mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Brazilia – aproape de capat


Sejurul meu in Brazilia se apropie de capat. Un capat dorit si asteptat, de altfel… A fost stresant si obositor, stiam ca o sa fie asa. Totodata am nadajduit ca o sa am mai mult timp sa privesc, observ, umblu, inteleg…  Nu pot sa ma plang in ceea ce priveste timpul; cele doua saptamani petrecute aici au fost taiate in doua de un week-end, plus inca o zi libera undeva la mijlocul primeia cand am si fost impreuna cu colegii pe tarmul Atlanticului. Din pacate, oboseala a fost mult prea mare la sfarsitul primei saptamani asa ca am preferat sa raman pur si simplu in hotel si sa ma odihnesc.

Pe de alta parte, Brazilia nu este locul in care sa faci ceea ce mie imi place cel mai mult, adica sa hoinaresc pur si simplu pe strazi cu un rucsac mic pe umarul drept, sa privesc fetele oamenilor care trec pe langa mine si sa intru aiurea prim magazine. Rata criminalitatii este mult prea mare pentru asa ceva astfel ca a trebuit sa mergem peste tot impreuna (mici exceptii ziua ‘namiaza mare cand am fost de unul singur la un super-market afat la 5 minute de mers pe jos).

Viata insa merge inainte, oamenii par sa se fi obisnuit cu mersul lucrurilor, chiar si atunci cand acestea nu merg foarte grozav.

Brazilia este locul unde se crede in Dumnezeu si asta intens si deschis. Oamenii sunt calzi, amabili si zambitori si senzatia este ca nimeni nu se grabeste pentru ca, nu-i asa, viata este frumoasa si trebuie traita pe indelete?

Au si ei zicala aia de pe la noi: e o tara frumoasa, pacat ca-i locuita. Si e intr-adevar o tara foarte frumoasa, cu o natura care iti taie respiratia, munti si jungla, intalnindu-se la malul marii si aplecandu-se impreuna catre nemarginirea cerului albastru de deasupra.


Leave a comment

Brazilia


Sunt in Brazilia de cateva zile. De trei mai exact…

A fost o calatorie pe care nu mi-am (prea) dorit-o. Am mai fost in Sao Paulo in urma cu doi ani si stiu ce cantitate de oboseala si disconfort implica chestia asta. Si mai sunt si alte motive.

In fine, sunt aici. O tara fascinanta, oameni veseli si optimisti, calzi si amabili. Pentru cineva obisnuit cu ideea ca e normal sa iesi la miezul noptii si sa te plimbi pe strada daca ai chef, e greu sa accepte faptul ca aici acest lucru nu este deloc o idee buna.

Ieri seara, privind din masina la zidurile de 4 – 5 metri inaltime si la sarma ghimpata din varful acestora, ma intrebam cu e sa traiesti astfel, zi de zi? . A, inca ceva: acelasi ziduri sunt tapate cu grafiti de sus pana jos. Mai ales sus; cum or fi ajuns pana acolo? Si de ce? Ca sa arate ca regulile si legile sunt doar pentru cei slabi, ca nu exista ziduri suficient de inalte ca sa protejeze?

Maine urmeaza sa mergem la Atlantic. Este vara aici si chiar in acest moment ploua torential, lacom, tropical. Ma asteptam sa fie mai cald insa temperatura se invarte undeva pe la 23 – 25 de grade. Statul pe o plaja in Brazilia este o compensare suficienta pentru oboseala, timp petrecut departe de casa, etc.

Brazilia ma face sa ma intreb daca pana la urma binele, binele de orice fel de care avem parte, este drept ce ni se cuvine, normalitate sau privigiu?


