mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Cate ceva despre moarte


cemetary_main

Preocupat in ultimul timp de moarte si atras, fascinat de oamenii care stiu sa moara. Imi imaginez ca exista desi eu unul n-am vazut. De altfel, n-am vazut oameni murind. Cand a murit tatal meu, m-au trimis in bucatarie. Un hol si doua usi era intre mine si el si  traiam constienta mortii care venise cu treburi pe la noi pe acasa. Nu a murit greu. Vreau sa spun ca momentul acela, clipele din urma n-au fost furtunoase si viata nu a plecat smulsa cu greutate si ciuda. In alt sens a murit greu, inghitit bucatica cu bucatica timp de sase luni, de cancer.

Acum un an a murit matusa mea. Chiar daca ceva din sistemul sanitar din aceasta tara ar merge cat de cat normal, n-am sentimentul ca ar fi trait mai mult. Poate nici nu este foarte important acest lucru si in aceasta privinta mult sau putin este extrem de subiectiv si de relativ. Mi-e ciuda insa ca a trebuit sa sufere anapoda datorita lipsei calmantelor. Nici nu mai tin minte de ce nu i le-au dat si drept sa spun, mi-e pur si simplu lehamite sa caut sa aflu…la ce bun, acum? Insa uneori suferinta nu cladeste nimic si nu ispaseste nimic. Exista absurd pur. Da, stiu, incercam sa ne aburim cum ca totul ar avea un sens, o logica, ca in fiecare rau se ascunde un bine… Daca o fi unul, e atat de bine ascuns ca sansele sa-l afli sau macar sa-i ghicesti prezenta pe undeva sunt egale cu zero.

Ma gandesc daca nu cumva absurdul pur este o consecinta a caderii. Adam a mancat din marul acela si de atunci ne sta la toti in gat iar raul a curs din Eden in afara si a cuprins tot universul. Consecinta a fracturii care a avut loc este durerea fara nimic bun in ea, raul care nu se indreapta catre un final pozitiv si intunericul care nu promite o dimineata la capatul lui.

Si atunci trebuie sa cauti o iesire nu in lucrul din care vrei sa iesi, de care vrei sa scapi ci undeva in afara lui. Adica sa faci ceva in timp ce esti in intuneric, nesperand neaparat ca vei scapa de el. Stiu ca nu e simplu…nici n-ar putea sa fie altfel decat dificil si complicat…asa trebuie sa fie; simplismul in acest caz ar umili maretia subiectului. Adica e o chestie cu care sa-ti bati capul pana simti ca-ti plesneste si sa incerci mereu si mereu sa gasesti solutia problemei si dupa ce ai esuat a nu stiu cata oara, sa continui sa cauti.

De ce ne e frica de moarte? Poate pentru ca e ceva absolut nou, taramul unde nu am mai pasit vreodata, poarta spre necunoscut. Informatiile care au ajuns pana la noi de dincolo sunt fragmentare, sarace si mai degraba nascand intrebari decat oferind raspunsuri.

Mai este si modul in care ne raportam la Dumnezeu. Moartea este linia finala trasata dedesubtul a ceea ce vom fi fost si vom fi facut, o epuizare a sanselor de a repara ceea ce am stricat, de a face binele pe care l-am amanat sau evitat din diverse motive, de a ne pocai de pacatele pe care le asociem cu judecata si care ne ingrozesc. O constiinta incarcata este asociata cu respingerea isterica a mortii, cu dorinta de a prelungi aceasta existenta cu orice pret si in orice conditii.

Poate ca unul din lucrurile cele mai importante pe care trebuie sa le invatam in timpul vietii este insasi moartea. Sa stim cum sa ne apropiem de ea, sa pregatim aceasta intalnire inevitabila. Omul care se gandeste la moarte isi pune implicit problema existentei lui Dumnezeu si este obligat sa se raporteze la acesta altfel decat pur teoretic. Harul si iertarea devin altceva decat niste probleme teologice sau subiecte de predica vehiculate fad duminica de catre duminica de catre indivizi uscati ca niste biscuiti dupa care simti nevoia sa bei apa.

