mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Ani de Liceu

Leave a comment


Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

(George Bacovia – Liceu)

Eram multi pe vremea aia. Nu prea stiam eu mare lucru despre decret si decretei, aveam sa aflu abia mai tarziu ca existenta multora se datora unei lipse de optiuni impuse parintilor. Cand era vremea sa merg la scoala si mai tarziu la liceu, strazile erau pur si simplu inundate de uniforme de toate tipurile: de soimi, elevi mici si mai mari, de liceeni. Se striga, se alerga, se trageau suturi si se injura uneori. Nu zic ca-mi placea dar nu m-am gandit vreodata ca ar putea fi altfel. Asta era normalitatea, lumea si viata ni se ofereau pur si simplu in culori si forme standard iar deciziile pe care eram chemati sa le luam erau drastic limitate. Bunaoara, cu o singura exceptie – liceul de mate-fizica – toate liceele din oras erau licee industriale. Constructii, industrie usoara si industrie grea. Eu am avut parte de ultimul, cel mai mare din intreg orasul si de o uratenie infioratoare si asta din toate punctele de vedere: elevi, profesori, cladiri, perspective de viitor. I se mai spunea si “zoo”, parte datorita numelor unora dintre profesori (Ursu, Lupu, Gasca si cateva Mioare) dar mai ales datorita aspectului de jungla urbana, de loc unde regulile jocului sunt minime si incalcarea lor devenise ea insasi norma.

Totul se invartea in jurul monstrului cu o mie de capete numit “Combinatul Siderurgic Hunedoara”. Asa il si vedeam pe vremea aia: ceva urias si intunecat, locul care te poate absorbi si transforma in cenusa si fum, pentru ca asta scuipau cosurile inalte peste orasul cu blocuri cenusii: un fum rosiatic care se lasa peste cladiri si se lipea de oameni, de haine, iti intra in ochi si ti se strecura in plamani. Si mai auzeam din cand in cand de accidentele care aveau loc, oameni striviti sub fiare sau topiti in otelul incandescent.

Liceul a fost una din cele mai nefaste perioade din viata mea, un timp care mi s-a dat si pe care nu m-am priceput sa-l iau si sa fac ceva din el, ceva care sa-mi placa si cu care sa ma simt confortabil. O perioada de sincope care nu se mai terminau, de inadaptare si nelinisti, de cautari si incercari ratate de a ma autodefini. Era si o perioada a lipsurilor de tot felul – anii ’80 au fost prin definitie caracterizati prin rafturi goale in magazine si printr-o lupta inversunata pentru a supravietui cumva insa in ce ma priveste a fost chiar mai greu. Tata murise asa ca trebuia sa traim, eu si mama, dintr-o pensie amarata de urmas. De fiecare data cand vad pe cineva care poarta partofi de imitatie, ma gandesc la doua lucruri: ca e oribil sa porti asa ceva si eu n-as face-o in ruptul capului acum si de asemeni ma gandesc ca odata purtam astfel de pantofi pentru ca nu-mi permiteam altceva.

Ma intreb unde a fost binele in toata aceasta perioada, care au fost (daca au existat) petele de lumina si frumusete? Cred ca au fost doua: lecturile si cautarile de natura spirituala.

A fost prin definitie un timp al cartilor. Ma inscrisesem la doua biblioteci publice si cautam ceea ce este esential, semnificativ si valoros printre mladarele de tomuri asa ca am incercat aproape orice, de la poezia chineza clasica la Capitalul lui Marx (ultimul fara prea mult succes). Totul era permis aici – in contrast cu lumea din jur – si deci totul trebuia atins, testat, gustat, incercat. Fiecare carte era o promisiune care ti se facea, o usa pe care o descopereai intr-un perete nemilos de beton, o cale catre ceva…oare ce? Insasi aceasta incertitudine imi alimenta imaginatia si intrupa in speranta aceea care imi lipsea in multe privinte. Era un univers al libertatii absolute, al imaginatiei fara limite si al explorarilor care uneori imi taiau respiratia. Imi amintesc ca am citit in toata aceasta perioada lucruri pe care mai tarziu, cand am incercat sa le reiau, le-am perceput ca fiind aride si greoaie (de ex. Muntele Vrajit al lui Thomas Mann). Dar nu atunci. Atunci le ingiteam pur si simplu cu lacomie si cu o enorma placere – asta este cuvantul, era placerea pura a lecturii. Cred ca era vorba de o foame, o dorinta de a gasi un drum, o iesire din labirintul prezentului cenusiu si insuportabil.

Si a doilea lucru pozitiv din acele vremuri a fost cautarea dupa Dumnezeu. Undeva intre treisprezece si paisprezece ani am decis ferm ca Dumnezeu exista si deci trebuie sa fac ceva in privinta asta. De fapt am stiut mereu ca El exista insa atunci a fost ceva clar, un fel de hotarare incapatanata, insotita de realizarea faptului ca voi merge, trebuie sa merg cumva catre El, sa cauta sa-l inteleg. Nu, nu a fost convertirea ci mai degraba inceputul de drum catre aceasta. Asa ca am inceput sa citesc Biblia si sa merg pe la diferite biserici din oras. Ma gandeam sa ma fac preot, ortodox la inceput iar mai apoi catolic. Cred ca daca ar fi fost cineva sa ma “agate” cumva si sa ma calauzeasca, as fi devenit preot catolic – in catolicism, in rigoarea intelectuala a acestuia, m-am regasit mai bine decat in ortodoxie – si recunosc ca mult timp mai apoi am ramas oarecum cu aceasta a nostalgie a unei vocatii risipite si a unui destin ratat pentru totdeauna.

Intalnirea propriu-zisa cu Dumnezeu avea sa se petreaca ceva mai tarziu, tot in timpul liceului dar catre sfarsit. Insa despre asta, probabil, alta data.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s