mirosdecafea

Just another WordPress.com site


1 Comment

Taina


Adevarul este ca nu stim… Vreau sa spun ca stim mult mai putin decat afirmam sau am vrea sa credem ca stim. Bajbaim si pretindem false certitudini. Uneori suntem agresivi in argumentarea punctului de vedere, doar pentru a ne ascunde propriile indoieli, fragilitati, clatinari.

Oamenii cu foarte multe certitudini sunt in proportie de 99%, tampiti. Restul de 1% vinde din minuscula ograda a sfintilor. Nu a celor autoproclamati si nici macar urcati pe piedestal cu acordul lor tacit. Exista o altfel de sfintenie decat una anonima? Probabil ca da, insa niciodata una care sa se dea in stamba, sa-si umfle muschii pe scene deschise si sa se admire cu coada ochiului in oglinda lumii acesteia.

Revelatia propriei ignorante este inceputul intelepciunii. Pentru ca smereste iar smerenia incepe cu frica de Domnul, Cel care le stie pe toate si pe toate le are in mana Lui.

Ori de cate ori ne apropiem de Dumnezeu, avem de ales intre doua cai: a vamesului si a fariseului. Unul bun, neprihanit la nivelul exterior, al faptelor, care n-a facut prostii majore in viata si de aceea presupune ca Dumnezeu trebuie sa fie multumit de el. Celalalt e praf, o jigodie incarcata de pacate, mizerii, nelegiuiri de tot felul. Si are un moment de luciditate, de gratie, cand renunta la iluzii, trucuri, subtrefugii, cand se vede exact asa cum este si se aduce pe sine, astfel, in fata lui Dumnezeu.

Este punctual de climax nu doar al unei povetiri din Biblie ci a fiecarei vieti care a ajuns in perimetrul harului rascumparator ce ia gunoiul si pune in loc mirosul de cer, muzica luminii si nemarginirea iubirii divine.

Cred ca esenta crestinismului este harul. Si cred ca suntem de cele mai multe ori orbi fata de intelesurile acestuia, in special cand intram fara reverenta si plini de noi pe taramul tainei, al inefabilului.

Asa cum am spus, adevarul e ca nu stim… Iar recunoasterea acestui fapt ne scoate mana din buzunar si ne-o aseaza cu blandete pe usa intelegerii, soptindu-ne la ureche: impinge-o, paseste…

Advertisements


Leave a comment

Hramul de Santamarie


Am trait unele sarbatori nu atat de mult in semnificatia lor religioasa ci mai degraba intr-una personala si personalizata. Astfel mi le amintesc si probabil ca intreaga viata le voi purta cu mine ca pe niste semne ale propiei copilarii, amintiri frumoase, spatii ale unei libertati pe care doar naivitatea aceea copilareasca ti-o ofera si pe care maturitatea ti-o rapeste pentru totdeauna.

Bunaoara, n-am stiut mult timp ca hramul din sat are vreun inteles, altul decat masa cu unchii, matusile si verisorii mei, bucuria de a fi impreuna cu altii si betia progresiva a adultilor care se termina cu cantecele de petrecere interpretate de badica. Nimeni nu mergea la biserica de Santamarie, nu prea aveam exces de evlavie in familie ci doar respectul acela elementar pentru lucrurile sfinte cu care nu te prea identifici, ca un pacatos autodeclarat ce esti. Dar era frumos asa iar acum nu pot sa-mi imaginez ca daca ar fi fost altfel, ar fi ramas la fel de frumos.

