mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Ani de Liceu (2)

2 Comments


Fara indoiala, perioada liceului a fost cea mai intunecata din intreaga mea viata. Inceputul a fost prost, parcursul – aiurea si finalul ei l-a constituit esecul de la examenul de admitere la facultate.

Prima zi de scoala a coincis cu moartea tatalui meu. De fapt murise sambata iar inceputul scolii a fost intr-o zi de luni, 16 Septembrie, 1985, asa ca m-am dus sa ma invoiesc de la cea care avea sa ne fie diriginta pe parcursul a doi ani. Inmormantarea a avut loc a doua zi, Marti. Era vremea industrializarii nebune si a comunismului triumfator, cand la televizor ni se repeata cu obstinatie ca suntem tara cu cea mai mare productie de otel pe cap de locuitor iar liceul la care reusisem sa intru era cel mai mare de profil industrial din oras. Am dispretuit comunismul si pe Ceausescu. De fapt cred ca i-am urat, la o varsta la care ar trebui sa avem, eventual, mici simpatii si antipatii, preferinte si mofturi. Ura este otravitoare la aceasta varsta, indiferent de obiectul ei.

Moartea tatalui meu a lasat in urma un gol de care nu eram strain nici inainte insa i-a dat o alta forma si un sens diferit. Niciodata nu ne-am inteles unul pe celalalt, n-am reusit sa comunicam, sa stabilim o punte intre noi. Poate de vina a fost si  diferenta mare de varsta, dat fiind faptul ca ambii parinti aveau 41 de ani atunci cand m-am nascut eu. Uitandu-ma in urma peste ani incerc sa nu-l judec prea aspru, sa n-o mai fac… Doar Dumnezeu este cel care, privindu-ne, poate sa stabileasca adevarata dimensiune a nereusitelor, ratarilor si pacatelor. Eu am avut de-a face intr-o maniera nefericita cu ceea ce era vizibil negativ la el si care m-a afectat si anume gramada lui de slabiciuni, nepriceperi, problemele cu alcoolul, temperamenul exploziv si lipsa de intelegere a realitatii lumii in care a trebuit sa traim. Din pacate lipsa unui model masculin avea sa lase urme adanci in personalitatea mea; unele dintre ele le-am vazut de-a lungul timpului si am incercat sa le acopar cumva, cu mai mult sau mai putin scuces in timp ce altele nici macar nu reusesc sa le vad si probabil ca le voi duce cu mine pana la sfarsitul vietii.

Liceul avea ceva dintr-o inchisoare, incepand cu gardul de beton care il inconjura si terminand cu cladirile cenusii din incinta sa, cele mai multe dintre ele purtand amprenta stilului auster si masiv al anilor ‘50. Plopii inalti si in general vegetatia care se gasea din belsug peste tot in jur, nu reusea sa anuleze aceasta senzatie. Chestia ciudata si care mi-a creat o stare de discomfort si de provizorat de la bun inceput era aceea ca nu a veam o clasa a noastra (in contrast cu situatia anterioara din scoala generala), ci trebuia sa ne plimbam de la o cladirea la alta in functie de orele pe care le aveam, cu tot calabalacul dupa noi. Era o situatie comuna pentru toti elevii asa ca in pauze ne intersectam, diferite clase, intr-un exod permanent care ne inghitea cele cateva minute libere, o mare de uniforme bleumaren si de freze ce incercau sa fenteze regulile rigide si ascetismul artificial care ne era impus si in care, cei mai multi, nu ne regaseam.

Liceul Industrial 1 din Hunedoara era o adunatura, o inghesuire laolalta a unor contraste si extreme. Gaseai acolo clase asa zis “bune”, cum erau considerate cele de electrotehnica (prima treapta de liceu am facut-o intr-o astfel de clasa) si altele, cele mai multe, proaste, ca cele de profil metalurgic (am facut acolo ultimii doi ani din cei patru, cat a durat liceul). Asta ca sa nu mai vorbim de scolile profesionale care erau un fel de “all inclusive” si care adunau cam tot ce nu incapuse la liceu, cu o generoasa lipsa de pretentii in criteriile de selectie.

Era un mediu eterogen si agresiv – au existat mai multe situatii in care profesorii au fost batuti, asta ca sa nu mai vorbim de incaierarile frecvente dintre elevi – un fel de batalion disciplinar pentru profesori iar pentru elevi, de optiune impusa celor care nu au fost in stare de alte alegeri mai bune. Eram multi, foarte multi. Anii ’80 au fost, printre altele, anii decreteilor, ai celor care au ajuns sa existe doar pentru ca Ceausescu interzisese avorturile. Nu, nu din considerente umanitare si cu atat mai putin religioase, ci pentru ca o tara cu o populatie numeroasa si tanara este, in genere, considerata o tara puternica iar el dorea sa fie liderul unei tari puternice.

Ne straduiam cumva sa supravietuim. Unii invatau minim si chiuleau la limita dincolo de care riscau sa repete anul sau sa fie exmatriculati in timp ce altii visau la facultate, singura pe vremea aceea care te putea ajuta sa pasesti dincolo de cercul mizeriei generalizate. Matematica era disciplina de baza, urmata de fizica. Orele de matematica erau multe si li se dadea o importanta disproportionata in raport cu celelalte discipline iar profesorii de matematica erau priviti ca niste vedete. Se faceau clasamente ale acestora printre elevi, stiam fiecare ce hram poarta, care e betiv, care preda prost si care te facea sa intelegi “din prima”.

Pentru mine profilul industrial al liceului si accentual pus pe matematica, fizica si pe disciplinele tehnice a constituit o problema in plus. In partea a doua a scolii generale am fost un elev ciudat in ceea ce priveste matematica. De la unul de 5 in clasele 5 – 6 am sarit direct si inexplicabil la nivelul 9 – 10 in ultimii doi ani de scoala generala si asta fara sa iau meditatii sau ceva de genul asta. A fost un mister pentru profesoara de matematica care, intamplator, ne era si diriginta. Fapt e ca, pur si simplu, am ajuns sa inteleg despre ce este vorba si asta a dat sens muncii, efortului si l-a transformat dintr-o corvoada chinuitoare, intr-o activitate oarecum placuta. In liceu insa mi-am “revenit”, adica am cazut inapoi in antipatia fata de aceasta disciplina. Probabil profesorul – un betiv – si-a avut partea de vina si de asemeni mediul care avea darul sa te blocheze si sa te inhibe precum si incapacitatea mea de a ma adapta noii situatii. Cert este ca am (re)devenit un elev mediocru in ce priveste matematica…

Orele de Limba Romana sunt cele care m-au salvat. Literatura era lumea mea, o lume in care se putea respira, un univers fara granitele impuse de prezentul cenusiu si unde gravitatia realitatii fusese suspendata. Era un spatiu al libertatii, o libertate pe care o puteai impinge cat de departe doreai, in care cuvintele deschideau ferestre catre un cer infinit.

Poate alta data despre asta.

Advertisements

2 thoughts on “Ani de Liceu (2)

  1. si daca nu te-ai (mai) impacat cu matematica in liceu sau ai tradat-o pentru literatura cum de te-ai dus catre inginerie? ciudat…

  2. Ei…am intrat intr-un fel de razboi rece in cea de-a doua treapta de liceu. Adevarul e ca am avut parte de profesori foarte slabi. Si pana la urma trebuie sa traiesti din ceva, nu?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s