mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Ukraina


Un articol echilibrat al lui Horatiu Pepine despre un subiect tratat pana acum cu o incompetenta partinica uluitoare de catre presa autohtona. Sursa aici.

——————————————————————————————-

Subiectul Ucrainei interesează şi fascinează mai cu seamă ca episod al rivalităţii dintre SUA, UE şi Rusia pe terenul Europei de est. Perspectiva geopolitică, abstractă şi ideologică copleşeşte empatia şi mai ales împiedică o reflecţie reală asupra evenimentelor de la frontiera de răsărit a României.

Românii au însă un mare avantaj, pe care riscă să-l irosească din prea multă pasiune geopolitică. La fel ca ucrainenii, ei fac parte în bună măsură din aceeaşi lume răsăriteană, în care se amestecă modernitatea cu metalitatea folclorică, după cum au experienţa unei tranziţii injuste şi avantajul de a şti ce este dezamăgirea.

Într-adevăr, evenimentul cel mai important de la Kiev ar părea să fie acum decepţia. Cine intuieşte dinamica intimă a acestor mari mişcări colective înţelege că ”rezolvarea” crizei nu avea cum să dea satisfacţie marilor aştepări confuze care animau populaţia Maidan-ului. Mobilizarea cvasi militară a unei minorităţi active, resucitarea unui naţionalism din alte epoci sau radicalitatea de tip anarhist au fost semne că revolta a mers în ordinea sentimentului politic foarte departe. Societatea ucraineană a extras din propriul trecut tot ceea ce i-a permis să dea formă propriei suveranităţi. Dar suveranitatea ca autarhie, aşa cum a fost trăită în utopia Maidan-ului, se dovedeşte o iluzie imposibil de susţinut pe termen lung. După ce au refuzat cu maximă îndărătnicie Rusia, eroii Maidan-ului vor trebui să accepte împrumuturi masive de la FMI, laolaltă cu reformele dureroase care decurg de aici.

În ciuda a ceea ce se crede de la distanţă, locuitorii statornici ai Maidan-ului au fost fericiţi în toate lunile din urmă, căci au regăsit în ambianţa aceea atât de aspră, în condiţiile unei tabere militare, utopia unei societăţi organice în care fiecare îşi ocupă rolul spontan, fără preocupare de ierarhie şi privilegii personale. Este extrem de grăitor faptul că intelectualii ucraineni care fac profesie de credinţă pro-occidentală, care exaltă valorile europene şi se exprimă în numele lor (vezi de pildă Constantin Sigov, profesor de filosofie la Kiev) au înălţat un imn Maidan-ului tocmai pentru că au întrezărit aici utopia unei societăţi organice perfecte. Dar este exact ceea ce separă mai net cultura occidentală de cea răsăriteană. Dacă există ceva care defineşte mai bine Occidentul este tocmai oroarea pe care o manifestă faţă de organicitate şi în cele din urmă faţă de colectivism.

La Kiev, Maidan-ul a părut să fie în primul rând celebrarea colectivismului, iar intelectualii pro-occidenetali ucraineni care i-au făcut elogiul par victimele unei neînţelegeri, dacă nu exprimă cumva o schizoidie. Ataşaţi de Occident prin prestigiul bibliografiei, ei sunt nu mai puţin fascinaţi de expresia autohtonă şi arhaică a organicităţii. Este simptomatic că mulţi ucraineni cu vădită înclinaţie pro-occidentală (vorbesc fluent limbi europene) au caracterizat Maidan-ul ca fiind cea mai bună expresie a ”societăţii civile”.

De aici nu poate decât să răsară o dublă decepţie. În primul rând decepţia actorilor anonimi ai revoltei care, după luni întregi de fraternitate şi devotament, trăite într-o totală uitare de sine, se vor regăsi în ”normalitatea” privată de orice solidaritate a vieţii de zi cu zi, administrată de la distanţă de aceiaşi politicieni. În momentul în care democraţia directă a Maidan-ului a fost abolită şi înlocuită din nou cu democraţia complicată a procedurilor, masa participanţilor la revoltă a simţit că a pierdut ceva important. A pierdut priza asupra evenimentelor şi a fost alungată subit din centrul viu în care se fabrică istoria.

În al doilea rând se va produce decepţia mai puţin sesizabilă a celor mai sofisticaţi, care vor fi provocaţi să-şi remanieze propriile reprezentări despre societatea civilă şi să regândească subiectul suveranităţii. Reforma unei societăţi este în primul rând reforma ei intelectuală.

