mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Si pleaca vara, neprivind in urma


Ma bantuie de ceva timp o filosofica lipsa de chef. Chef (lipsa) cam de de toate, un fel de invers al shaormei “cu de toate” pe care o mai mananc uneori, ca sa nu mor de foame.

E si caldura… soarele care-ti bate in cap ca un ciocan de facut snitele pana te face terci, de nu mai esti bun decat sa stai in fata calculatorului si sa dai like-uri pe facebook.

Uneori, cand ma duc sa-mi cumpar paine si salam, observ din mers frumusetea uimitoare a lumii din jur, copacii, lumina si ma gandesc ca vara se apropie de sfarsit si eu n-am ajuns sa stau macar o ora, doua departe de asfalt, blocuri de beton, oameni grabiti si acri si tramvaiul hodorogit  care ma duce la serviciu dimineata. Adica sa evadez undeva, intr-o padure, in una reala, fara oameni, gunoaie si alte zgomote decat al vantului care se agata de crengi.

 Si mai realizez ca anumite lucruri nu trebuie amanate, adica puse in mana unui viitor care s-ar putea sa dispara cu tot cu ele si sa nu te mai intalneasca vreodata. Antonie de Suroj vorbeste despre sentimentul de urgenta pe care ni-l imprima constientizarea mortii: a noastre, a celorlalti…

Viata trebuie traita acum, oamenii trebuie iubiti in prezent, cuvintele frumoase trebuie spuse astazi. Pentru ca timpul se grabeste sa dispara si sa ne lase in urma tarand dupa noi geamantanul burdusit cu planuri frumoase si bune intentii, ca niste bancnote expirate si cu care nu poti sa-ti mai cumperi nici macar un kilogram de ceapa.

Advertisements


Leave a comment

…si un turbo-pastor


Constantin Necula a fost turbo-popa  pe care l-am gasit, omul iesit din contextul propriei confesiuni si asta la modul pozitiv. Ceva asemanator este Daniel Branzei in mediul baptist si oarecum, evanghelic. Un om remarcabil prin eleganta intelectuala, echilibru, bun simt si o fina intelegere a propriilor limite – ceea ce atatora le lipseste cu desavarsire. Intr-un cuvant, cu un kilometru peste masa de costume si cravate din bisericile cultului din care face parte…


1 Comment

Cateva banale chestii despre/din (ceva) frustrare


Azi m-am intrebat cum o fi aratand lumea vazuta de sus, din ceruri? Imi era ciuda, asa…degeaba. O ciuda difuza dar nu neaparat inexplicabila, indusa probabil de sentimental ca o gramada mare de lucruri din jur sunt cu fundul in sus si n-au de gand sa-l coboare acolo unde-I este locul.

Pamantul, de exemplu, vazut din spatiu…. Arata a minge de plastic cu multe culori amestecate alandala. Dar e frumos, fara indoiala. Se vad marile si continentele si curentii marini si uneori ceva nori. Iar uscatul e verde sau galben, muntii au o nuanta aramie si raurile sunt ca niste vinisoare de la incheietura fragila a unei fete cu mana alba si pielea transparenta.

Poti sa stai cu nasul in lucruri si sa-ti lipseasca perspectiva, adica acel ceva care le pune impreuna, le integreaza intr-o anume ordine si le face sa insemne ceva anume. De jos se vad mormanele de gunoaie si gropile din asfalt, simti mirosul transpiratiei celui de langa tine, in autobuz. Intelegi ca exista moarte si de fiecare data cand treci pe langa un cimitir, aceasta intelegere te bate pe umar. Sau spitalul cu ziduri gri, unde in urma cum ai multi ani a murit un prieten de-al meu la sectia de dializa imi aminteste de boala si de destinele celor de dincolo, din spatele lor. Jos iti simti propria carne, iti auzi oasele troznind in zilele cu ploaie, iti inchizi ochii raniti de prea multa lumina si realizezi ca-ti este sete sau foame sau somn. Si cand te doare, incepi sa alergi, te zbati, lupti, nadajduiesti, cum a facut matusa mea, inainte de a pierde lupta cu cancerul.

De sus totul pare frumos. Este o simpla iluzie aceasta frumusete? Sau este doar o perspectiva de care avem nevoie pentru a nu claca nervos si a n-o lua razna in fata realitatii, a unui anume tip de realitate?

