mirosdecafea

Just another WordPress.com site

(Un fel de) dolce far niente

1 Comment


Ce ne deterimina sa stam departe de anumite adevaruri si sa o facem cu atata obstinatie? Ma gandesc ca ne miscam la suprafata unor lucruri si acestea pot fi: idei, situatii care se cer intelese si abordate intr-o anume maniera, sau oameni si relatiile cu acestia.

Cred ca am putea sa caracterizm cu un singur cuvant timpul in care traim si acest cuvant este: superficialitate.

Si acum o sa fac un pas mai departe si voi refuza tentatia de a judeca aceste lucruri de pe pozitia celui care a biruit ispita superficialitatii si innoata in apele adanci ale adevarurilor dezbracate de orice iluzie comoda.

Nu, nu sunt imun la vocea dulce a incremenirii intr-o simplitate artificiala si egoista, sunt si eu atras catre un “dolce far niente” in varianta vulgara care se traduce prin miserupism, “lasama-n pace” si “nu veni sa ma scoti din ale mele”.

Pe vremuri ma mira cand auzeam povestindu-se despre nemtii la care trebuie sa te duci in vizita cu acord, programare si punctualitate draconica, cand pentru mine, copil fiind, aproape orice vizita din afara se transforma intr-o sarbatoare. Acum imi dau seama ca sarbatoarea a trecut demult si asta nu pentru ca intalnirea cu celalalt nu mai poarta in sine sansa frumusetii eliberate din comuniune ci pentru ca, probabil, nu mai sunt dispus sa risc si trudesc in aceasta directie.

Superficialitatea isi are radacina in egoism si intr-o anumita masura se confunda cu acesta. Suprafata lucrurilor nu solicita si nu doare. Ea elimina riscul si odata cu acesta ucide potentialele roade ale asumarii lui.

Nu castigi pentru ca ai ales sa nu poti sa pierzi. Talantul a fost ingropat deasupra s-a turnat beton.

Privirile ni se opresc pe zidurile spitalelor, oarbe la dramele, deznadejdile, sperantele si iubirile care se desfasoara dincolo de ele.

Strangerile de mana evita privirea celuilalt, de teama de a nu vedea in ochii lui acel “oras in ruine fumegande” de care vorbeste Cehov.

Ne multumim in cel mai bun caz sa oferim locul in tramvai batranului care tocmai a urcat – asta ne face suficient de multumiti de noi insine ca sa nu mai trebuiasca sa aflam cum se numeste si daca are pe cineva pe lumea asta.

Stam umar langa umar in bisericile noastre si privim multimea de cefe din fata, asta in timp ce, la randul nostru, suntem una din cefele vazute de cei di-ndarat, dupa care ne indreptam catre casa, catre micul si stramtul nostru univers pe care, de altfel, nu l-am parasit niciodata. Si numim asta partasie…

Si ma gandesc ca Christos a intrat in adancul lumii noastre, a inteles-o si a iubit-o pe dinlauntru, in vreme ce a fost crucificat de inchinatorii superficiali sau de inchinatorii la superficialitate – pentru ca aceasta devine, a devenit ea insasi dumnezeu. Si asta s-a intamplat intr-o lume si intr-o vreme in care stralucirea aparenta si inima au fost intr-un la fel de mare contrast ca si astazi.

Advertisements

One thought on “(Un fel de) dolce far niente

  1. Nu cred ca e numai lenea sau superficialitatea, sau plictisul, sau egoismul.
    Ca sa vorbesc in termeni “business” e vorba si de lipsa de motivatie, si de pierderea perspectivei.
    Nu mai credem, nu mai avem speranta, nu mai vedem rostul, suntem dezamagiti de noi insine, e un fel de depresie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s