mirosdecafea

Just another WordPress.com site

De ce (aproape ca) nu mai ascult predici

1 Comment


preacher-pointing

Devin sceptic? Probabil ca am fost asa intotdeauna, intr-un fel… Acum sunt doar ceva mai nerabdator, mai putin dispus sa ascult, sa pierd timp. Pe de alta parte, a fi sceptic nu inseamna sa pui sub semnul intrebarii si sa respingi absolut totul. De exemplu continui sa cred in Dumnezeu, cred in Christos si in puterea Sa, in valabilitatea si actualitatea desavarsita a ceea ce a facut El la cruce. Nici macar in ceea ce ii priveste pe oameni nu pot da dovada de un scepticism absolut si nemilos. Am vazut bunatate si dragoste, inteligenta si modestie de a caror realitate nu ma indoiesc si mai ales autenticitate, cea pe care o apreciez cu atat mai mult cu cat o intalnesc mai putin.

Totusi,  scepticismul meu este sau cel putin a devenit in ultimul timp unul de natura preponderent religioasa si se manifesta printr-o incapacitate aproape totala de a ingurgita si digera anumite discursuri in care subiectul este Dumnezeu si morala crestina si pe care le numim de regula “predici”. Nu este vorba de o respingere absoluta – exista exceptii fericite insa si de aceasta data, exceptia de la regula o afirma pe aceasta din urma.

Privesc iritat fete crispate, gesturi largi si limbajul acela emfatic si adesea, extrem de agresiv al unor semidocti impachetati in costume elegante si incravatati si imi dau seama ca prefer sa-l ascult mai degraba pe Patapievici vorbindu-mi despre lumea lui Dante. El macar stie ce spune despre subiectul respectiv. Deschid calculatorul si dupa 30 de secunde de discurs religios, il opresc. Prea multa emfaza, exces de siguranta de sine, legalism agresiv in promovarea unor idei de cele mai multe ori prost argumentate si articulate. Da, stiu, vorbesc despre fratii mei iar in acesasta zona judecatile au efect de bumerang de foarte multe ori iar sabia cu care lovim are doua taisuri. Si totusi…

Vorbim mai mult decat traim, declaram dincolo de limitele unui elementar bun simt, pretindem ca cerul e un fel de curte din spatele casei pe care o cunoastem in fiecare coltisor al ei, unde ne simtim in largul nostru si unde ne aruncam incaltamintele incarcate de glod.

Vorbim despre taina evangheliei dupa care ne aruncam fara rusine asupra ei si o devoram cu degetele murdare si lipsite de sensibilitate ale mintilor noastre marunte. Dumnezeu a devenit nu doar contemporanul nostru ci egalul, jucaria pe care, asemeni unui copil curios, o desfacem ca sa vedem cum i se invart rotitele.

Definim folosind relativul DEX, termeni ametitori de inalti si de o adancime care ar trebui sa ne sperie.  Insa o definitie nu doar ca-si scoate obiectul din negura si confuzie si ii da contur dar il si limiteaza, totodata. Cum poti defini ceva infinit decat partial, cu rezerve si mai ales cu multa, foarte multa smerenie iar atunci cand este vorba despre Dumnezeu, adica despre persoana absoluta prin definitie, asteptandu-L, nadajduind ca El se va arata si va vorbi si ca altfel orice incercare de a articula ceva despre El devine din start o incercare esuata.

Sigur ca da, apaostolul Pavel a vorbit cu indrazneala dar este o indrazneala smerita. El, posesorul acelor revelatii dincolo de cuvinte era totodata si cel care se considera nevrednic sa fie apostol in virtutea trecutului sau sangeros. Nimeni nu poate sa urce la asemenea inaltime fara sa ameteasca si sa se clatine asa ca lui Pavel Dumnezeu i-a infipt o aschie in carne, ceva care sa-l faca sa se crispeze si sa-i smulga de pe buze zambetul plin de sine pe care admiratia celorlalti i-l va fi pus. Iar noi nu avem nici revelatiile lui Pavel si nici relatia pe care acesta o avea cu Dumnezeu. Altfel am purta tepusul care sa ne faca sa schiopatam.

Cunoasterea lui Dumnezeu doare, revelatia adevarata smereste pentru ca este inainte de toate o punere in lumina a harului si nu a propriei persoane, acel har in afara caruia sfintenia lui Dumnezeu ne-ar mistui precum focul preface in cenusa o bucata mototolita de hartie.

Iata de ce (aproape ca) nu mai ascult predici. Ma bucur de biserica pe care o frecventez si care este o exceptie in aceasta privinta – noi suntem prea mici ca sa ne putem permite sa ne dam mari.

Sunt satul de certitudini ieftine si de triumfuri mimate, asta in timp ce mi-e foame si sete dupa adevar, autenticitate, smerenie, bunatate, dragoste. Adevarul nu trebuie urlat – el poarta in sine insusi forta de a se impune iar daca nu o face, inseamna ca fie nu este adevar, fie este un adevar care a coborat din minte pe buze, fara sa fi trecut mai inainte prin propria inima.

Advertisements

One thought on “De ce (aproape ca) nu mai ascult predici

  1. Si totusi Dumnezeu vorbeste prin multi dintre ei…dar noi nu mai avem urechi sa-i ascultam…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s