mirosdecafea

Just another WordPress.com site


2 Comments

Cum mi-am petrecut cutremurul din ’77


Alergam cu totii, intr-o desavarsita dezordine. Nu-mi amintesc tipete sau ceva de genul asta ci doar o mare masa de oameni coborand scarile in fuga.

De fapt eu nu alergam ci eram dus in brate de tatal meu care fugea pe scari. Cred ca mama era undeva in urma…nu mai tin minte.

Totul a inceput de la televizor. O gramada de lucruri incep de la televizor sau continua si se amplifica cu ajutorul televizorului (vezi revolutia si mineriadele).

A…televizorul nostru merita o atentie speciala. Niciodata n-o sa-l uit: un “Venus L” , evident alb-negru, cu lampi si cu o diagonala medie. Trebuia sa fie mare. Diagonala. Asa i-a spus mama tatei cand l-a trimis cu banii scosi de la ceareu sa cumpere televizor, sa avem si noi ca toti au… “Sa fie mare. Sa nu cumva sa iei unul mic ca n-ai ce sa cauti acasa cu el”. Dar tata s-a dus sa-l ia cu un amic si s-au oprit pe drum la o crasma asa ca banii de unu’ mare n-au mai ajuns decat de unu mai mic ca ala mare. Au ajuns acasa tarziu si clatinandu-se bine de tot, probabil din cauza greutatii mari a televizorului mediu. Mama l-a blestemat. Pe televizor (probil ca si pe tata dar asta nu era deloc o noutate) si i-a urat sa mearga cand l-o face ea sa mearga. Niciodata n-a functionat cum trebuie televizorul ala, probabil pentru ca mama nu stia sa faca televizoarele sa mearga. Mereu crapa ceva in el, o lampa, un condesator… Venea vecinu’ Aurel si mesterea la el cate 2-3 ore, dupa care mergea cateva zile (saptamani in cel mai bun caz), apoi murea din nou.

Dar sa ma intorc la seara aceea. Tata trebuia sa plece la uzina si eu voiam sa vad filmu’ iar televizorul a ramas fara imagine asa ca l-am chemat pe tata. Aveam doar sase ani si probabil inca nu intelesesem ca tata nu se pricepea la nimic. Dar atunci a avut o revelatie – una corecta – cand din senin s-a izbit cu capul de perete in timp ce butona teveu’. “E cutremur” – adevar confirmat de becul din tavan care se balanganea…dupa care m-a insfacat si a inceput sa alerge. Cred ca mama nu prea conta pentru el. Adica nu se prea aveau la inima daca e sa ma gandesc la frecventa si intensitatea cu care isi explicau unul altuia ca celalalt nu are dreptate si cat de prost e. Nu prea conta subiectul, miza…placa era aceeasi si mai ales sonorul.

Afara, strazile erau bine luminate – era doar 1977 – si pline de oameni. Pe vremea aia in Romania erau multi oameni si putine masini, adica invers fata de acum. Nu stiam prea bine cu ce se mananca un cutremur, intuiam doar ca e ceva rau care ar putea sa faca sa-ti pice tavanul in cap si asta poate provoca cucuie.

Ne-am plimbat pana tarziu in noaptea aceea – tata a urcat repede si ne-a adus haine si papuci caci era destul de frig in seara aceea de Martie iar noi eram doar in izmene (eu si tata – mama avea capot dar tot descult era).

Mie mi-a placut. Din cand in cand masina militiei trecea pe strada si ni se spunea sa nu intram in panica. Am fi vrut sa mergem la cineva care sa stea la un etaj mai aproape de pamant, nu ca noi la sapte. Vecinul Ion de la sase si tanti Lina, impreuna cu cei doi copii ai lor s-au dus la o ruda dar ne-au spus ca pe noi nu ne poat lua, ca daca vine sfarsitul lumii pe ei o sa-i rapeasca Domnul si pe noi nu, ca noi nu suntem credinciosi ca ei. Da…ei erau crestini dupa Evanghelie pe cand noi eram ortodocsi. Sau, ma rog, mama ca tata spunea ca nu exista Dumnezeu.

Asa ca am mers la niste prieteni de-ai nostri care stateau la patru, intr-un bloc cu patru etaje si care din fericire nu erau crestini dupa Evanghelie. Si la patru e mai bine ca la sapte. Cu trei etaje….

