mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Din Germania

1 Comment


DSC07536

In Germania de cateva zile…

Constat ca peste tot ma plictisesc dupa mai mult de trei zile. Uneori mai repede. Azi e a cincea zi petrecuta aici.

Tara asta imi ofera un sentiment de confort special. Ma gandeam ieri ca e locul in care este bine sa traiesti. Este insa si util? Nu ma refeream la utilitate in sensul pragmatic, ceva de genul: ce castigi si ce pierzi ci la binele pe care il aduci cu tine si-l lasi celorlalti, celor cu care intri in contact. Nu cred ca am motive sa ma suspectez de un artificial complex messianic. Nu (mai) sunt un entuziast din fire, nu astept la modul facil sa se intample lucruri extraordinare, nu cred ca oamenii se schimba de pe o zi pe alta desi inca cred in extraordinar si in schimbare.

Cand vorbesc despre binele pe care suntem chemati sa-l daruim, ma refer indeobste la acele gesturi marunte, fragmentare si mai ales neconditionate. Gesturi care sunt oferite in afara oricarei scene deschise, golite de pretentii si lipsite de aplauze.

Cred ca Ignatiu de Loyola spunea ca adevarata iubire incepe acolo unde nu mai asteptam rasplata. Nu degeaba sunt eu suspicios cand e vorba de dragoste, orice fel de dragoste, declarta, tipata isteric, impanata cu promisiuni si juraminte si datatoare de ochi peste cap. Cu cat zgomotul e mai mare cu atat mai mare este si golul, nimicul pe care acesta incearca sa-l acopere.

Trecerea de la omul spectacol la omul ascuns al inimii de care vorbeste Scriptura. Cel care este, exista, traieste cand nu-l vede nimeni cu aceeasi naturalete si lipsa de infatuare cu care o face atunci cand n-are incotro si este obligat sa stea in lumina reflectoarelor, desi fuge de aceasta din urma ipostaza. Si care este atat de prins de cer, incat pamantul e doar treapta de pe care se intinde catre “dincolo”, stand pe varfurile picioarelor.

Sa ajungi sa te simti bine in anonimat, sa cauti obscuritatea si sa te smeresti, pasind in ea ca intr-un templu, un loc de intalnire intre tine si Dumnezeu. Acel Dumnezeu care s-a umilit coborand printre noi, traind ca unul dintre noi, aducand extraordinarul la nivelul cotidianului. Gustave Thibon povesteste cum Simone Weil i-a incredintat caietele ei de insemnari cu permisiunea sa le integreze in scrierele sale, daca va crede de cuviinta ca valoreaza ceva. El prezinta aceasta modestie extrema ca find expresia unui inalt nivel de sfintenie la care aceasta ajunsese. Este un fel de invers al plagiatului aceasta lepadare de sine si daruire in afara ta, atat de ciudata incat ne e greu sa o asociem vreunei logici decente.

Ar fi normal sa intalnesc acest lucru in crestinism insa cu cat ma gandesc mai mult, cu atat realizez cat de strain ne este. Odata cand am deplans aceasta goana dupa zidirea propriei imparatii in numele imparatiei lui Dumnezeu, interlocutorul meu mi-a replcat ca “pana la urma, toti facem asta”. Stiu cu siguranta ca el o face acum, cand a devenit pastor insa nu cred in fatalitatea consecventa a egoismului. Da, acesta este punctual de plecare, ne nastem incovoiati catre noi insine si privindu-ne sireturile insa cu capacitatea de a auzi si simti chemarea de a fi altfel si cu sanse reale sa ajungem sa ne atintim privirea, fie si cu intermitente, catre cer.

Pana una alta, gandul intoarcerii acasa ma bucura. E locul in care pot sta mai mult de trei zile fara sa ma plictisesc.

Advertisements

One thought on “Din Germania

  1. Dorul de casa… nevoia de a fi noi insine, teama de necunoscut, inadaptare?
    Neincrederea in dragoste… sentimentul ca nu suntem iubiti sau incapacitatea noastra de a iubi?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s