Confruntarea realitatii mortii si intelegerea relativitatii si a fragilitatii propriei conditii, ne face sa privim altfel totul. Atat de multe lucruri ajung sa fie vazute asa cum si sunt de fapt, adica lipsite de importanta, ambitiile devin goale de continut, pasiunile – inutile. In evul mediu erau calugari care isi facusera patul in sicrie iar inelele cu inscriptia „memento mori” erau ceva obisnuit. Actiuni in aceeasi directie ca si indemnul Eclesiastului, acela de a merge mai degraba la o inmormantare decat la discoteca. Pentru a-ti aminti…

Oamenii legati de lumea de dincolo sunt cei gata sa o paraseasca pe aceasta. Pavel vorbeste despre sine ca despre unul strans din doua parti: voia sa plece dar avea in acelasi timp motive sa ramana, adica inversul majoritatii  celor care vor sa ramana desi au, vor avea motive sa plece (impotriva vointei lor). Sfintii au vazut in trecerea pragului, momentul de climax al existentei lor. Pentru ei moartea echivala cu finalul unei indelungi asteptari, intalnirea cu cel atat de mult iubit, incununarea celei mai profunde tanjiri.

Cum spuneam, ma fascineaza oamenii care stiu sa moara… Sunt cei ce vor fi invatat sa si traiasca.


Leave a comment

Despre comunism, fara nostalgie


Atat comunismul cat si nazismul imi aduc aminte de Babel. Oamenii au hotarat sa ridice un turn cu care sa atinga cerul, expresie a unei dorinte de absolut golita de divinitate si de transcendenta fara limitari morale. Cerul la care visau ei era un loc al eliberarii de constrangeri si al evadarii din conditia umana cazuta insa  era totodata un cer gol, din care Dumnezeu fusese alungat.

Ambele ideologii au avut la baza un avant initial, un impuls pornit din dorinta de a depasi mizeriile si nedreptatile prezentului si de a cladi o lume perfecta. Insa afirmatia ca cei care vor sa devina ingeri, ajung pana la urma demoni, este ilustrata deplin  aici. A vrea sa inlaturi cu desavarsire raul nu din inima omului ci din lume inseamna sa dai foc acestei lumi, mistuind in valvataie,deopotriva, vinovati si inocenti, de vreme ce graul si neghina se impletesc si cresc impreuna.

Comunismul isi are radacinile undeva prin secolul 18, in revolutia franceza, desi radacinile sale ar putea fi cautate inapoi in iluminismul francez, in Utopia lui Morus iar dupa unii, chiar in comunitatea bisericii primare descrisa in cartea Faptelor Apostolilor, cand credinciosii aveau toate de obste si fiecaruia i se impartea dupa nevoi. Ideea de egalitate a tuturor a sedus din plin milioane de oameni iar faptul ca in Franta incercarea de a o intrupa s-a concretizat intr-o baie de sange, nu a revoltat si nici ingrijorat foarte mult. Pana la urma exista un pret al oricarei fericiri viitoare, noua republica avea dusmani puternici care trebuiau lichidati fara mila in numele supravietuirii ei si a idealurilor sale si nu poti sa faci omleta fara sa spargi ouale.

Personal mi se pare o dovada de prost gust extrem sa-ti stabilesti ziua nationala celebrand inceputul unei nebunii colective care s-a concretizat intr-o baie de sange – ma refer la 14 iunie si la caderea Bastiliei, momentul care a marcat inceputul revolutiei de la 1789.

Ambele ideologii sunt structurate dupa un model religios. Au avut doctrine, carti „sfinte”, muzica mobilizatoare si personalitati providentiale si ambele pretindeau dedicare absoluta si pedepseau fara mila orice sovaire si necredinta. Amandoua au promis o fericire idilica intr-un viitor oarecare asa ca, in numele acesteia, au cerut sacrificii in prezent iar adeseori chiar sacrificarea prezentului. Si ambele au acceptat si promovat exterminarea unor categorii umane in numele acestei fericiri: clasa burgheza in cazul comunismului si rasele inferioare – evreii in special – in cazul fascismului.

Cu fascismul este destul de clar – e interzis, condamnat, in carca lui s-au pus propriile crime cat si acelea faptuite de detractorii sai in timpul razboiului. Pierderea razboiului de catre Germania nazista a facut posibil asta. Nu acelasi lucru se poate spune despre comunism. Dupa lovitura suferita la sfarsitul anilor ’80 prin inlaturarea cortinei de fier si caderea regimurilor totalitare, acesta inca trezeste nostalgii si naste vise. Unii privesc inapoi si asociaza vechea epoca cu propria tinerete trecuta. Altii, scarbiti de present, cauta un loc de refugiu din acesta, un colt unde sa poata visa in voie iar acesta este comunismul. Tineri de douazeci de ani vorbesc despre binele unei epoci pe care nu au cunoscut-o si probabil tocmai pentru ca nu au cunoscut-o personal.