Pregatirile incepeau cu trei zile inainte, mai intai cu maturatul prin ograda si cositul buruienilor, apoi in ziua urmatoare matusa Ieana impreuna cu femei venite din satul vecin ca sa ajute “la treaba”, se apucau sa aleaga orezul, sa taie ceapa pentru sarmale si gainile pentru bors. Mie se dadea o matura de nuiele cu care trebuia sa indepartez frunzele galbene de nuc care incepusera sa cada precum si gunoaiele de tot felul ingramadite pe langa gard. Viata incepea sa trepideze in coltul acela de sat, adormit in rest sub caldura toropitoare a verii si unde imi petreceam vacantele, singuratic, in absenta altor copii. Mos Costica si matusa Ileana erau mai tot timpul ocupati cu munca asa ca trebuia sa imi crez propriul univers in care sa ma pot desfasura ca si copil. Era un univers tacut, populat de personaje fantastice, de umbre venite de undeva din istorie si de codrii aparent nesfarsiti care incepeau intr-o parte a satului si curgeau catre nemarginitele zari. Dar era un univers cu un singur copil si acela eram eu…

De hram, valea era napadita de bluzele si basmalele viu colorate ale femeilor si de palariile si camasile albe ale barbatilor iar odaia unde luam masa se umplea de miros de apa de colonie ieftina. Matusa Ileana era gazda primitoare care avea grija ca fiecare sa fie salutat, poftit si servit la timp cu o bunavointa greu de egalat. In special copiii erau in atentia ei. Intotdeauna si-a dorit copii si ii invaluia cu bucurie, tandrete si grija ori de cate ori avea ocazia, incercand si reusind cu greu sa-si ascunda tristetea faptului ca Dumnezeu a lipsit-o de frumusetea maternitatii.

Dar in mod deosebit mi-a ramas in minte asteptarea hramenilor, adica a invitatilor, termen impropriu pentru ca, daca stau sa ma gandesc, toate rudeniile trebuiau sa se considere invitate din oficiu. Intre zece si doisprezece dimineata, faceam zeci de drumuri pana pe deal si inapoi, cautand sa vad daca nu cumva vin, amplificand tensiunea anticiparii, privind la marginea de padure de unde cararea se intindea pe ses iar apoi urca catre mine. Probabil ca era cel mai frumos moment al zilei cand toata fericirea ma astepta inca, neatinsa si neconsumata iar bucuria inca nu incepuse sa se destrame prin implinire.

Badica, verisorul meu, a murit in urma cu opt sau noua ani iar matusa Ileana s-a stins acum un an si ceva. N-am mai fost acolo de atunci – la ce m-as mai duce? Petrecerire de hram si-au pierdut rand pe rand din culoare, pe masura ce o generatie ramanea in urma si o alta se ridica, prinzandu-se cu ambele maini de prezent. Stiam ca tot mai putini vin la hram, vorbeam uneori cu matusa Ileana la telefon si vedeam ca nu intelege de ce au fost lasati deoparte si de ce nu mai e ca alta data? Acum imi imaginez curtea napadita de buruieni, gardul stand sa cada si varul care a inceput sa se desprinda de pe pereti.

Casele mor odata cu oamenii, purtand in zidurile lor marturia tacuta a unui timp apus pentru totdeauna, ca o copilarie strivita de realitate si ca o maturitate impinsa din urma de batranete.


Leave a comment

Ani de Liceu(3) – Cartile


“When I get a little money, I buy books. And if there is any left over, I buy food.” 

( Erasmus )

Lumea cuvintelor aproape ca isi are propria ei existenta. Te poti apropia de ea si poti sa intri acolo asa cum te apropii de o tara straina, de o civilizatie apusa pe care incepi sa o explorezi. Incercam sa o privim ca pe o reflectare a lumii reale insa ea isi are propria ei realitate, legata uneori sei oarecum de realitatea cotidiana si, deopotriva, desprinsa de aceasta.

Cand vorbim, putem sa pasim catre un nivel inalt de abstractizare si complexitate sau, din contra, sa dam forma si continut unor trairi extrem de volatile, sa inchegam emotiile cele mai vagi si ideile cele mai eterice sis a le facem sa fie intelese de catre semeni.

Am descoperit frumusetea cuvantului scris cu vreo doi, trei ani inainte de inceperea liceului. Aveam intrebari insa probabil ca erau vagi, greu de definit. Cautam raspunsuri fara sa fiu in stare sa formulez care intrebari au nevoie de aceste raspunsuri si cum si unde este intunericul pe care lumina urma sa il sfasie lumina dupa care umblam. Era un haos care isi tatona drumul catre ordine, catre claritate, o anticipare a unei dimineti pe care doar insuportabilitatea noptii o anunta.