Leave a comment

Speranta ca Optiune


Cineva m-a intrebat cu ceva timp in urma cine era omul cu care tocmai statusem la masa, in cantina. De obicei mananc singur. Unul din motive este acela ca nu-mi place conversatia fara continut, bla-bla-ul, flecareala. Prefer mai degraba sa-mi aud gandurile cum se ciocnesc de cutia craniana. I-am spus ca este un coleg si mi-a spus ca l-a vazut mai tot timpul trist. Nu stiu daca era chiar asa….oricum, nu tot timpul. E un om linistit, retinut, introvertit. I-am spus celei care ma intrebase ca fericiti tot timpul sunt fie brutele si tampitii, fie sfintii. Colegul meu nu apartine nici uneia dintre aceste categorii si ma tem ca nici eu.

Stiu, mai este si asa zisa sfintire pozitionala si care se refera la modul in care ne vede Dumnezeu in virtutea credintei noastre in El insa nu la asta ma refer ci la nivelul diferit de proximitate fata de divin. Sunt unii care isi extrag in mod constant bucuria din Dumnezeu si asta ii face fericiti si altii care sunt fericiti pentru ca ignora realitatea sau o fenteaza prin diverse trucuri, smecherii, scurtaturi. Primii sunt cei fericiti cu adevarat. Ultimii traiesc fericirea care se confunda cu indiferenta sau cu exacerbarea simturilor.

Insa cei mai multi dintre noi nu ne situam la nici una din cele doua extreme. Traim realitatea asa cum este ea, ne straduim sa facem ceea ce este bine si sa evitam raul insa nu totdeauna acest lucru ne si reuseste. Ne agatam de credinta si asta ne provoaca uneori bucurie iar alteori aceasta credinta mai mult adanceste tensiunea provocata de constatarea ca binele si raul ce ne sunt impartite in aceasta viata nu au neaparata legatura cu cat bine si cat rau sunt in noi insine.

Imperfectii care lupta se straduiesc, se dau de ceasul mortii sa se schimbe si sa fie buni, fac parte din categoria normalilor. Iar acestora, in lipsa desavarsirii, le ramane speranta.

Speranta este protestul omului fata de conditia sa cazuta, strigatul care se intinde dincolo de status-quo-ul prezentului ce il forteaza sa se miste in aceasta zona a imperfectiunii permanente.  El este tanjirea nostalgica dupa paradisul pierdut, lasat in urma si a carui chemare o aude din cand in cand. Statutul de bruta sufoca tocmai aceasta chemare. Bruta isi hraneste cu gunoaie foamea de absolut si indeasa zgomote stridente in rana tacerii ce tanjeste dupa muzica cerului. Ea se misca la nivelul carnii, al simturilor si al satisfacerii imediate a acestora. Speranta in schimb, admite realitatea mai degraba decat sa o accepte insa o face in numele visului ca odata, lucrurile se vor schimba si va fi altfel.

Omului normal ii place sa petreaca timp in mijlocul naturii si sa caute sa o asculte si sa o inteleaga iar uneori sa planga impreuna cu aceasta. Pentru ca nicaieri, probabil,  nu este mai vizibila fractura acestei lumi decat printre plante si animale, aproape de rauri si privind nemarginirea marii. Toamna dezbraca pomii de fosnetul frunzelor, animalele se ucid intre ele sau sufera si mor in tacere iar marea se dezlantuie, uneori, maturand totul in calea ei. Biblia spune ca natura asteapta la randul ei sa fie rascumparata dar intre timp sufera si suspina ca o femeie in durerile nasterii. Ambele imagini poarta cu ele ideea de speranta. Este o asteptare in nadejdea schimbarii finale si o durere care poarta promisiunea rodniciei.

Moltmann spune ca speranta isi afla in Christos, in moartea sa pe cruce, un protest impotriva suferintei. De fapt speranta insasi este un protest fata de ceea ce este aici si acum si o promisiune ca intr-o zi va fi altfel. Ea nu este un drog ci o carja. Nu incetam sa schiopatam, sperand, insa ne ajuta sa nu ne taram ci sa mergem, totusi…