ingropat deasupra s-a turnat beton.

Privirile ni se opresc pe zidurile spitalelor, oarbe la dramele, deznadejdile, sperantele si iubirile care se desfasoara dincolo de ele.

Strangerile de mana evita privirea celuilalt, de teama de a nu vedea in ochii lui acel “oras in ruine fumegande” de care vorbeste Cehov.

Ne multumim in cel mai bun caz sa oferim locul in tramvai batranului care tocmai a urcat – asta ne face suficient de multumiti de noi insine ca sa nu mai trebuiasca sa aflam cum se numeste si daca are pe cineva pe lumea asta.

Stam umar langa umar in bisericile noastre si privim multimea de cefe din fata, asta in timp ce, la randul nostru, suntem una din cefele vazute de cei di-ndarat, dupa care ne indreptam catre casa, catre micul si stramtul nostru univers pe care, de altfel, nu l-am parasit niciodata. Si numim asta partasie…

Si ma gandesc ca Christos a intrat in adancul lumii noastre, a inteles-o si a iubit-o pe dinlauntru, in vreme ce a fost crucificat de inchinatorii superficiali sau de inchinatorii la superficialitate – pentru ca aceasta devine, a devenit ea insasi dumnezeu. Si asta s-a intamplat intr-o lume si intr-o vreme in care stralucirea aparenta si inima au fost intr-un la fel de mare contrast ca si astazi.

Advertisements


1 Comment

Blaise Pascal – Cugetari (fragmente)


A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.

Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.

Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.

Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.

Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.

Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.

Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.


Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori. – Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi! Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce lis-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să se joace, pentru a fi ocupaţi.

Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!


Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.


Când un discurs firesc zugrăveşte o pasiune sau un efect, descoperim şi în noi înşine adevărul pe care îl auzim, dar, neştiind că el se află acolo, suntem gata să-l iubim pe cel care ne-a făcut să-l simţim; căci nu dintre-ale lui ni-l împărtăşeşte, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne îndeamnă să-l iubim, în afară de faptul că inima este înclinată să-l îndrăgească tocmai pentru această comuniune a înţelegerii.


1 Comment

Intrebari anti


102528

Se poate apleca o sfera? Adica sa se aplece si sa-si pastreze totodata forma de sfera?

Care este legatura dintre actiune si forma? Exista o forma a actiunilor si o actiune a formelor?

O sfera care se apleaca devine automat linie, adica inceteaza sa mai existe? Este vorba de o renuntare la fiinta, o astfel de modificare in existenta initiala incat aceasta isi pierde nu forma ci este compromisa chiar esenta sa?

Cum poti sa te inchini lui Dumnezeu? Presupunand ca raspunsul este “oricum”, afecteaza acest raspuns ideea in sine de inchinare? Sau  acest “oricum” duce intr-un final la o mutatie in insasi obiectul inchinarii…

Teoria populara este ca trebuie sa pastram esenta in timp ce forma, formele sunt flexibile. Cat de flexibile?

Eu cred ca interactiunea dintre forma si esenta este una absoluta. Cele doua se influenteaza reciproc, sunt interactive.

Catedralele ridicate in Evul Mediu nu sunt simple forme ci ele, prin arhitectura si dimensiunile lor, prin vitralii, picturi si statui, se intrepatrund cu aceasta esenta, vorbesc despre ea. Inchinatorul era legat de locul in care se inchina, ritualul facea parte din insasi inima sa care-si cauta drumul catre cer, odata cu turlele ascutite iar slujba era  expresia, miezul  miscarii inspre Dumnezeu.

Ce vreau sa spun este ca nu exista forme neutre. Intotdeauna vom fi influentati si conditionati de acestea. Mai mult, minimizarea declarativa a importantei formelor ascunde o doza mare de ipocrizie. La fel ca chestia aia cu: “Dumnezeu se uita la inima”, insemnand ca nu are importanta ce fel de haine punem pe noi pentru ca, oricum, Dumnezeu nu da atentie unor asemenea frivolitati. Asta in timp ce noi o facem, adica ne intereseaza, ne petrecem timpul agatandu-ne de ele insa vrem sa o facem liberi de orice constrangeri exterioare si dupa bunul plac.

Mi-a fost data ca, in numele relevantei, sa vad aproape orice: praise & worship de Maramures in care mai multi pui de dac se invarteau in hora in numele Domnului, o biserica din Londra topaind duhovniceste la modul gangnam style si o alta din Florida facand harlem shaking duhovnicesc.

Prima concluzie este ca nu exista limite. Cei care rup vechile granite ca fiind prea constrangatoare, vor sa stabileasca altele numai ca intr-un perimetru mai larg. Dupa care constata ca problema ruperii a devenit ea insasi un principiu de viata si ca el care a trecut de niste limite nu se va opri zece metri mai incolo. Spiritul de fronda s-ar putea sa  nu fie doar o expresie ce desemneaza atitudinea de permanent “Gigi-contra” ci si un drac, in cel mai propriu sens al cuvantului, care ti se cuibareste dupa ceafa si te trage de chica, intr-o directie sau alta.

A doua concluzie este ca, dat fiind faptul ca existenta crestina este inevitabil holistica, toate aspectele ei se impletesc, se intrepatrund. Viata crestina nu este atat un sandwich cat o salata beouf. Forma inchinarii nu este un simplu ambalaj, hainele pe care le punem pe noi nu au un caracter neutru din punct de vedere moral, muzica folosita nu este un simplu vehicol care poarta un anume tip de mesaj dat de textul pe care i-l atribuim, ci toate acestea ne exprima si ne formeaza, deopotriva.

Si ultima concluzie: nu, o sfera nu se poate apleca sis a ramana, totusi, sfera.