mirosdecafea

Just another WordPress.com site


8 Comments

Gand (3)


Mila, bunatatea, iubirea… Ce mai ramane din umanitatea noastra atunci cand ramanem reci si indiferenti fata de acestea?

Marturisesc ca batranii care sufera ma impresioneaza mai mult decat copiii. Cei din urma isi vor lua revansa, probabil, prin rautate, egoism si suferinta pe care la randul lor o vor provoca altora. Batranilor insa le-a mai ramas atat de putin de mers, privirea catre inainte este atat de scurta, asteptarile atat de mici.

Doar amintirile, ca o imensa camera alba in care te retragi atunci cand esti foarte obosit si vrei sa te rupi de scrasnetul rotilor de senila al realitatii si sa dormi indelung.

Amintirea ca o uitare…

Sa-ti amintesti ca sa poti sa uiti prezentul.

Advertisements


Leave a comment

Gand


Ultima suta de metri inainte de concediu.

Stefan Viziru, personajul principal al lui Eliade din „Noaptea de Sanziene” cauta un loc in care existenta ar putea sa continue in afara timpului, un mod de a pasi dincolo de acesta. Daca imi amintesc bine, isi gasise (sau isi crease) in astfel de loc pe care l-a numit “camera Sambo”, cu accentual pus pe ultima litera.

Ma intreb ce anume justifica paranteza temporala dintre aceste clipe petrecute in fata tastaturii aici, la birou si dimineata de luni in care voi deschide din nou calculatorul dupa ce vor fi trecut sarbatorile? Oameni, cuvinte, gesturi, priviri, fiecare din ele purtatoare de bine sau de rau…toate se vor fi ingramadit in aceasta bucata de vreme care mi-e data. Intr-un cuvant: viata.

Cu cateva zile in urma a fost inmormantata o fata de 21 de ani, lovita de o masina pe trecerea de pietoni. A mai trait doua saptamani dupa aceea, dintre care in ultima iesise din coma. M-am intrebat care este semnificatia acestui ultim timp care iti este dat astfel, ca un fel de promisiune ce se dovedeste pana la urma inselatoare? Insa am realizat ca in astfel de situatii nu stim nimic sau aproape nimic ci bajbaim ca niste orbi de-a lungul unui zid. Purtam cu noi revolta, intrebarile precum si teama ca asa ceva ni s-ar putea intampla noua si incercam sa explicam lucrurile pentru a estompa oarecum sentimentul propriei fragilitati.

E o ocazie sa ne repetam noua insine ca viata si moartea sunt amandoua in mana Domnului, nu intr-a noastra si nici in cea a soferilor care nu opresc la trecerile de pietoni.


2 Comments

Despre Intalnire


Intalnirea.

Ea este mai mult decat a-l vedea pe celalalt.

Implica dialogul si duce la cunoastere.

Buber spunea ca ne intalnim cu adevarat atunci cand „acela” devine “tu”.

Vedem fețe insa o față poate fi coaja sau fereastra. Pentru a privi inauntru trebuie sa avem curajul, rabdarea si mai ales iubirea sa dam la o parte perdelele. Cu totii ne ascundem indaratul unor astfel de perdele, nadajduind ca cineva ne va iubi si le va da la o parte.

Oamenii nu se mai intalnesc pentru ca sunt tot timpul grabiti. Cum sa-l vezi pe celalalt cand nu mai ai timp sa privesti? Vrei totul imdediat sic and nu se intampla, pleci pur si simplu.

Nu exista relatii instant, doar cafea…

Viata nu este un fast food ci o padure – copacii cresc incet, neobservabil, sfredelind cu radacinile lor adancimile pamantului, facandu-si loc printre pietre.

Pe vremuri in Bucuresti sau Paris, in metrou, priveam chipul omului din fata mea si ma gandeam: probabil ca n-o sa-l mai vad niciodata. Doua franturi de vesnicie care stau una in fața celeilalte si se privesc, apoi se despart si fiecare pleaca in alta parte. Priviri fara intalnire…

Cand te intalnesti cu adevarat ai sansa sa-l zaresti pe Dumnezeu in celalalt, sa vezi, sa te miri, sa intelegi un pic mai mult decat ai inteles pana in acel moment. N-o sa despic firul in patru despre legatura dintre chip si asemanare si ce-am mai ramas din ele dupa cadere. Cert mi-e c-a mai ramas totusi cate ceva – in unii mai mult, in altii mai putin.

Chiar asa, sunt oameni care seamana izbitor de mult cu Dumnezeu. Fiecare gest de autentica frumusete poarta in sine frumusetea divina si iubirea adevarata nu poate veni decat din Dumnezeu la fel cum orice adevar este adevarul lui Dumnezeu.

Semenul este un loc de intalnire cu Dumnezeu, spatiul in care Acesta ne asteapta cu nerabdare si bucurie. Imperfectiunile celuilalt se transforma in usa deschisa harului, iertarii si iubirii. Si mai ales al sperantei, da, pentru ca speranta este cea care ia viitorul si-l lumineaza, il scoate din intunericul incertitudinilor si al fricii.

