mirosdecafea

Just another WordPress.com site


3 Comments

Vorbe, multe vorbe…


Ce rost au cuvintele? Sa comunice, sa exprime?

Dar oare reusesc sa o faca?

De ce vorbesc oamenii atat de mult, de parca s-ar teme de tacere si atunci sfarama cu vorbe si in mii de bucati vasul de cristal al linistii?

Vrem ca oamenii sa creada in Dumnezeu si atunci vorbim. Insa vorbele pot sa vina din minte sau din inima. Primele exprima, transmit idei, informatii in timp ce ultimele sunt vii cu acea viata pe care o purtam in noi.

Apostolii nu vorbeau despre Christos ci il marturiseau. Asta presupune sa iei mai inainte vorbele si sa le pui in propria inima, inainte de a le rosti. Sa le lasi acolo o vreme ca sa se amestece cu tine, pana cand nu mai reusesti sa faci diferenta dintre frumusetea cuvintelor si a propriului suflet pe care l-au umplut.

 Nu-l putem arata pe Dumnezeu mai mult decat il iubim, nu putem sa inlocuim lipsa iubirii prin vorbe. Cand incercam sa o facem, ne transformam in papusi de ceara, la fel de asemanatoare cu originalul ca acestea insa la fel de indepartate de original in insasi esenta lor.

Lipsa de viata nu poate fi compensata prin nimic insa incercam mereu si mereu sa ne convingem ca este asa.

Marturia deficitara a bisericii arata, poate, ca nu prea avem ce sa marturisim, ca nu traim realitatile descrise de cuvinte, ca bucuria stinsa a relatiei vorbeste contrar cu ceea ce verbalizam. Si atunci organizam spectacole, crestem volumul din boxe, invitam predicatori motivationali care sa ne amuze cu anecdote si sa ne emotioneze cu povestioare despre crestini martirizati si copilasi orfani de care nu-i pasa nimanui.

Dar problema ramane, chiar daca imaginea ei se estompeaza. Biserica continua sa fie chemata la marturisire si transmiterea de informatii despre Dumnezeu, foarte probabil corecte, continua sa nu fie indeajuns.

Alternativa? Poate mai multa tacere pentru a echilibra stramba balanta dintre ce traim si spunem. Poate o mai mare apropiere de solitudinea care ne va ajuta sa interiorizam sensul adevarurilor pe care le stim sau doar ni se pare ca le stim. Si poate o renuntare la a mai pretinde, asteptand ca ceea ce parem sa vina din ceea ce suntem mai degraba decat din ceea ce afirmam despre noi insine si despre valorile noastre.

Pana la urma, exista un lucru infinit mai rau decat sa fii departe de Dumnezeu si anume sa fii convins ca de fapt esti aproape de El.

Advertisements


7 Comments

Nostalgie ruseasca


Nostalgia in exces predispune la votca, asa ca….grija mare.

Rachmaninov ramane muzica depresiilor mele. In special al sau, celebru, concert no.2 pentru pian si orchestra.

Dar Rusia e mare si la fel si muzica ei.

Uneori bantui pe net in cautare de youtuburi care sa ma ajute sa previn vreo aparitie de optimism tembel, in ceea ce ma priveste.

In general, reusesc.

De fapt imi iese intotdeauna.

Iata mai jos ultima “achizitie”.


Leave a comment

Dragoste si ploaie


flower

A plouat…inca mai ploua.

Timp de stat in pat, privit tavanul si gandit. Durerea de spate ajuta – la partea cu patul ma refer.

Bunaoara… ma gandesc daca poti sa iubesti doar cu o bucata de suflet? Cu un sfert, de exemplu?

Antonie de Suroj spunea ca grozavia intalnirii cu Dumnezeu sta in faptul ca, vazand modul in care ne-a iubit acesta, vom intelege ca trebuie sa il iubim la fel. Pentru ca Dumnezeu mi-a dat totul, realizarea acestui lucru se constituie intr-un imperativ de a-i raspunde cu aceeasi moneda.