Descoperirea cartii a fost intrarea intr-o lume noua care avea sa devina imediat lumea mea. Am inteles mai mult intutiv ca am atins ceva special, ca am fost la randul meu atins de aripa unui inger invizibil care m-a ridicat pentru o clipa deasupra lumii mele si ca as fi vrut sa raman totdeauna acolo. Daca e sa luam afirmatia lui CS Lewis, aceea ca “citim ca sa stim ca nu suntem singuri”, lectura a pus intr-un fel capat singuratatii mele funciare, m-a scos dintr-o realitate care nu avea nimic ca sa ma faca sa o iubesc si m-a propulsat catre o alta, frumoasa, curata si plina de lumina.

Interesant ca nu-mi maintesc prea mare lucru despre cartile pe care le-am citit pana la 13 ani insa in jurul acestei varste am luat contact cu unul din scriitorii care avea sa ma insoteasca intreaga viata si anume Dostoievski. Mai exact, unul din baietii din bloc care imi er si prieten si care avea vreo patru ani mai mult decat mine, elev la scoala profesionala, a furat o carte de la biblioteca viitorului meu liceu. El nu citea nimic, nu avea astfel de preocupari ci era mai degraba interest de aventura in sine, de riscul de a face ceva dincolo de limite. Asa ca mi-a adus-o mie. Era vorba de primul volum din Fratii Karamazov. Am citit-o cu pasiune. Personajele imi vorbeau, ma chemau sa ma identific cu ele intr-o calatorie interioara asemanatoare cu ceea ce traisem, traiam la randul meu. Ma regaseam in haosul launtric al lui Dimitri, in scepticismul pasional al lui Ivan si in credinta fierbinte a lui Aliosa si asta in acelasi timp. Elementul decisiv pe care mi l-a adus Dostoievski a fost credinta in Dumnezeu, un Dumnezeu foarte concret datorita lui Isus Christos, un Dumnezeu iubitor si aproape de cei saraci, cazuti si nenorociti. Am citit si recitit partea finala, cea cu invataturile staretului Zosima. Am subliniat anumite pasaje cu creionul ca sa le pot recite mai usor de-a lungul timpului si cel putin in urmatorii ani, aveam sa revin la ele in mod repetat. Sfarsitul cartii m-a lasat intr-o stare de tensiune si asteptare pentru inca un an, pana cand am mers la liceul de la biblioteca caruia fusese furata cartea. Cel de-al doilea volum l-am imprumutat oficial si l-am returnat nu fara oarece regrete.

Uratenia anilor e liceu a fost direct proportionala cu cantitatea de carti citite. Cu autorii rusi am rezonat cel mai bine; i-am descoperit atunci pe Cehov, Goncearov, Ostrovski, Turgheniev, Tolstoi, Puskin si evident, am devorat tot ce am putut gasi de Dostoievski, cu oarece sincope atunci cand am inceput “Demonii” si care in prima faza mi s-a parut mai arid decat celalalte. Cand i-am prins totusi gustul, lucrurile au mers usor si pana la capat.

Poate ar trebui sa-l mentionez in treacat si pe Shakespeare. Culmea e ca chiar ma bucuram de lectura pieselor sale, nu era vorba de snobism sau altceva. Am citit pe vremea aceea tot ce am putut obtine de el, o parte din carti le-am imprumutat de la diverse biblioteci (devenisem membru la vreo trei) in timp ce altele le-am cumparat. Ma gandesc ca acum mi-ar fi greu sa recitesc cel putin unele din acele piese – nu ma refer la cele “mari”, de genul lui Hamlet, ci la celelalte, hai sa le numesc minore, care atunci si-au aflat validarea probabil si in virtutea faimei autorului.

