mirosdecafea

Just another WordPress.com site


Leave a comment

Efemera si Eterna Feminitate


Toma

Eternul feminin pierdut in platitudinile cotidiene, banalizat prin clisee beletristice simplificatoare sau in altele cinematografice, vulgar-agresive, murdarit si deformat de o modernitate care sufera de un puternic strabism al valorilor etice si ontologice. Natasa, faptura eterica de care se indagosteste printul Andrei in “Razboi si Pace” al lui Tolstoi si care stareste in el furtuni sentimentale, arunca in aer intregul sau edificiu existential devine femeia-closca, implinita in maternitate, nevasta cicalitoare a supraponderalului Bezuhov. Pentru ea fericirea isi pierde deplin latura dinamica si se transforma intr-o balta calduta in care cei patru copii ai sai pot sa se scalde linistiti si fara riscuri. Asta nu inseamna ca ar fi vorba de o fericire mai putin reala decat iubirea pasionala, aventuroasa si care apropie fatalist erosul de thanatos ci este pur si simplu diferita. Tolstoi al carui prototip este de altfel Bezuhov, se regaseste deplin atat in desfraul pe care acesta din urma l-a experimentat anterior casatoriei cu Natasa cat si in gustul deplin pentru familie si copii (Tolstoi a avut doisprezece, daca nu ma insel).

Personal ma indoiesc de faptul ca dragostea romantica este o inventie a evului mediu european si ca isi are radacinile in erezia catara, desi argumentele lui Denis de Rougemont prezentate in cartea sa “Iubirea si Occidentul”, merita luate in seama fie si doar pentru frumusetea lor (in aceasta directie sa ne amintim de pasiunea pe care Didona o traieste fata de Eneas, pasiune care o duce in final la sinucidere). Romantismul in forma lui relationala este mai degraba expresia defulata a unui Adam izgonit din paradis, rupt de koinonia cu Divinitatea si caruia orice incercare de intoarcere inapoi ii este barata de sabia de foc a ingerului pus sa pazeasca un paradis desert. Este expresia asteptarilor imposibile ale omului, visul in care franturi de amintire, flash-uri ale trecutului paradisiac se amesteca cu un prezent caracterizat de spini, palamida si mai ales o singuratate cosmica nascuta din absenta Celui pentru care omul a fost creat si a carui asemanare o poarta, chiar daca acum ea este fragmentata, sparta in mii de cioburi. Femeia eterna, femeia  idealizata este chemata sa ia locul Dumnezeului etern a carui proximitate a pierdut-o, agape este inlocuita de eros in sensul profund si nuantat al termenului, un eros ce depaseste latura pur carnala. Cred ca putem vorbi despre o oarecare spiritualizare a eros-ului si deci a carnii insa este vorba de una de suprafata, care nu implica o autentica metamorfoza a lor ci este mai degraba un fel de ascundere sub un strat consistent de emotii, trairi si vise. Avem de-a face insa cu o iubire profund infidela: femeia (sau dupa caz, barbatul) se dovedeste a fi o faptura perisabila, supusa entropiei si atrasa in mod progresiv de gravitatie si de aceea romantismul se va deplasa catre urmatorul subiect iar pentru aceasta trebuie sa il abandoneze pe cel actual, miscare ce devine conditie si motor al fericirii.

Astfel, feminitatea devine prizoniera propriului sau ideal si sfarseste strivita atunci cand nu mai reuseste sa tina pasul cu acesta, cand se trezeste impinsa pe tusa, eliminata si atunci apeleaza la vulgarizare si vulgaritate, se despoaie de voalurile tainei, tocmai cele care o faceau interesanta prin ceea ce promitea si nu prin ceea ce oferea in mod direct, brut si agresiv. Expunerea inlocuieste promisiunea dar totodata ucide asteptatea caci celui care vede totul si poseda totul nu-i mai ramane nimic de vazut si de posedat, adica de cucerit. Prin aceasta, urcusul se transforma intr-un popas permanent care in lipsa celeilalte iubiri ce implica deopotriva maternitatea respectiv paternitatea, sentimentul onoarei impus de legamantul facut si de cuvantul dat, devine imposibil.

Tolstoi previne o situatie de genul acesta caci printul Andrei moare la fel cum Romeo si Julieta lui Shakespeare isi consuma idealul romantic prin sinucidere, inca o data confirmand faptul ca finalitatea iubirii romantice nu este in realitate acel: “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” ci moartea, thanatos-ul care se leaga de eros cu funii subtiri si oarecum camuflate insa extrem de puternice.

Contrastul dintre eros si agape, dintre romantism si crestinism este dat de modul lui Dumnezeu de a iubi, mod exprimat deschis in persoana si viata lui Isus Christos. Dumnezeu atrage pentru ca se ascunde si totodata se reveleaza, pentru ca se ascunde, revelandu-se si se reveleaza prin inefabilul si intangibilul cu care ne blocheaza privile impudice: “fata nu vei putea sa mi-o vezi”. Isus este varful atat al revelaltiei lui Dumnezeu cat si al autocamuflarii Lui. “Eu am venit ca cei ce nu vad sa vada si cei ce vad sa ajunga orbi” vorbeste despre vederea interioara a celui caruia vederea dinafara i-a fost refuzata dar si despre orbirea ochiului ce scormoneste agresiv, plin de sine, ludic. Cel ce bine vede nu este Toma care sfredeleste cu degetul cu  in coasta lui Isus ci mai degraba cel care crede.

Revelatia in Christos nu incheie procesul aratarii de sine a lui Dumnezeu ci dimpotriva, ne invita la cautare: cautarea a ceea ce deja am gasit (Pascalianul: “nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit deja”).

Advertisements