Dar aşa cum am spus, din cauza unor rigide schematizări geopolitice, riscăm să pierdem din vedere aceste „detalii” esenţiale, fără de care tot ce se va întâmpla în viitor va părea de neînţeles.

Advertisements


Leave a comment

Poveste de Valentine’s


images

S-au intalnit si a fost dragoste la prima vedere. Ea purta ochelari, adica ar fi trebuit sa-i poarte insa de data aceea ii uitase acasa asa ca iubirea ei a fost ceva mai sovaielnica la inceput, pana si-a pus ochelarii si l-a vazut bine. Atunci a inceput si la ea dragostea la prima vedere.

“Ce bine ma intelegi tu”, i-a spus el si ea i-a raspuns: “Aha”. El a luat raspunsul ei si dupa ce s-a gandit indelung la el si l-a intors pe toate partile, l-a gasit potrivit, inteligent, profund si incarcat de taine asa ca a iubit-o si mai mult.

“Crezi ca o sa ploua?”, l-a intrebat ea. El a privit cerul iar norii i-au parut niste ingeri cu aripele intinse asa ca a privit-o in ochi, mut de admiratie. Cat de mult o putea iubi!

Pe masura ce zilele treceau, dragostea lor crestea. Era aceeasi dragoste ca la inceput, adica la prima vedere…

El ii dadea flori culese din parcul de langa blocul unde locuia iar ea ii aducea sandwichuri cu salam si margarina si-i aranja gulerul camasii atunci cand acesta statea anapoda. Adica intotdeauna…

Insa intr-o zi el nu i-a mai adus flori si ea a venit fara sanwichuri. “Cum poate sa se imbrace asa de aiurea?”, gadi ea, privindu-i gulerul de la camasa. “Oare o avea ceva in cap?”, se intreba el, privindu-i fata lipsita de expresie si multumita de sine.

“Crezi ca o sa ploua?”, l-a intrebat ea. El privi cerul si vazu ca nimic nu prevesteste apropierea ploii iar intrebarea ei este fara sens. “Nu”, zise el… si ea i-a raspuns ca de obicei: “Aha”.

Atunci s-au privit la cea de-a doua vedere si au incetat sa se mai iubeasca. Asa ca s-au despartit si au trait fericiti pana la adanci batraneti.


2 Comments

Cate ceva despre speranta


Uneori cel mai greu lucru in viata mi se pare sa iti regasesti speranta.

Disperarea este atractiva pentru ca este realista. Pusa alaturi, speranta pare o fatuca naiva si prostuta, o gascultia care se lasa trombonita de un smecher versat si crede ca ea e prima din univers care a inteles cu adevarat ce e iubirea, in timp ce nimeni altcineva nu se pricepe la asta.

Adevarta speranta se naste dintr-o confruntare dura cu realitatea, o lupta cu ceea ce nu vrei sa vezi si sa accepti.

Doar cei care au cunoscut adevarta disperare pot sa spere cu adevarat. In afara intelegerii, speranta este o dorinta difuza si fara substanta.

Legea gravitatiei te poate duce la deznadejde sau te poate umple de bucurie. Nici una din aceste stari subiective, insa, n-o va schimba.

Nu se poate spera fara o disperare prealabila dar nici nu se poate trai in disperare. Disperarea este un interval, o zona de tranzitie, conditie a iesirii la lumina.

Pascal spunea ca atunci cand oamenii si-au inteles conditia, au alergat la distractie. Poate n-ar fi alergat intr-acolo fara aceasta intelegere insa amara fericire este cea platita cu pretul ignorantei. Orbii din nastere nu sufera durerea apusului insa nici nu traiesc nadejdea rasaritului de a doua zi.

Despre Avraam se spune ca a nadajduit impotriva oricarei nadejdi. Adica opusul nadejdii nu este deznadejdea ci o alta nadejde, una mai mica, mai aproape de pamant si de ceea ce poti atinge fara sa te intinzi, dureros, catre cer.

E greu sa speri cu adevarat pentru ca e usor, facil, sa faci altfel.

Crestinismul este de un realism cumplit si de aceea purtator de nemarginita speranta. El nu neaga intunericul pacatului ci exalta harul care se inmulteste odata cu acesta, il copleseste si il surclaseaza. Refuza sa ignore descompunerea, fragilitatea si moartea insa paseste pe acestea pentru a atinge culmea invierii din moarte.        

Nu intamplator, semnul, simbolul credintei crestine este o cruce. Nimic mai aproape de oroare si in acelasi timp, niciun lucru nu vorbeste mai frumos despre cer, iubire, viata, iertare. Si despre speranta…