Pe tot acest parcurs mi-am construit si biblioteca. Cei cinci lei primiti pentru mancare in scoala generala erau pusi deoparte si cheltuiti pe carti la sfarsit de saptamana. Dupa un timp primeam intreaga suma sambata, ca sa scutesc eforturi contabilicesti inutile. Vrafurile de carti s-au extins constant si pentru ca nu aveam unde sa le mai pun, am invadat camara mamei mele. Un raft la inceput, dupa care inca unul…

Chiar si in timpul anilor de liceu, cand banii devenisera pentru noi o problema majora, am continuat sa cumpar carti. Nu atat de multe cat as fi vrut insa asta dovedeste ca intotdeauna exista bani (si timp) pentru acele lucruri pe care le consideram importante.


2 Comments

Ani de Liceu (2)


Fara indoiala, perioada liceului a fost cea mai intunecata din intreaga mea viata. Inceputul a fost prost, parcursul – aiurea si finalul ei l-a constituit esecul de la examenul de admitere la facultate.

Prima zi de scoala a coincis cu moartea tatalui meu. De fapt murise sambata iar inceputul scolii a fost intr-o zi de luni, 16 Septembrie, 1985, asa ca m-am dus sa ma invoiesc de la cea care avea sa ne fie diriginta pe parcursul a doi ani. Inmormantarea a avut loc a doua zi, Marti. Era vremea industrializarii nebune si a comunismului triumfator, cand la televizor ni se repeata cu obstinatie ca suntem tara cu cea mai mare productie de otel pe cap de locuitor iar liceul la care reusisem sa intru era cel mai mare de profil industrial din oras. Am dispretuit comunismul si pe Ceausescu. De fapt cred ca i-am urat, la o varsta la care ar trebui sa avem, eventual, mici simpatii si antipatii, preferinte si mofturi. Ura este otravitoare la aceasta varsta, indiferent de obiectul ei.

Moartea tatalui meu a lasat in urma un gol de care nu eram strain nici inainte insa i-a dat o alta forma si un sens diferit. Niciodata nu ne-am inteles unul pe celalalt, n-am reusit sa comunicam, sa stabilim o punte intre noi. Poate de vina a fost si  diferenta mare de varsta, dat fiind faptul ca ambii parinti aveau 41 de ani atunci cand m-am nascut eu. Uitandu-ma in urma peste ani incerc sa nu-l judec prea aspru, sa n-o mai fac… Doar Dumnezeu este cel care, privindu-ne, poate sa stabileasca adevarata dimensiune a nereusitelor, ratarilor si pacatelor. Eu am avut de-a face intr-o maniera nefericita cu ceea ce era vizibil negativ la el si care m-a afectat si anume gramada lui de slabiciuni, nepriceperi, problemele cu alcoolul, temperamenul exploziv si lipsa de intelegere a realitatii lumii in care a trebuit sa traim. Din pacate lipsa unui model masculin avea sa lase urme adanci in personalitatea mea; unele dintre ele le-am vazut de-a lungul timpului si am incercat sa le acopar cumva, cu mai mult sau mai putin scuces in timp ce altele nici macar nu reusesc sa le vad si probabil ca le voi duce cu mine pana la sfarsitul vietii.

Liceul avea ceva dintr-o inchisoare, incepand cu gardul de beton care il inconjura si terminand cu cladirile cenusii din incinta sa, cele mai multe dintre ele purtand amprenta stilului auster si masiv al anilor ‘50. Plopii inalti si in general vegetatia care se gasea din belsug peste tot in jur, nu reusea sa anuleze aceasta senzatie. Chestia ciudata si care mi-a creat o stare de discomfort si de provizorat de la bun inceput era aceea ca nu a veam o clasa a noastra (in contrast cu situatia anterioara din scoala generala), ci trebuia sa ne plimbam de la o cladirea la alta in functie de orele pe care le aveam, cu tot calabalacul dupa noi. Era o situatie comuna pentru toti elevii asa ca in pauze ne intersectam, diferite clase, intr-un exod permanent care ne inghitea cele cateva minute libere, o mare de uniforme bleumaren si de freze ce incercau sa fenteze regulile rigide si ascetismul artificial care ne era impus si in care, cei mai multi, nu ne regaseam.

