mirosdecafea

Just another WordPress.com site

Hramul de Santamarie

Leave a comment


Am trait unele sarbatori nu atat de mult in semnificatia lor religioasa ci mai degraba intr-una personala si personalizata. Astfel mi le amintesc si probabil ca intreaga viata le voi purta cu mine ca pe niste semne ale propiei copilarii, amintiri frumoase, spatii ale unei libertati pe care doar naivitatea aceea copilareasca ti-o ofera si pe care maturitatea ti-o rapeste pentru totdeauna.

Bunaoara, n-am stiut mult timp ca hramul din sat are vreun inteles, altul decat masa cu unchii, matusile si verisorii mei, bucuria de a fi impreuna cu altii si betia progresiva a adultilor care se termina cu cantecele de petrecere interpretate de badica. Nimeni nu mergea la biserica de Santamarie, nu prea aveam exces de evlavie in familie ci doar respectul acela elementar pentru lucrurile sfinte cu care nu te prea identifici, ca un pacatos autodeclarat ce esti. Dar era frumos asa iar acum nu pot sa-mi imaginez ca daca ar fi fost altfel, ar fi ramas la fel de frumos.

Pregatirile incepeau cu trei zile inainte, mai intai cu maturatul prin ograda si cositul buruienilor, apoi in ziua urmatoare matusa Ieana impreuna cu femei venite din satul vecin ca sa ajute “la treaba”, se apucau sa aleaga orezul, sa taie ceapa pentru sarmale si gainile pentru bors. Mie se dadea o matura de nuiele cu care trebuia sa indepartez frunzele galbene de nuc care incepusera sa cada precum si gunoaiele de tot felul ingramadite pe langa gard. Viata incepea sa trepideze in coltul acela de sat, adormit in rest sub caldura toropitoare a verii si unde imi petreceam vacantele, singuratic, in absenta altor copii. Mos Costica si matusa Ileana erau mai tot timpul ocupati cu munca asa ca trebuia sa imi crez propriul univers in care sa ma pot desfasura ca si copil. Era un univers tacut, populat de personaje fantastice, de umbre venite de undeva din istorie si de codrii aparent nesfarsiti care incepeau intr-o parte a satului si curgeau catre nemarginitele zari. Dar era un univers cu un singur copil si acela eram eu…

De hram, valea era napadita de bluzele si basmalele viu colorate ale femeilor si de palariile si camasile albe ale barbatilor iar odaia unde luam masa se umplea de miros de apa de colonie ieftina. Matusa Ileana era gazda primitoare care avea grija ca fiecare sa fie salutat, poftit si servit la timp cu o bunavointa greu de egalat. In special copiii erau in atentia ei. Intotdeauna si-a dorit copii si ii invaluia cu bucurie, tandrete si grija ori de cate ori avea ocazia, incercand si reusind cu greu sa-si ascunda tristetea faptului ca Dumnezeu a lipsit-o de frumusetea maternitatii.

Dar in mod deosebit mi-a ramas in minte asteptarea hramenilor, adica a invitatilor, termen impropriu pentru ca, daca stau sa ma gandesc, toate rudeniile trebuiau sa se considere invitate din oficiu. Intre zece si doisprezece dimineata, faceam zeci de drumuri pana pe deal si inapoi, cautand sa vad daca nu cumva vin, amplificand tensiunea anticiparii, privind la marginea de padure de unde cararea se intindea pe ses iar apoi urca catre mine. Probabil ca era cel mai frumos moment al zilei cand toata fericirea ma astepta inca, neatinsa si neconsumata iar bucuria inca nu incepuse sa se destrame prin implinire.

Badica, verisorul meu, a murit in urma cu opt sau noua ani iar matusa Ileana s-a stins acum un an si ceva. N-am mai fost acolo de atunci – la ce m-as mai duce? Petrecerire de hram si-au pierdut rand pe rand din culoare, pe masura ce o generatie ramanea in urma si o alta se ridica, prinzandu-se cu ambele maini de prezent. Stiam ca tot mai putini vin la hram, vorbeam uneori cu matusa Ileana la telefon si vedeam ca nu intelege de ce au fost lasati deoparte si de ce nu mai e ca alta data? Acum imi imaginez curtea napadita de buruieni, gardul stand sa cada si varul care a inceput sa se desprinda de pe pereti.

Casele mor odata cu oamenii, purtand in zidurile lor marturia tacuta a unui timp apus pentru totdeauna, ca o copilarie strivita de realitate si ca o maturitate impinsa din urma de batranete.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s