Advertisements


Leave a comment

Rostul Cuvintelor


Plutim intr-o mare de cuvinte inecate in propria inconsistenta, vorbim mult, foarte mult, prea mult…

O facem deopotriva ca sa exprimam si ca sa ascundem. Ne drapam nesiguranta, vulnerabilitatile, esecurile si regretele in valuri de vorbe. Vorbim ca sa nu recunoastem ca am gresit, ca am esuat, ca sa nu trebuiasca sa ne intoarcem si sa ne cerem iertare, sa reparam sis a acceptam umlinta de a ne lasa reparati.

Cu cat stim mai putin, cu atat ne rostim cuvintele cu mai multa emfaza, mai apasat si pe un ton cat mai strident. Ignoranta este, prin definitie, agresiva.

In domeniul religios, adica zona unde cuvintele sunt vitale, acest fenomen este cu atat mai vizibil. Se vorbeste in cantitati industriale, cuvinte-pietre care ucid, cuvinte-sageti care strapung si ranesc, cuvinte-otrava ce anesteziaza simturile inimii si ne pregatesc alunecoasa poteca catre mormintele sufletului.

Am trait mult intre oameni pentru care mersul la biserica coincidea cu ascultarea unor cuvinte. De cele mai multe ori erau vorbe fara sens si valoare, chimvale sunatoare prezentate drept “Cuvantul Domnului” de niste tipi care nu aveau nimic de spus dar se simteau bine vorbind. Poate de atunci m-am ales cu aceasta sensibilitate fata de tot ce inseamna bla-bla, oroarea fata de lipsa de autenticitate cand subiectul discursului este, prin definitie, cel care intruchipeaza autenticitatea desavarsita, adica Isus Christos.

La ce bun vorbele frumoase daca nu sunt vehicole ale adevarului si la ce bun adevarul scolastic, sec, uscat ca un biscuite vechi, daca nu da viata, nu reflecta iubire si nu ridica pe cel cazut? La ce ajuta sa stii daca aceasta stiinta nu echivaleaza cu cunoasterea?

Cuvintele trebuie sa inchida deopotriva frumusetea expresiei si rigoarea tacerilor la fel cum ziua de 24 de ore poarta intunericul si lumina, veghea si somnul in acelasi caus de timp.

Recunosc ca m-am saturat de predici si in acelasi timp am disperata nevoie de cuvant. Vreau sa inchid fereastra dinspre strada, sa opresc vuietul dezordonat undeva, la marginea fiinitei, ca sa pot auzi muzica cerului. Sa-l aud pe Dumnezeu vorbindu-mi prin cuvinte si prin taceri…


Leave a comment

Livada Mea


Iarba inalta, ravasita de razele soarelui, ingalbenita, incovoiata, incalcita, stufoasa, burienoasa, tacuta.

Iarba neatinsa vreodata de fierul coasei, cu frunzulitele asemeni unor degete subtiri, ingramadindu-se tepoase unele in altele ca secundele ce se succed in aceeasi ora, fara alte fragmente, bucati, aschii de timp intre ele.

Merele se descompun in iarba, ranite in cadere, strivite sub propria greutate, rosii si zemoase, lipite de tarana reavana de zeama scursa din petele maro, incrustate in coaja lor. Merele din livada mea, o livada mare, fara capat si fara garduri, ca o nemarginita libertate, ca un cer deschis si infinit se se intinde pana sub talpile lui Dumnezeu.

Cerul este o imensa livada de meri prin care te plimbi pe inserat, o imparatie a culorilor, mirosurilor si atingerilor umede cand strivesti sub pasi mere aproape putrede si le raspandesti pretutindeni in jur aroma intepatoare.

Toamna livezile se pregatesc de somn, isi sapa culcusul in propria rodire, se cuibaresc in belsugul oferit cu generositate tututor iar livada mea nu are garduri ci sta neimprejmuita ca o iubire coborata din Dumnezeu, cu cat mai adanca, cu atat mai greu de descris si explicat.

Gâze de tot soiul se cuibaresc in carnea merelor strivite, le sorb sucurile dulci si intepatoare, se ametesc de mirosul mortii lor, se hranesc din descompunerea, decadenta, risipirea acestora, jubileaza de incantare traind clipa si uitand de brumele care se apropie si care le vor uni in aceeasi moarte cu merele, cu frunzele, cu iarba. Gâze cu miros de mar, de livada, de cer, primite cu generozitate printre risipitele mere strivite sub pomii osteniti de atata viata ai livezii mele.