Liceul Industrial 1 din Hunedoara era o adunatura, o inghesuire laolalta a unor contraste si extreme. Gaseai acolo clase asa zis “bune”, cum erau considerate cele de electrotehnica (prima treapta de liceu am facut-o intr-o astfel de clasa) si altele, cele mai multe, proaste, ca cele de profil metalurgic (am facut acolo ultimii doi ani din cei patru, cat a durat liceul). Asta ca sa nu mai vorbim de scolile profesionale care erau un fel de “all inclusive” si care adunau cam tot ce nu incapuse la liceu, cu o generoasa lipsa de pretentii in criteriile de selectie.

Era un mediu eterogen si agresiv – au existat mai multe situatii in care profesorii au fost batuti, asta ca sa nu mai vorbim de incaierarile frecvente dintre elevi – un fel de batalion disciplinar pentru profesori iar pentru elevi, de optiune impusa celor care nu au fost in stare de alte alegeri mai bune. Eram multi, foarte multi. Anii ’80 au fost, printre altele, anii decreteilor, ai celor care au ajuns sa existe doar pentru ca Ceausescu interzisese avorturile. Nu, nu din considerente umanitare si cu atat mai putin religioase, ci pentru ca o tara cu o populatie numeroasa si tanara este, in genere, considerata o tara puternica iar el dorea sa fie liderul unei tari puternice.

Ne straduiam cumva sa supravietuim. Unii invatau minim si chiuleau la limita dincolo de care riscau sa repete anul sau sa fie exmatriculati in timp ce altii visau la facultate, singura pe vremea aceea care te putea ajuta sa pasesti dincolo de cercul mizeriei generalizate. Matematica era disciplina de baza, urmata de fizica. Orele de matematica erau multe si li se dadea o importanta disproportionata in raport cu celelalte discipline iar profesorii de matematica erau priviti ca niste vedete. Se faceau clasamente ale acestora printre elevi, stiam fiecare ce hram poarta, care e betiv, care preda prost si care te facea sa intelegi “din prima”.

Pentru mine profilul industrial al liceului si accentual pus pe matematica, fizica si pe disciplinele tehnice a constituit o problema in plus. In partea a doua a scolii generale am fost un elev ciudat in ceea ce priveste matematica. De la unul de 5 in clasele 5 – 6 am sarit direct si inexplicabil la nivelul 9 – 10 in ultimii doi ani de scoala generala si asta fara sa iau meditatii sau ceva de genul asta. A fost un mister pentru profesoara de matematica care, intamplator, ne era si diriginta. Fapt e ca, pur si simplu, am ajuns sa inteleg despre ce este vorba si asta a dat sens muncii, efortului si l-a transformat dintr-o corvoada chinuitoare, intr-o activitate oarecum placuta. In liceu insa mi-am “revenit”, adica am cazut inapoi in antipatia fata de aceasta disciplina. Probabil profesorul – un betiv – si-a avut partea de vina si de asemeni mediul care avea darul sa te blocheze si sa te inhibe precum si incapacitatea mea de a ma adapta noii situatii. Cert este ca am (re)devenit un elev mediocru in ce priveste matematica…

Orele de Limba Romana sunt cele care m-au salvat. Literatura era lumea mea, o lume in care se putea respira, un univers fara granitele impuse de prezentul cenusiu si unde gravitatia realitatii fusese suspendata. Era un spatiu al libertatii, o libertate pe care o puteai impinge cat de departe doreai, in care cuvintele deschideau ferestre catre un cer infinit.

Poate alta data despre asta.


