mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Cate ceva despre moarte

Leave a comment


cemetary_main

Preocupat in ultimul timp de moarte si atras, fascinat de oamenii care stiu sa moara. Imi imaginez ca exista desi eu unul n-am vazut. De altfel, n-am vazut oameni murind. Cand a murit tatal meu, m-au trimis in bucatarie. Un hol si doua usi era intre mine si el si  traiam constienta mortii care venise cu treburi pe la noi pe acasa. Nu a murit greu. Vreau sa spun ca momentul acela, clipele din urma n-au fost furtunoase si viata nu a plecat smulsa cu greutate si ciuda. In alt sens a murit greu, inghitit bucatica cu bucatica timp de sase luni, de cancer.

Acum un an a murit matusa mea. Chiar daca ceva din sistemul sanitar din aceasta tara ar merge cat de cat normal, n-am sentimentul ca ar fi trait mai mult. Poate nici nu este foarte important acest lucru si in aceasta privinta mult sau putin este extrem de subiectiv si de relativ. Mi-e ciuda insa ca a trebuit sa sufere anapoda datorita lipsei calmantelor. Nici nu mai tin minte de ce nu i le-au dat si drept sa spun, mi-e pur si simplu lehamite sa caut sa aflu…la ce bun, acum? Insa uneori suferinta nu cladeste nimic si nu ispaseste nimic. Exista absurd pur. Da, stiu, incercam sa ne aburim cum ca totul ar avea un sens, o logica, ca in fiecare rau se ascunde un bine… Daca o fi unul, e atat de bine ascuns ca sansele sa-l afli sau macar sa-i ghicesti prezenta pe undeva sunt egale cu zero.

Ma gandesc daca nu cumva absurdul pur este o consecinta a caderii. Adam a mancat din marul acela si de atunci ne sta la toti in gat iar raul a curs din Eden in afara si a cuprins tot universul. Consecinta a fracturii care a avut loc este durerea fara nimic bun in ea, raul care nu se indreapta catre un final pozitiv si intunericul care nu promite o dimineata la capatul lui.

Si atunci trebuie sa cauti o iesire nu in lucrul din care vrei sa iesi, de care vrei sa scapi ci undeva in afara lui. Adica sa faci ceva in timp ce esti in intuneric, nesperand neaparat ca vei scapa de el. Stiu ca nu e simplu…nici n-ar putea sa fie altfel decat dificil si complicat…asa trebuie sa fie; simplismul in acest caz ar umili maretia subiectului. Adica e o chestie cu care sa-ti bati capul pana simti ca-ti plesneste si sa incerci mereu si mereu sa gasesti solutia problemei si dupa ce ai esuat a nu stiu cata oara, sa continui sa cauti.

De ce ne e frica de moarte? Poate pentru ca e ceva absolut nou, taramul unde nu am mai pasit vreodata, poarta spre necunoscut. Informatiile care au ajuns pana la noi de dincolo sunt fragmentare, sarace si mai degraba nascand intrebari decat oferind raspunsuri.

Mai este si modul in care ne raportam la Dumnezeu. Moartea este linia finala trasata dedesubtul a ceea ce vom fi fost si vom fi facut, o epuizare a sanselor de a repara ceea ce am stricat, de a face binele pe care l-am amanat sau evitat din diverse motive, de a ne pocai de pacatele pe care le asociem cu judecata si care ne ingrozesc. O constiinta incarcata este asociata cu respingerea isterica a mortii, cu dorinta de a prelungi aceasta existenta cu orice pret si in orice conditii.

Poate ca unul din lucrurile cele mai importante pe care trebuie sa le invatam in timpul vietii este insasi moartea. Sa stim cum sa ne apropiem de ea, sa pregatim aceasta intalnire inevitabila. Omul care se gandeste la moarte isi pune implicit problema existentei lui Dumnezeu si este obligat sa se raporteze la acesta altfel decat pur teoretic. Harul si iertarea devin altceva decat niste probleme teologice sau subiecte de predica vehiculate fad duminica de catre duminica de catre indivizi uscati ca niste biscuiti dupa care simti nevoia sa bei apa.

Confruntarea realitatii mortii si intelegerea relativitatii si a fragilitatii propriei conditii, ne face sa privim altfel totul. Atat de multe lucruri ajung sa fie vazute asa cum si sunt de fapt, adica lipsite de importanta, ambitiile devin goale de continut, pasiunile – inutile. In evul mediu erau calugari care isi facusera patul in sicrie iar inelele cu inscriptia „memento mori” erau ceva obisnuit. Actiuni in aceeasi directie ca si indemnul Eclesiastului, acela de a merge mai degraba la o inmormantare decat la discoteca. Pentru a-ti aminti…

Oamenii legati de lumea de dincolo sunt cei gata sa o paraseasca pe aceasta. Pavel vorbeste despre sine ca despre unul strans din doua parti: voia sa plece dar avea in acelasi timp motive sa ramana, adica inversul majoritatii  celor care vor sa ramana desi au, vor avea motive sa plece (impotriva vointei lor). Sfintii au vazut in trecerea pragului, momentul de climax al existentei lor. Pentru ei moartea echivala cu finalul unei indelungi asteptari, intalnirea cu cel atat de mult iubit, incununarea celei mai profunde tanjiri.

Cum spuneam, ma fascineaza oamenii care stiu sa moara… Sunt cei ce vor fi invatat sa si traiasca.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s