mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Si a inceput iar scoala…


E un truism banal si inutil sa afirmi ca timpul trece. Mai dificil este sa pricepi ce inseamna asta, sa faci cumva nu ca sa-l opresti – ar fi o intreprindere inutila – ci sa-l inhami la o chestie cu semnificatie, sa-l pui sa creeze, sa modeleze, sa aduca ceva bun, tie sau celor din jur…

Intr-o dimineata  in tramvai mi-am dat seama ca a inceput scoala. Cativa adolsescenti stangaci, ceva uniforme de liceu ciudate…aha, si alocutiunea unui prof de mate de la liceul baptist, cu o zi inainte, la biserica. Am conectat toate astea in mintea mea.

Si m-am vazut in fata oglinzii, in uniforma noua si cu chipiul pe capul tuns cu breton si mama atanjandu-mi gulerul la camasa si spunandu-mi sa fiu cuminte. Si dupa aceea forfota de nedescris de la scoala, parinti cu odraslele de mana in cautarea salii de clasa si a invatatorilor repartizati, tot amestecul acela de emotii, teama, asteptari, de pas facut catre un necunoscut absolut si gandul ca ai putea fi inghitit in acesta, desprinderea de lumea pe care o cunosteai si iti oferea siguranta ca sa mergi in alta, cu totul noua.

Imi amintesc bancile zgariate si mazgalite pe care era asezat cate un abecedar si o floare. Apoi invatatoarea…

Abia iesise de pe bancile scolii, adica ale liceului pedagogic. Probabil la fel de emotionata ca noi dat fiind ca eram prima ei clasa. Nu s-a descurcat deloc bine si nu prea am amintiri placute despre ea. Intre timp am ajuns la concluzia ca anumite profesii necesita o vocatie speciala, mai mult decat altele si aceea de invatator/profesor este una dintre ele.

Am trecut prin clasele 1 – 4 cu o gramada de sincope, plin de complexe si inhibitii, izolat, singuratic si dezorientat si fara un punct de sprijin in exteriorul meu, atat de necesar la acea varsta. Stiu…putea fi mai rau, intotdeauna exista un mai rau. Dar si un mai bine. Imi amintesc ca nu imi faceam temele si ca am luat bataie de la mama pentru asta dar nu-mi mai amintesc de ce anume nu le faceam.

Dimineata cand ma indreptam catre scoala, strazile erau pur si simplu inundate de uniforme de toate marimile. Eram multi, mult mai multi ca acum. Inghesuiti intr-o sala de clasa, vreo 36, cred, cu destine destul de asemanatoare: parinti veniti din toate colturile tarii ca sa munceasca in combinatul siderurgic, venituri mai mult decat modeste si destul de multi tigani in clasa. Ma rog, nu neaparat multi dar intotdeauna remarcandu-se…

Eram un zapacit notoriu asa ca imi uitam aproape intotdeauna in clasa cartile, caietele sau caciula. Recordul a fost cand mi-am uitat pardesiul si l-a recuperat mama de la cancelarie.

Privind inapoi la copilarie, inteleg ca o port in mine, ca o voi purta intotdeauna, cu bune si cu rele. Ce rost are sa ma intreb cum ar fi fost daca…? Viata este pur si simplu ceva care iti este dat, oferit, pus in brate, in cea mai mare parte. Luam cu noi chipul parintilor nostrii, valorile pe care le-au incrustat in noi, stam pe temelia pe care ei, constient sau nu, ne-au asezat sufletele de la inceput.

Crestinismul schimba lucrurile insa nu in intregime, cum pretindem sau ne-ar place sa credem. Realizam la un moment dat ca fractura de la cinci sau zece ani, indiferent daca s-a petrecut in trup sau suflet, incepe deodata sa doara si sa ne aminteasca de trecut. Si atunci trebuie sa acceptam ca lucrurile trecute nu mai pot fi schimbate si ca traim intr-o lume care poarta in ea intunericul caderii impreuna cu promisiunea deplinei restaurari in viitor.

Pana atunci sa ne depasim mentalitatea de victima si sa mergem, fie si schiopatand, pe calea cea dreapta si in directia buna.

 


1 Comment

Nedumeriri personale


La ce se referea apostolul Pavel atunci cand vorbea despre disponibilitatea de a da socoteala altora de nadejdea care este in noi? Si mai vorbea despre blandete si teama. Cum adica sa-ti fie frica pentru ca ai o nadejde sau frica de a marturisi aceasta nadejde? Sau avea in vedere frica de aroganta, de mandria constientizarii faptului ca detii ceva ce altii nu au, teama de acea mandrie care duce catre cadere?

Constat ca avem un anumit gen de certitudini care ne face sa ne inchidem urechile si sa deschidem gura pe un ton care vadeste orice numai disponibilitate de dialog nu. Probabil de aceea ne place sa predicam si nu sa ni se predice. Pentru ca vrem sa spunem si nu sa ni se spuna, sa invatam pe altii si nu sa invatam de la altii, sa fim cap si nu coada.

Ma gandesc daca, pe langa la scolile de lideri care au rasarit ca ciupercile dupa ploaie in spatiul evanghelic Romanesc, n-ar trebui sa cream si scoli de supunere, de ascultare si de smerenie. Scoli unde sa invatam ca a fi cap nu inseamna a fi sef si nici macar lider si ca este tot atata demnitate in a asculta cata este in a conduce pe altii.

Si ma mai intreb daca nu e posibil sa avem certitudini pe care sa le amestecam cu dragoste pentru cei orbi fata de ele si totodata incertitudini care sa ne faca sa realizam ca depindem de altii pentru a primi lumina pe care Dumnezeu a ales sa le-o descopere lor si nu noua.