Leave a comment

Ani de Liceu


Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

(George Bacovia – Liceu)

Eram multi pe vremea aia. Nu prea stiam eu mare lucru despre decret si decretei, aveam sa aflu abia mai tarziu ca existenta multora se datora unei lipse de optiuni impuse parintilor. Cand era vremea sa merg la scoala si mai tarziu la liceu, strazile erau pur si simplu inundate de uniforme de toate tipurile: de soimi, elevi mici si mai mari, de liceeni. Se striga, se alerga, se trageau suturi si se injura uneori. Nu zic ca-mi placea dar nu m-am gandit vreodata ca ar putea fi altfel. Asta era normalitatea, lumea si viata ni se ofereau pur si simplu in culori si forme standard iar deciziile pe care eram chemati sa le luam erau drastic limitate. Bunaoara, cu o singura exceptie – liceul de mate-fizica – toate liceele din oras erau licee industriale. Constructii, industrie usoara si industrie grea. Eu am avut parte de ultimul, cel mai mare din intreg orasul si de o uratenie infioratoare si asta din toate punctele de vedere: elevi, profesori, cladiri, perspective de viitor. I se mai spunea si “zoo”, parte datorita numelor unora dintre profesori (Ursu, Lupu, Gasca si cateva Mioare) dar mai ales datorita aspectului de jungla urbana, de loc unde regulile jocului sunt minime si incalcarea lor devenise ea insasi norma.

Totul se invartea in jurul monstrului cu o mie de capete numit “Combinatul Siderurgic Hunedoara”. Asa il si vedeam pe vremea aia: ceva urias si intunecat, locul care te poate absorbi si transforma in cenusa si fum, pentru ca asta scuipau cosurile inalte peste orasul cu blocuri cenusii: un fum rosiatic care se lasa peste cladiri si se lipea de oameni, de haine, iti intra in ochi si ti se strecura in plamani. Si mai auzeam din cand in cand de accidentele care aveau loc, oameni striviti sub fiare sau topiti in otelul incandescent.

Liceul a fost una din cele mai nefaste perioade din viata mea, un timp care mi s-a dat si pe care nu m-am priceput sa-l iau si sa fac ceva din el, ceva care sa-mi placa si cu care sa ma simt confortabil. O perioada de sincope care nu se mai terminau, de inadaptare si nelinisti, de cautari si incercari ratate de a ma autodefini. Era si o perioada a lipsurilor de tot felul – anii ’80 au fost prin definitie caracterizati prin rafturi goale in magazine si printr-o lupta inversunata pentru a supravietui cumva insa in ce ma priveste a fost chiar mai greu. Tata murise asa ca trebuia sa traim, eu si mama, dintr-o pensie amarata de urmas. De fiecare data cand vad pe cineva care poarta partofi de imitatie, ma gandesc la doua lucruri: ca e oribil sa porti asa ceva si eu n-as face-o in ruptul capului acum si de asemeni ma gandesc ca odata purtam astfel de pantofi pentru ca nu-mi permiteam altceva.

Ma intreb unde a fost binele in toata aceasta perioada, care au fost (daca au existat) petele de lumina si frumusete? Cred ca au fost doua: lecturile si cautarile de natura spirituala.

A fost prin definitie un timp al cartilor. Ma inscrisesem la doua biblioteci publice si cautam ceea ce este esential, semnificativ si valoros printre mladarele de tomuri asa ca am incercat aproape orice, de la poezia chineza clasica la Capitalul lui Marx (ultimul fara prea mult succes). Totul era permis aici – in contrast cu lumea din jur – si deci totul trebuia atins, testat, gustat, incercat. Fiecare carte era o promisiune care ti se facea, o usa pe care o descopereai intr-un perete nemilos de beton, o cale catre ceva…oare ce? Insasi aceasta incertitudine imi alimenta imaginatia si intrupa in speranta aceea care imi lipsea in multe privinte. Era un univers al libertatii absolute, al imaginatiei fara limite si al explorarilor care uneori imi taiau respiratia. Imi amintesc ca am citit in toata aceasta perioada lucruri pe care mai tarziu, cand am incercat sa le reiau, le-am perceput ca fiind aride si greoaie (de ex. Muntele Vrajit al lui Thomas Mann). Dar nu atunci. Atunci le ingiteam pur si simplu cu lacomie si cu o enorma placere – asta este cuvantul, era placerea pura a lecturii. Cred ca era vorba de o foame, o dorinta de a gasi un drum, o iesire din labirintul prezentului cenusiu si insuportabil.