Daca m-ar fi iubit un pic, usor, in proportie de nu stiu cat la suta, as fi inteles ca pot sa fac la fel, ca lucrurile sunt pe un taram al discutiilor, nuantelor, argumentelor, chichitelor avocatesti. Ar fi existat cumva o portita de scapare pentru ceea ce inca nu vreau sa dau, sa tin, sa pastrez…

Insa ce te faci cand pricepi ca n-a ramas nimic din ceea ce El ar fi putut sa dea? Unirea dintre “atat de mult” si “incat a dat” din mult citatul si putin priceputul Ioan3:16, te aresteaza si-ti rasuceste mana la spate, dupa ce te-a trantit cu fata in tarana.

Pentru ca El si-a dat viata pentru mine, va trebui sa-mi dau la randul meu viata. Lui, semenilor…

Si egoist cum sunt, nu vreau sa fac aceasta. Asa ca evit sa privesc prea mult la aceste lucruri, ma uit in alta parte, fug…

Dragostea lui Dumnezeu poate fi cea mai incomoda realitate de care avem parte.

Intr-un sens ii inteleg pe acei parinti ai bisericii care spuneau ca iadul este locul in care vom trai plinatatea iubirii divine, a iertarii si a bunatatii lui Dumnezeu si ne vor chinui remuscarile pentru a nu fi primit in timpul vietii o astfel de iubire.


1 Comment

Ganduri post-inviere


Flying-birds

Toti se grabesc, care-incotro. Parca au innebunit…

Si eu ma grabesc asa ca probabil ca am innebunit si eu. Vreau sa ajung cat mai repede acolo, undeva, nu conteaza unde. Dimineata, la birou, seara, acasa. Si acasa ma gandesc ce sa fac mai departe iar uneori plec undeva, nu stiu unde si ma grabesc sa ajung acolo ca sa ma pot grabi mai repede sa ma intorc iar acasa.

E ca intr-un dans in care te-ai bagat impreuna cu alte cateva milioane de indivizi ca si tine. Daca nu tii pasul, te vor calca pe picioare. Cateva milioane. Asa ca il tii si te grabesti.

Si apoi mai este muzica, ritmul. Tot felul de zgomote amestecate, impreunate, rasucite laolalta si care te imping din spate. Mergi, mergi, mai repede fraiere… uff, imi stai in cale. Macar da-te la o parte. Dar nu este nici o parte unde sa te poti da, o parte unde nimeni sa nu se grabeasca din urma.

Iti vine sa injuri dar nu o faci ca nu-I frumos. Si mai esti si crestin. Asa ca gasesti eufemisme. Sau stropsesti printre dinti, sa nu te auda nimeni: tampitu’, impiedecatu’, cine i-o fi pus volanul in mana?

Cei mai insuportabili sunt batranii. Ei nu se grabesc desi ar trebui sa o faca cei dintai. Doar le-a mai ramas atat de putin… Parca stau pe loc, se tarasc ametiti printre pasi si claxoane, obositi si obositori ca niste copii singuratici, pierduti de parintii lor si care nu mai nadajduiesc sa-I intalneasca vreodata. Pentru ei viata se scurge in ritm de toamna si miroase a bruma cazuta pe crengi dezgolite. Au priviri cufundate intr-un cer ascuns in asfaltul gri si urmaresc nostalgici, nevazute de noi, ceilalti, stoluri de pasari calatoare catre tinuturi mai calde.

Incotro te mai grabesti cand ai ajuns la capatul tuturor drumurilor?

Vesnicia nu este timp nemarginit ci absenta acestuia iar graba nu exista decat atunci cand vrem sa scurtam distante si intervale, cand ne repezim dintr-un punct in altul si de la o secunda la alta.

Viata aceasta se grabeste pentru ca alearga catre punctual final. Si dincolo de acesta…liniste.

Invierea este dimensiunea in care nimeni nu se mai grabeste nicaieri pentru ca timpul este inlocuit de eternitate.