Ma gandesc ca cerul este o imensa livada incremenita intr-un inceput de toamna etern, un loc in care te plimbi fara teama timpului, fara incrancenarea egoismelor de tot felul care ne incovoaie catre noi insine si fara rautatea ce ne macina pe dinlauntru.

Pana atunci, raman in livada mea muritoare, ca o Imparatie care isi promite deplina intoarcere odata cu inflorirea primaverii ce va sa vina.


1 Comment

Din Germania


DSC07536

In Germania de cateva zile…

Constat ca peste tot ma plictisesc dupa mai mult de trei zile. Uneori mai repede. Azi e a cincea zi petrecuta aici.

Tara asta imi ofera un sentiment de confort special. Ma gandeam ieri ca e locul in care este bine sa traiesti. Este insa si util? Nu ma refeream la utilitate in sensul pragmatic, ceva de genul: ce castigi si ce pierzi ci la binele pe care il aduci cu tine si-l lasi celorlalti, celor cu care intri in contact. Nu cred ca am motive sa ma suspectez de un artificial complex messianic. Nu (mai) sunt un entuziast din fire, nu astept la modul facil sa se intample lucruri extraordinare, nu cred ca oamenii se schimba de pe o zi pe alta desi inca cred in extraordinar si in schimbare.

Cand vorbesc despre binele pe care suntem chemati sa-l daruim, ma refer indeobste la acele gesturi marunte, fragmentare si mai ales neconditionate. Gesturi care sunt oferite in afara oricarei scene deschise, golite de pretentii si lipsite de aplauze.

Cred ca Ignatiu de Loyola spunea ca adevarata iubire incepe acolo unde nu mai asteptam rasplata. Nu degeaba sunt eu suspicios cand e vorba de dragoste, orice fel de dragoste, declarta, tipata isteric, impanata cu promisiuni si juraminte si datatoare de ochi peste cap. Cu cat zgomotul e mai mare cu atat mai mare este si golul, nimicul pe care acesta incearca sa-l acopere.

Trecerea de la omul spectacol la omul ascuns al inimii de care vorbeste Scriptura. Cel care este, exista, traieste cand nu-l vede nimeni cu aceeasi naturalete si lipsa de infatuare cu care o face atunci cand n-are incotro si este obligat sa stea in lumina reflectoarelor, desi fuge de aceasta din urma ipostaza. Si care este atat de prins de cer, incat pamantul e doar treapta de pe care se intinde catre “dincolo”, stand pe varfurile picioarelor.

Sa ajungi sa te simti bine in anonimat, sa cauti obscuritatea si sa te smeresti, pasind in ea ca intr-un templu, un loc de intalnire intre tine si Dumnezeu. Acel Dumnezeu care s-a umilit coborand printre noi, traind ca unul dintre noi, aducand extraordinarul la nivelul cotidianului. Gustave Thibon povesteste cum Simone Weil i-a incredintat caietele ei de insemnari cu permisiunea sa le integreze in scrierele sale, daca va crede de cuviinta ca valoreaza ceva. El prezinta aceasta modestie extrema ca find expresia unui inalt nivel de sfintenie la care aceasta ajunsese. Este un fel de invers al plagiatului aceasta lepadare de sine si daruire in afara ta, atat de ciudata incat ne e greu sa o asociem vreunei logici decente.

Ar fi normal sa intalnesc acest lucru in crestinism insa cu cat ma gandesc mai mult, cu atat realizez cat de strain ne este. Odata cand am deplans aceasta goana dupa zidirea propriei imparatii in numele imparatiei lui Dumnezeu, interlocutorul meu mi-a replcat ca “pana la urma, toti facem asta”. Stiu cu siguranta ca el o face acum, cand a devenit pastor insa nu cred in fatalitatea consecventa a egoismului. Da, acesta este punctual de plecare, ne nastem incovoiati catre noi insine si privindu-ne sireturile insa cu capacitatea de a auzi si simti chemarea de a fi altfel si cu sanse reale sa ajungem sa ne atintim privirea, fie si cu intermitente, catre cer.

Pana una alta, gandul intoarcerii acasa ma bucura. E locul in care pot sta mai mult de trei zile fara sa ma plictisesc.