Ma gandesc ca pamantul ar trebui privit din perspectiva cerului si de fiecare data cand pierdem aceasta perspectiva si ramanem doar cu pamantul, cadem in intuneric si orbire si bajbaim printer lucruri, cautand cu disperare acel altceva, pentru care am fost facuti si pe care ele nu ni-l pot oferi. Iar viata in absenta lui Dumnezeu este inspaimantatoare pentru cei carora le este straina conditia de bruta, adica pentru destul de putini…

Pavel spunea ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, cel care a gasit comoara in tarina a vandut totul si a cumparat tarina, negustorul de margaritare a dat si el totul, pricepand ca-I un chilipir sa dai totul pentru acel ceva, tocmai descoperit… Alternativa ce vine din lipsa intelegerii valorii pe care o are cerul este frustrarea de a pierde, cheltui, sacrifica aici, pe pamant. Uneori pur si simplu frustrarea de a exista ca fiinta umana.

earth_special_report


2 Comments

Antipatii


Nu, sunt nici pe departe lapte si miere si nici bun ca painea calda. Am antipatii evidente si altele ascunse, camuflate, varate undeva prin unghere prafuite ale sufletului. Pe unele nici macar eu nu mi le stiu. Altele le accept si le justific. Si de altele imi e rusine si vreau sa scap.

Bunaoara nu cred ca oamenii sunt egali – n-au fost niciodata iar chestia aia cu “liberte” si “fraternite” e o branza frantuzeasca cu mult mucegai, mai mult mucegai decat branza, pe care unii incearca sa ne-o indese noua pe gat. Si aceiasi ne returneaza tiganii care le-au spurcat propriul “liberte”, pisandu-se pe Champs Elisee si punandu-si puradeii sa le vare mana in buzunare intru golirea acestora.

Dostoievski vorbea la un moment dat despre generozitatea unor sateni care aratau bunavointa unor ucigasi condamnati la munca silnica, asta in timp ce l-ar fi omorat in bataie pe un hot venit sa le fure caii. Ca de…caiii erau ai lor.

Am vazut prea des bunavointa aratata aiurea si fara minte, bani daruiti unor smecheri vocali, in ideea ca sustii in felul asta lucrarea Domnului. Si am vazut trantori care si-au facut case din mila (sau prostia) milosilor crestini, in timp ce altii, cei onesti au muncit din greu o viata intreaga fara sa-si permita sa viseze macar la jumatate din ce aveau cei dintai.

Prezenta unei ipocrizii deloc nevinovate care se amesteca in gesturile nobile pe care le afisam nu constituie subirct de indoiala in ce ma priveste. Discutabila este doar proportia…

Intre timp constat ca devin tot mai intolerant fata de chestiile astea. Aparent lucrurile stau exact pe dos insa realizez ca este vorba pur si simplu de indiferenta si nu de toleranta. Sa nu mai vorbim de dragoste… Nu vreau sa ma amestec, sa ma bag aiurea, sa ma cert. Vreau sa fiu lasat in pace, ignorat, uitat in coltul meu de lume.

Si nici nu cred ca gresesc foarte mult. In primul rand, oamenii se schimba greu iar uneori nu o fac deloc. Nu, nu ar trebui sa incetam sa luptam pentru schimbare. Obiectia mea are de-a face cu acceptatarea unei transformari pretinse, aparente si lipsite de substanta. Pentru ca vrem sa aiba loc, ne imaginam ca a si avut…

Citeam undeva observatia unui leader evanghelic care spunea ca unul din cele mai mari pericole la adresa bisericii sunt falsele convertiri. In special cand e vorba de staruri, lucrurile stau atat de prost cat se poate. Sunt luati si plimbati din biserica in biserica, sa-si spuna “marturia”, devin obiecte de contemplare si admiratie, sunt chemati sa-si dea parerea in aproape orice domeniu, au opinii privind cum ar trebui sa traim, care este sensul unor texte din Biblie si in ce mod ar trebui organizata biserica. Si vezi in cel mai bun caz oameni imaturi, umflati de importanta si convinsi ca cei care stau in fata lor si-i privesc admirativ, sunt un fel de plevusca umana care ar trebui sa multumeasca cerului ca cineva atat de important li s-a alaturat.

Daca oamenii astia s-au convertit real, genul asta de exercitiu risca sa-i distruga pentru ca nu a existat nici procesul de maturizare si nici exercitiul smereniei, atat de elementare cand te apuci sa faci chestii care implica influenta si vizibilitate.

Dar de dragul expunerii unui presupus succes al bisericii / confesiunii noastre, suntem gata la mai mut decat este normal.

Imi amintesc de biserica aceea penticostala, plina pana la refuz de oameni care asteptau sa vina nou convertita la penticostalism Irina Loghin ca sa le cante si sa le vorbeasca. Dupa care s-a aflat ca “sora” Irina a redevenit “doamna”, adica s-a razgandit in ce priveste apartenenta religioasa.

Cum spuneam, nu-s deloc lapte si miere. Eventual lamaie, cu perspective si eforturi de a deveni limonada…