Si a doilea lucru pozitiv din acele vremuri a fost cautarea dupa Dumnezeu. Undeva intre treisprezece si paisprezece ani am decis ferm ca Dumnezeu exista si deci trebuie sa fac ceva in privinta asta. De fapt am stiut mereu ca El exista insa atunci a fost ceva clar, un fel de hotarare incapatanata, insotita de realizarea faptului ca voi merge, trebuie sa merg cumva catre El, sa cauta sa-l inteleg. Nu, nu a fost convertirea ci mai degraba inceputul de drum catre aceasta. Asa ca am inceput sa citesc Biblia si sa merg pe la diferite biserici din oras. Ma gandeam sa ma fac preot, ortodox la inceput iar mai apoi catolic. Cred ca daca ar fi fost cineva sa ma “agate” cumva si sa ma calauzeasca, as fi devenit preot catolic – in catolicism, in rigoarea intelectuala a acestuia, m-am regasit mai bine decat in ortodoxie – si recunosc ca mult timp mai apoi am ramas oarecum cu aceasta a nostalgie a unei vocatii risipite si a unui destin ratat pentru totdeauna.

Intalnirea propriu-zisa cu Dumnezeu avea sa se petreaca ceva mai tarziu, tot in timpul liceului dar catre sfarsit. Insa despre asta, probabil, alta data.


1 Comment

Cheia din poseta, fericirea si dragostea


bigstockphoto_Happy_Key_Ring_438298

Cand fericirea ajunge sa fie echivalata cu confortul, protejam aceasta fericire excluzand din preajma noastra tot ce ar putea sa ne tulbure linistea, siguranta si eventualele certitudini de care avem nevoie pentru a ne construi vise si a crede ca odata se vor si implini.

Uneori ceea ce trebuie sa dam la o parte sunt adevaruri, alteori oameni.

Ieri dupamiaza am vazut o batrna stand in fata portii casei si scotocind in poseta , probabil cautand dupa cheie si mi-am adus aminte ca batranii exista si la fel batranetea, ca o promisiune care ne-a fost facuta si care se va implini fara nicio indoiala.

Pentru ca fericirea sa nu ne fie amenintata, am inventat puscarii, spitale, azile de batrani si orfelinate. Pana cand ajungem noi insine sa fim dati la o parte si impinsi catre unul dintre acestea, ni se rasuceste mana la spate si suntem fortati sa privim viata de cealalta parte a ferestrei, din interior, sa-I simtim mirosul si sa-i ascultam zgomotul ca un scrasnet de senila pe asfalt.

Ultimul bastion la care suntem dispusi sa renuntam este acela al iubirii, devenita vitelul de aur caruia ii atribuim fericirea trecuta si mai ales pe cea care inca urmeaza sa vina. Nu este vorba de dragostea pe care decidem sa o oferim neconditionat, ci de cea pe care ne asteptam sa o primim, care ne va implini si face fericiti. Caci nimic nu ne poate opri sa iubim si totodata, nimeni nu poate sa garanteze un anume raspuns fata de aceasta iubire. Iar daca daruim ca parte unui targ, pentru a ni se raspunde in acelasi mod, la un moment dat ne vom opri sa mai daruim…

Chestia asta cu dragostea neconditionata este mai degraba retorica arhiuzata si subiect de predicute gaunoase pentru pastori, decat realitate traita sau intalnita. Am vazut-o de atat de putine ori printre cresini incat daca n-as fi vazut-o deloc, probabil acum m-as indoi de existenta ei. Insa am vazut-o, totusi, si in lumina ei mi-am vazut, imi vad inca, propria neiubire, intunecimile precum si ispita continua de a le redefini, de a le justifica pentru ca astfel sa pot sa le pastrez.

Iar in centru ramane crucea – raul suprem facut Dumnezeului-Om si totodata locul adevaratei iubiri care ni se da ca o ultima realitate si promisiune a fericirii.