Dragostea, spunea Pavel, este cea care nadajduieste totul si acest tot nu mai lasa nimic in afara sa, este absolut si radical.

Antonie de Suroj citeaza afirmatia superba a lui Gabriel Marcel: “a iubi inseamna sa-I spui celuilalt: nu vei muri niciodata”.

Nu exista intalnire autentica in afara iubirii si nu exista iubire fara intalnire.

A te intalni cu Dumnezeu coincide cu vederea dragostei pe care acesta o are pentru tine si presupune un raspuns in iubire. Cunoasterea de Dumnezeu nu este, nu poate fi pur scolastica. De aici si folosirea corecta insa un pic cam multa a termenului “relatie”.

Intalnirea coincide cu iubirea si paseste in relatie. Nu se termina in relatie pentru ca nu exista un capat al cunoasterii lui Dumnezeu. Nu poti cunoaste desavarsit infinitul ins  il poti cunoaste autentic.

Este poarta deschisa catre calatorie, inceputul fara de sfarsit, ascensiunea plina de bucurie catre eternitate si impreuna cu eternitatea.


Leave a comment

Acasa


DSC07448

Exista un fel de cordon ombilical invizibil care ne leaga de anumite locuri. Poate fi vorba de locul in care ne-am nascut sau am copilarit, de acele spatii care ne trezesc amintiri placute sau pur si simplu amintiri… Suntem formati pana la urma, dintr-o suma de experiente, evenimente, decizii, intalniri; unele au avut un rol decisiv in devenirea noastra si ni le amintim atat de clar iar aceasta amintire a lor nu ne va parasi niciodata. Insa altele, desi sunt marunte, s-au infipt in fiinta noastra ca varful unei dalti sau ca o picatura de apa infinit repetata, pana am devenit ceea ce suntem astazi.

Am inteles asta inca odata in Brazilia, in cele doua saptamani cat am stat acolo, departe de casa. Probabil la accentuarea sentimentului de instrainare si provizoriu au contribuit si orele indelungi petrecute in fabrica precum si sentimentul de insecuritate care te insoteste pretutindeni acolo. Concluzia mea a fost, este inca, ca nu e un loc in care as vrea sa stau prea mult. Am observat insa sentimentul de confort si relaxare al colegilor Brazilieni. Pentru ei, Brazilia era “acasa”, in ciuda tuturor problemelor de acolo. Am vazut oameni care traiau normal: isi plimbau copiii sau cainii, luau cina la restaurante sau mergeau in cluburi.

Acest “acasa” este mai mult decat un loc unde castigi mai multi bani decat in alta parte sau te bucuri de avantajele unui sistem social mai bun decat altul. Este un spatiu al spiritului, un loc al intalnirii cu tine insuti, cu adevaratul tau eu asa cum a fost cladit de-a lungul timpului din interactiunea cu ceilalti. Este un loc al intalnirii cu semenii fata de care ai afinitatile unei culturi si limbi impartasite, temeri si nadejdi comune care, oarecum, te leaga de acestia.

“Acasa” este un loc al mormintelor lasate in urma fara indiferenta. Nu suntem entitati individuale, insule izolate in franturi de timp sau spatiu. Am venit in aceasta lume ca parte a unui lung sir de stramosi, oameni care au fost, au trait si iubit aici. Pe unii – parinti si bunici – ii cunoastem si ii iubim. Pe altii doar ii intuim undeva, in urma, ca pe niste umbre ce ne vegheaza mersul.

Abandonarea unui loc de dragul altuia este un gest care n-ar trebui niciodata facut cu usurinta. Ceva va ramane iremediabil si pentru totdeauna in urma. In schimb, te va insoti pentru tot restul vietii un anume sentiment de gol si de ratare, umbra regretului de a nu fi reusit sa faci ceva cu viata ta acolo, de a fi abandonat pur si simplu cand poate ar fi trebui sa mai continui un pic, sa mai astepti… Daca esti crestin, sentimentul ratarii este cu atat mai acut pentru ca pana la urma te va lovi cu bocancul in fata adevarul ca nimeni nu pleaca pentru altii, pentru binele celorlalti ci pentru el, iar tu nu esti exceptie.

Pe langa asta, renuntarea la un “acasa” nu va face ca automat noul loc pe care ti l-ai ales sub soare sa devina acasa. Este vorba de un proces dificil de transfer cu foarte mari sanse de nereusita, fie si partiala.

Stiu ca sunt cazuri si cazuri (si fiecare crede ca el este “cazul” acela special) si mai stiu ca generalizarile sunt nedrepte si periculoase. Si de asemeni stiu ca suntem cu totii straini si calatori pe acest pamant si adevaratul “acasa” este cerul. Cu toate acestea, pamantul nu a fost abandonat de Dumnezeu, ci isi asteapta rasumpararea finala care este de altfel, legata de oamenii care il locuiesc si-l urmeaza pe Dumnezeu. Este un “acasa” limitat, relativ si imperfect, ca tot ce are de-a face cu aceasta lume si cu fiintele umane. Este insa unul real.

Pana una alta, ma bucur ca sunt acasa…