Comunismul a fost un regim intunecat nu pentru ca in anii ’80 nu mai puteam gasi salam sau cartofi in alimentari ci pentru ca a ucis oameni – milioane – in interiorul lor. A erodat, a subminat insasi temelia umanitatii, a sadit si amplificat tot ce e mai rau in om, acele lucruri care trebuie tinute in frau, impinse la periferie si blocate, daca nu le putem smulge cu desavarsire. Ma refer la ura, suspiciune, tradare, lasitate…. Lista e mult mai lunga insa radacina este aceeasi si aceasta este natura umana cazuta, afectata si infestata de rau insa rascumparabila. Tocmai la aceasta rascumparare potentiala s-a renuntat atunci cand Dumnezeu a fost in mod oficial, abandonat.

In comunism, oamenii au invatat sa fie nemernici pentru a supravietui insa nemernicia nu a disparut din inimi dupa caderea regimului care l-a purtat. Paradoxal, urand comunismul, am continuat sa il ducem cu noi si in noi, sa-l traim in lipsa de responsabilitate sociala.

Dar sa ma intorc ca Babilon. Reactia lui Dumnezeu asa cum este ea relatata in Geneza si anume teama (asa zisa) ca omul nu mai poate fi oprit ca sa obtina ceea ce si-a propus, trebuie citita intr-o cheie ironica. Evident, omul nu putea sa atinga cerul iar turnul sau avea sa ramana semnul jalnic al unui vis fara temelie si fara substanta, plamadit din caramizi, smoala, confuzie, alienare fata de Creator si in cele din urma, alienare fata de semeni si de sine, cand limbajul avea sa-si piarda sensul comun si sa devina din mijloc al comunicarii, cale catre incurcatura si risipire.


Leave a comment

Asa grait-a neuronu’ singuratic


Unii au idei si unii din ei le exprima. Pe unde pot ca sa-i asculte / citeasca cine s-o nimeri. Eu m-am nimerit. Cateva mo(n)stre, comentarii la articole din presa online.

Un ortodox convins:

“La sectele penticostala, baptista, crestini dupa paranghelie samd ,se aduna numai lepre ce cauta victime sa le praduiasca. Astia sant cei care ataca ortodoxia. Scarbele ordinare ce se ling subrat toata saptamina si trag tepe peste tepe si-au facut secte si alte dracovenii si fac pe neprihaniti si mulg zeciuala dela prosti. Toti excrocii sant gasiti la secte si ii vezi ca se bat cu pumnu-n piept ca ei sant neprihaniti si daca te usurezi pe secta lor se supara cica esti om rau. Au inchis si contul meu de pe youtube.”

Un progresist:

“Hai sictir sa moara care-i mai pe interes. Sa va luati voi cu tot cu religiile si denominatiile voastre (ortodocsi, gr. catolici, r. catolici, protestanti, carismatici, penticostali, intercostali sau de care i-ti fi) si sa aberati departe de mine, ok?

In timpul asta, parasiti va rog spatiul online si tot ce inseamna tehnologie, dezvoltarea acestora fiind strans legate de legile fizicii, natura si bun simt, domenii pe care le respingeti cu atata pofta.

Va rog sa nu imi mai calcati nici prin spitale iar daca va mai aud bunica spunandu-mi ca ea stie ca fara ajutorul halucinatiilor ei nu as fi putut sa o ajut, o sa fac tot ce e nevoie pentru a inversa actul medical.

Va scuip in gura.

Moarte ignorantei oligofrene. Traiasca bunul simt si metoda stiintifica!”

Un cinic (nu, nu sunt eu 🙂 ):

“Ca sa inteleaga exact cum sta treaba cu trasnetul, ii recomandam patriarhului sa se urce pe acoperisul de la cea mai inalta biserica, si sa ridice in aer toiagul ala de aur, pana vine un semn de la cel de sus…”

Alt cinic:

“”Pacatosilor!” i-a mustruluit Patriarhul pe credinciosi. “Nu mai dati la biserica LEI, ca asta e hulire de cele sfinte. Luati exemplu de la cei trei magi, care au venit cu dolari, euro si cu aur. Se mai accepta si lire sterline, desi pierdem cam mult la cursul de schimb, asa ca aveti grija sa compensati.
Acum mai aud ca lumea da la profesori fara sa se gandeasca deloc la Biserica.
Doamne, lumea e plina de pacatosi!” a oftat Patriarhul facandu-si cu smerenie semnul dolarului.”


