mirosdecafea

Just another WordPress.com site


2 Comments

Maruntele noastre iubiri


Se spune ca undeva, catre sfarsitul vietii sale, cand a ajuns sa cocheteze oarecum cu crestinismul, Eugene Ionescu se intreba in subtile procese de introspectie: “cred sau doar cred ca cred?”. Intrebarea mi se pare mai mult decat justificata. Ea devine semn de normalitate, element esential in slalomul pe care-l avem de facut printre iluzii, trucuri, masti, falsuri de tot felul, catre ceea ce este autentic si valoros.

Nu despre credinta insa vreau sa vorbesc acum ci despre dragoste. Aceasta a fost, este supusa unui process de calpizare mai agresiv si mai subtil decat credinta. Iubesc sau mi se pare doar ca iubesc, cred ca iubesc, port masca dragostei cu o inconstienta deloc nevinovata, pana acolo incat nu mai sunt in stare sa fac diferenta dintre masca si adevaratul meu eu, dintre aparenta iubirii si adevarata iubire?.

Si atunci cand iubim, care este adevaratul obiect al iubirii noastre? In cele mai multe cazuri ajungem sa ne indragostim nu de o persoana ci de propria noastra iubire, de starea de bine si de fericirea pe care ni le aduce. Asa ca suntem devastati nu atunci cand nu mai daruim dragoste ci cand nu ni se mai da, adica nu mai suntem satisfacuti. Cati sinucigasi din dragoste si-au explicat gestul (prostesc, de altfel…) prin faptul ca au realizat ca nu mai pot iubi? Din cate stiu eu, niciunul. Toti si-au motivat decizia prin nefericirea produsa de faptul ca au fost abandonati de catre celalalt.

Sinuciderea, in insasi natura ei de actiune extrema de autodistrugere, este sau cel putin poate fi manifestare a unui egoism extrem prin care eul isi smulge de la ceilalti, pentru ultima oara, atentia altfel refuzata.

Cand e vorba de dragostea de Dumnezeu, cred ca lucrurile nu stau deloc mai bine… Pentru ca Dumnezeu este nevazut, a-l iubi poate fi o chestiune extrem de abstracta si de volatila. Exista declaratii pompoase, principii nobile si frumos exprimate tocmai pentru ca Dumnezeu nu este cineva care sa ne stea in mod vizibil in cale in fiecare zi, sa ne enerveze, sa ne sacaie cu cereri, dorinte, porunci, sfaturi. Le-a pus pe toate in Biblie, loc unde sunt usor de ignorat. Poate de aceea, apostolul Ioan conditioneaza existenta iubirii fata de Dumnezeu de modul in care ne raportam la aproapele, adica fiinta imperfecta de care ne lovim in fiecare zi.

Purtam in noi nostalgia iubirii adevarate asa cum purtam in launtrul sufletelor noastre durerea si nostalgia paradisului pierdut. Traim franturi de iubire, cioburi ale vasului sfaramat care vorbesc deopotriva despre caderea noastra dar si despre maiestria creatorului. Faptele noastre, asemeni iubirilor pe care le purtam, sunt o haina murdara inaintea lui Dumnezeu. Insa, surprinzator, el nu arunca aceasta haina ci o spala, o curata si o restaureaza. Rascumpararea prin care am fost transferati in Imparatia lui Dumnezeu continua intr-un process prelung, de rasumparare a tot ceea ce suntem si traim in exterior. Iubirile noastre sunt rascumparate, purificate si vindecate, smulse din intunericul egoismului si transferate pas cu pas in Imparatia Dragostei Lui.


Leave a comment

Despre Dumnezu si viata, cate ceva.


Pricep greu…mi-e tot mai clar asta. Sunt un scartar care are nevoie de bice pe spinare, impunsaturi in dos si daturi cu capuri de pereti ca sa realizez cate ceva esential, sa ma prind pe ce lume traiesc si ca nu-s mai buric al universului decat semenul care ma ingesuie in tramvaiul 9, in drum spre birou. Ca vrednicia de a nu duhni mi-e data de harul de a-mi permite o baie cu dus si ceva parfumuri pe care le improsc pe sub haine in fiecare dimineata, inainte de a pleca de acasa. Da, si putintica minte de a intelege ca nu-i deloc in avantajul meu sa evit apa si sapunul sau gelul de dus.

Totusi, sintagma Apostolului Pavel imi revine mereu si mereu in minte: “ce lucru ai pe care sa nu-l fi primit?”. Incepand cu faptul ca m-am nascut intr-o familie – cu toate sincopele ei majore – si ca n-am fost aruncat ca un caine intr-un orfelinat in care abuzul fizic si sexual sunt la ordinea zilei.

Apoi sanatatea, atata cata este, e un dat si un dar. Il am, o am, in vreme ce altora le lipseste. Daca arunc o ocheada la spitalul de oncologie, spondiloza mea devine o gluma de sambata seara, cand tot ce ti-ai propus e sa te relaxezi si sa te bucuri ca inca n-a venit ziua de Duminica, ca o anticamera a saptamanii cu gust de lamaie, aproape sa inceapa.

Inteleg ca nu sunt mai bun decat ceilalti, pentru ca am avut mai mult, probabil, decat acestia. Da stiu, rautatea unora si a altora nu este rezultatul unui mecanism impersonal in care acestia sunt simple victime. Oamenii fac alegeri – adesea proaste – in virtutea libertatii limitate insa nu mai putin reale care le-a fost acordata. Si totusi, ce este viata daca smulgi din ecuatia ei, harul? Cum poti trai in afara harului, cum poti sa-ti asumi frumusetea lumii, bunatatea oamenilor din jur care te surprinde adesea si mai ales iertarea oferita in mod surprinzator si inexplicabil de catre un Dumnezeu drept, pentru niste vini reale si pacate adanci ca iadul?

Nu poti, nu ai cum. Nici vorba…