Leave a comment

Boala, moarte, speranta


Am ascultat discursuri obsesive despre vindecare, aproape pana la epuizarea subiectului. De vreme ce ne rugam pentru vindecare, trebuie sa inlaturam categoric orice gand ca aceasta nu ar putea sa aiba loc. A crede presupune sa te legi de o anumita idee si sa te feresti de orice ar putea sa o puna sub semnul intrebarii, adica sa te faca sa te indoiesti de ea.

Realitatea insa ne da peste nas fara menajamente, scuze sau explicatii. Uneori, adeseori, de cele mai multe ori, cei pentru a caror vindecare ne rugam, mor in cele din urma.

Stiu…avem nevoie de speranta insa putem spera orice, oricum si in orice conditii? Si cat de (i)moral este sa dai sperante false, despre care stii ca sunt false sau macar ca pot fi astfel si sa le prezinti ca fiind certitudini absolute?

Versetul din 1Petru  – cel cu “prin ranile Lui ati fost vindecati” – este unul din cele mai mulse, stoarse si rasucite. Fapt este ca nu functioneaza…de cele mai multe ori. Uneori functioneaza iar diferenta sta in proportii; de cele mai multe ori „nu” si uneori „da”. De ce? Explicatiile sa le dea teologii. Aia seriosi, ca de „proclamatori”, „vizionari” si „mari oameni ai lui Dumnezeu” m-am cam saturat.

E normal ca bolnavii sa-si doreasca sa fie vindecati si la fel, e normal sa caute puncte de sprijin pentru a nadajdui. Oamenii care se ineaca, se prind de orice insa nu orice ajuta. Unii din cei ce se lupta sa ramana la suprafata apei se scufunda si la fel, unii (multi) din cei loviti de boli incurabile, mor.

Stiu, nu se poate trai fara speranta. Dar nu exista o speranta adevarata, ca sa nu fie nevoie de tot felul de trucuri, minciunele sau minciuni grosolane, incurajari ieftine sau gratuite, povestioare moralizatoare dar imorale prin gogosile pe care le vand sau le ofera gratis, abureli despre miracole petrecute prin Patagonia si alte colturi de lume, de preferinta cat mai indepartate de noi?

Hai sa fiu un pic mai clar: cred ca exista vindecari reale care s-au petrecut si se petrec, cred ca exista treziri autentice insa….lipseste echilibrul, relatarea autentica care sa contina nu doar victoria ci si lupta, travaliul, nu doar credinta ci indoiala cu care te iei la tranta ca sa poti ramane in credinta. Victoriile noastre, la cele autentice ma refer, sunt partiale si asta e parte a umanitatii noastre si a faptului ca (inca) traim intr-o lume cazuta. Imparatia a inceput si vine, este pe drum dar inca nu s-a implinit cu desavarsire. Moartea a fost invinsa la cruce dar boldul ei inca ne inteapa, am fost mantuiti insa cu toate acestea continuam sa asteptam in nadejde rascumpararea finala a trupurilor noastre.

Tehnicile de marketing sunt folosite din plin in religie pentru a prezenta biserici, miscari sau mai rau, indivizi, pastori, evanghelisti, etc. pentru care superaltivul, extraordinarul, miracolul sunt normalitate.

Consecinta acestui mod de gandire: nu stim sa murim. Ne trezim in fata doamnei in negru si nu avem idee cum sa ne relationam la ea. De vreme ce vindecarea a fost singura optiune luata in calcul si unica varianta pentru care ne-am rugat, moartea nu poate fi vazuta altfel (desi nu se recunoaste asta) decat ca o infrangere jalnica, o victorie a intunericului si raului si o expresie agresiva a lipsei de spiritualitate – a celor ce s-au rugat sau (adesea) a cerui care a fost subiectul rugaciunilor.

Si o alta consecinta, la fel de raspandita si de urata: nu stim sa-i invatam pe oameni sa moara. Mergem la spitale si inganam fraze goale si care se vor puncte de sprijin pentru cel bolnav. Promitem si asta functioneaza pe moment. Adica s-ar putea ca omul sa inceapa sa creada, sa se roage, sa astepte… Insa genul acesta de „credinta” va fi platita scump in momentul in care va deveni limpede ca nimic nu se intampla si finalul devine tot mai previzibil. Dezamagirea se naste dintr-o amagire anterioara, adica o nadejde gresit indreptata, o asteptare fara substanta si o promisiune facuta in numele lui Dumnezeu cand de fapt Acesta nu promite si nu se angajeaza…

Pregatirea pentru moarte este un exercitiu necesar de vreme ce moartea este o experienta pe care o vom trai cu totii.  Stiu, nu suna incurajator daca a incuraja presupune sa fentezi realitatea, sa o ascunzi sau sa o ignori. Insa Christos nu a evitat moartea ci a trecut prin ea si a invins-o prin inviere. Probabil ca in directia aceasta ar trebui sapat mai mult…


1 Comment

Inceput de An


Beethoven372

Un nou an, ca o promisiune despre care nu stii daca se va implini in cele din urma. Pentru ca nu ni se dau ani ci clipe. Vom realiza ca am avut parte de un an intreg abia dupa acesta se va fi terminat. Pana atunci facem echilibristica pe sarma ingusta a prezentului, straduindu-ne sa prindem din zbor frumusetea ostenita a cerului si sa intelegem taina vietii, intelesul trecerii ei.

E ciudata toata aceasta incrancenare pe care o observ in jurul meu si ma gandesc ca vine dintr-o orbire interioara care ne face sa confundam timpul cu eternitatea si sa credem ca ni s-a dat un an ca un fel de cec in alb si nu doar un inceput.

Alergam, luptam si ne luptam unii cu altii, impartim priviri acre sau doar plictisite celor din jur, ne inghesuim in tramvaie in drum spre serviciu sau spre casa, facem planuri si bani, cumparam si vindem, plangem si ne plangem sau radem – singuri, impreuna cu altii sau de altii care la randul lor vor rade de noi.

Trecerea timpului e implacabila insa nu condamna la fatalitate inerta.

Un an este o pagina alba pe care Dumnezeu ne-o aseaza in fata si ne pune alaturi stiloul desfacut. Vom incepe sa scriem propriul text, vom taia si vom mazgali insa nu vom reusi sa stergem deplin ceea ce am gresit pentru ca timpul curge intr-un singur sens si niciodata invers iar un pacat iertat nu este un pacat inexistent.

Acum doi ani cand am fost prima oara in Brazilia, mi-am luat cu mine jurnalul – un fel de caiet cu copertile cartonate – iar pe plaja l-am asezat langa mine, pe nisip. Numai ca m-am apropiat prea mult de apa asa ca la un moment dat l-am vazut plutind si indepartandu-se. L-am scos insa ori de cate ori il deschid imi amintesc de apa sarata a oceanului care mi-a decolorat paginile scrise (din pacate) cu stiloul.

Vom scrie pe pagina timpului poeme sau bocete, ne vom scrasni printre dinti injuraturile, revoltele si nemultumirile sau vom darui cuvinte-balsam celor pe care Dumnezeu ni i-a pus alaturi sau cu care doar ne vom intersecta pentru cateva clipe. Vom vorbi despre noi insine cu noi insine sau cu Dumnezeu. Vom vorbi frumos si vom vorbi urat.

Si in momentele de luciditate, vom taia cu o linie ceea ce am spus si n-ar fi trebuit spus. Dar o pagina astfel mazgalita este de o mie de ori mai frumoasa decat una impecabila la prima vedere insa intunecata prin sensurile rostirilor pentru ca o constiinta incarcata este de preferat uneia adormite, chiar daca te loveste cu bocancul in fata pana iti scuipi dinti. Si o viata fara regrete este imposibila in coditii de luciditate.

Vom scrie cu speranta – speranta ca odata Dumnezeu va lua paginile vietii noastre si le va transcrie el insusi si nici una din mazgalelile noastre nu va mai fi ramas pe noua pagina. Atunci cerul va fi deplin in noi pentru ca vom fi ajuns deja in ceruri.

Si in incheiere, celor care ajungeti (mai mult sau mai putin) intamplator pe aici, va doresc un an binecuvantat.